Ţara Noastră, iulie 1933 (Anul 11, nr. 347-371)
1933-07-22 / nr. 364
Fluctuații monetare și realități economice Dintre toate surprizele cu cari ne-au obișnuit ultimele zile, cea mai neașteptată rămâne fluctuațiile dolarului. Observatorii obiectivi ai realităților financiare și economice, liberi de pasiune pentru o teorie sau pentru alta, noi ne-am dat perfect seama că fenomenul bancar din America, împins la o primejdioasă hipertrofie de lipsa de viziune a marilor și pretențioșilor bancheri americani, nu se putea sustrage unui atât de dureros epilog. Dosarul care cade, reprezintă prăvălirea unei lumi tactice, înjghebate pe lipsă de realism și de proporție. America luase un avânt nefiresc, datorită împrejurărilor. După război, Europa reîntoarsă de pe câmpurile de luptă s-a găsit în fața unui gol imens. Fabricile și instituțiile de producție fuseseră toate adaptate necesităților războiului, cele mai multe distruse sau făcute improprii pentru o producție normală. Față de imperativele necesității de viață, Europa S-a adresat Americii. Industria americană, sub impulsiunea acestor cereri, a început o cursă frenetică de producție. Ca să profite cât mai mult’ și cât mai repede de această împrejurare, oamenii americani de afaceri au umflat industria, pompându-i credite fără măsură. Băncile au răsărit pretutindeni ca ciupercile. Prosperitatea americană devenise deadreptul scandaloasă. Lucrurile au început însă să vedit însă incapabilă să reziste, la chemarea realităților și-a reorganizat aparatele de producție, retrăgând treptat, treptat, comenzile în America. Astfel industria Statelor Unite, împinsă la o desvoltare anormală, se găsește în pană de comenzi. Stagnarea ei, a provocat stagnarea sistemului bancar, după ce toate încercările de a preveni catastrofa au rămas șie-Sub torentul acestor evenimente, dolarul și-a început tribulațiile, lucru care nu surprinde deloc. Lira sterlină, tot atât de mândră altă dată, ca și dolarul în ultimul timp, a trebuit să capituleze Anglia, atât de geloasă de moneda sa, a renunțat totuși la etalonul aur. N’a vrut-o după cum n’o dorește nici America, dar imperativul necesităților economice e mult mai puternic decât cele mai savante sisteme financiare. E cel puțin o naivitate să se dea primar teoriilor, când realitatea economică se îndrumează pe alte planuri. Moneda e supusă fluctuațiilor, ea se mulează pe edificiul economic, pe care-l reprezintă. Financiari pretențioși și infailibili, născuți ca o generație spontanee după război, au căutat să creeze o realitate financiară, un domeniu monetar, de sine stătător, cu legile sale, independent și capabil să se organizeze în afară de orice alte postulate, streine de sine. Realitatea monetară s-a dovedit însă incapabilă să reziste, izolată. Când au început să se sdruncine primele industrii și cele dintâi bănci au tras obloanele, moneda a pornit pe panta tribulațiilor. Am avut, rând pe rând, degringolada celor mai stabile monete. Dolarul, cea mai puternică dintre monede, cade. America a renunțat la etalonul aur, dovedind prin această operațiune de panică, faza critică pe care o trăește în prezent edificiul său economic. Nu vom trage concluziile generale ale acestei împrejurări. Subliniem doar faptul că exclusivista teorie a stabilității monetare a primit o puternică lovitură. Se dovedește, încă odată, că interdependența fenomenului economic și financiar, rămâne mai puternică decât toate savantele și complicatele sisteme monetare. Corbii Intre ei... Nu era domnul Viorea Tillea, cel care, îmbrăcat în haină albă și cu flori la melon, damaieri sau alaltăieri că nu este nici un motiv pentru plecarea național-țărăniștilor de la putere ? Ba da, dumnealui era Dumnealui care vorbește foarte mult, pentru că are dinții mari și moare de deșteptaciune... Spunea subsecretarul Prezidenției că nu ar fi nici un motiv de mazilire a partidului dela hățurile țării, de vreme ce (asta o spunea tot el, domnul Tillea Viorel!) armonia în sânul partidului național-țărănesc este dulce, ca o muzică de sfere celeste. De-abia trecuseră 48 de ore de la logosul junelui cu capul mare și — după ce mai întâiu se confiscase o broșură neplăcută d-lui Alexandm Vaida și datorită d-lui Oct. Tazlăuanu, — s’a vestit că ,,Secera“, organul dizidenței țărăniste din partidul de la putere, a fost pusă și ea la index și interzisă ! După cum se vede, pacea de la guvernamentali era numai între fantezie, și furtuna, nu numai că nu e deslănțuită întrun pahar cu apă, dar a cuprins tot cazanul patimilor național-țărăniite... Păcat! Nu de altceva, dar subsecretarul cu pricina, specialist în a trimite ziarelor varii desmințiri, nu va mai avea ocazia să-și demonstreze dexteritățile dialectice și să-și justifice, astfel, încasarea lefei. Ceeace se desprinde din complexul situațiilor (multe tragice, multe ridicule!) de la guvernamentali, este, în primul rând, o desaxare, care, dacă s’ ar manifesta la un teatru, ar produce umor ; cum însă ea are repercusiuni asupra unei bune ghidări a țării, nu poate decât să întristeze sau să revolte. Și totuși, se mai găsesc persoane, cari să nege aceste palmi, picioare în fundament sau linșări, pur și simplu, cari se aud în fiecare zi, venind din tabăra „Țiganiadei“ național-țărăniste !... „Nu este nimic — se replică de atâtea ori, — toată ziua stăm și ne adorăm și, întradevăr, nu este aproape nimic. Doar, prin părțile esențiale. ..seceriștii“ acuză pe colegii lor din fotoliile ministeriale că au trădat „cauza țărănismului“; aceștia, la rândul lor, răspund că porcii cari au mâncat mărgăritarele popularității, sunt, de fapt, cei de la „Secera“ (și dau ca exemplu pe d. Virgil Potârcă). „Vestul“ domnului Sever Bocu vestește că d. luliu Maniu va deveni „Hacken kreuz“-ist; d. Alexandru Vaida se răzbună, anatemizând, prin sacra congregație oficială, ziarul „alarmist“. Tipărește d. Oct. Tazlăuanu o broșură, care nu convine domnului Vaida. Centrul dezavuează pe autorul plachetei și dă un comunicat în gazetă, cum că d. Oct. Tăzlăuanu nu face parte din partidul național-țărănist. d. Tazlăuanu se lasă mai prejos! Fuga și dumnealui la ziar: „Zău ca fac parte din partid !“ Și vine cu un certificat dela d. Iuliu Maniu... Și așa mai departe, liniștea se întinde, dar parca ne astupă urechile ! Este un ridicul, care atinge culmile tragismului. Corbii, cari au întins cu aripile lor un crep funerar de-asupra țării, își scot ochii, ei între ei! Eugen Jebeleanu ----------xox----------Acțiunea naționaliștilor indieni Bombay, 20 (Rador). — Gandhi a luat decizia de a dizolva toate organizațiunile congresiștilor pan-indieni, înainte de a deslănțui mișcarea de nesupunere civilă „individuală“, care va avea loc în primele zile ale lunei August. Chestiunea Moților și Turismul ----------—Imam ------- După câteva amânări repetate, însfârșit, ori, 19 Iulie, s’a ținut anunțatul consiliu de miniștri, care a durat cinci ore. Comunicatul ne spune că s’a discutat chestiunea Moților și Turismul. Ce ironie! Țara se află în plină mizerie, fiscalismul a omorât totul, iar sărăcia ne decimează, culminând cu vechea și eroica regiune a Moților, iar consiliul de miniștri se ocupă de organizarea și încurajarea turismului, în persoana d-lui C. Miciora. In chestiunea Moților, Consiliul de Miniștri a hotărît să se delege un membru al guvernului pentru a se ocupa cu aplicarea unui program de ridicare economică. Vecinica aplicare de programe, vecinica deslegare de persoane menite totdeauna de a nu aduce nici o soluție reală, nici o îmbunătățire. Oare țara Moților nu este sătulă de atâtea delegațiuni, și atâtea persoane, încât dacă s’ar putea hrăni cu ele, n’ar mai exista această chestiune atât de dureroasă a neamului nostru: sărăcia Moților!... Când, în guvern se află, — în frunte, — repreezntanți ai Ardealului, care a suferit atâtea secole jugul străinilor, —nu este dureros, nu este revoltător, ca această chestiune, atât de dureroasă, atât de dreaptă, — a Moților — să nu fie rezolvată, cât mai repede și cât mai echitabil? Ce forțe oculte se opun la această dreaptă și patriotică soluționare, — cu oricâte sacrificii s’ar cere? Pentru chestiunea turismului, s’a pășit chiar în consiliu, la realizări practice și imediate. S’a înființat un consiliu și s’a numit pe loc un consilier al turismului, s’au abrogat taxe și s’au luat și alte măsuri de ușurare pentru turiști. Neapărat că și aceste măsuri sunt bune, sunt necesare, sunt folositoare, dar în fața chestiunii Moților, trebuia pusă în planul al doilea. Căci este o datorie patriotică, este o datorie de primul ordin, de a soluționa cu un moment mai devreme, cât mai echitabil, chestiunile pendinte de situația și viața Moților, cari au pătimit, s’au sacrificat, luptând pentru românism cu acea tenacitate, cu acel eroism și cu acea desinteresare, cu care — dacă s’ar putea transpune actualilor guvernanți, — fața țărei ar fi schimbată cu mult, în bine. S’a putut face față cu destule sacrificii, tuturor situațiilor, s’au putut înlătura mii de funcționari de carieră, pentru a se camufla administrațiile cu noui funcționari „de ai noștri” ziși de carieră și de cultură (vezi cazul Tăutu), și de 16 ani nu s’au putut soluționa dreptele doleanțe ale moților, lăsați în neagră suferință și uitați de toate guvernele ce s’au perindat. Trebue să se sfârșească odată cu aceste sisteme, menite să revolte și pietrele. Trebue să se părăsească, măcar un moment, chestiunile de agrement și mai ales cele personale, pentru a se păși energic și hotărît la înfăptuiri reale de ameliorare și dreptate. Adă urâții se pun în față suga actaoinamică de azi, — datorită și ea, incapacității de guvernare, în cea mai mare parte, — căci atunci vom spune și noi, abuzurile, risipa și nepriceperea acelora cari au pe conștiință asanarea băncilor neasanate, conversiunea pe sprinceană, afacerea locomotivelor, afacerea Swenska, Skoda, edilitatea Capitalei, demonstrațiile costisitoare cu popor de pe străzile Capitalei, crearea instituțiilor noui inutile cu mii de funcționari, etc., etc., și vom arăta că numai cu parte din aceste risipe, dar fără programe și fără delegațiuni de miniștri, situațiunea moților ar fi putut fi soluționată. Situația Moților este foarte precară și chestiunea lor a devenit o chestiune națională în fața căreia trebue să se plece orice bun român. Această chestiune a fost o vreme uitată și a răbufnit mai impunătoare și mai hotărîtă, în urma ultimei tragedii în care avocatul Stancu, invalid și luptător al unei cauze drepte, a dat în desperarea lui avertismentul, de care cei cu răspundere, trebue să se cutremure și să revie la o chestiune ce se cere soluționată repede și echitabil. Acest avertisment va fi el înțeles? Ultima hotărîre a Consiliului de Miniștri, nu ne confirmă această măsură dorită și cerută de toată suflarea românească. Să sperăm însă, că totuși se vor produce cât de curând, măsurile atât de mult așteptate. C. E. Gabrielescu Rolul d-lui Jouvenel întrevederile cu d. Paul Bancour Paris, 20 (Rador). „Havas” comunică: In întrevederea avută cu d. Paul Bancour, ministrul Afacerilor Străine,d. de Jouvenel a făcut o dare de seamă asupra misiunei pe care a avut-o la Roma în cadrul încheierei pactului celor patru mari puteri, subliniind că încheierea acestui pact a produs o destindere în raporturile franco-italiene. In privința dezarmării, a arătat d-sa, atitudinile Franței și Italiei se pare că se apropie din ce în ce mai mult în așa măsură că guvernul fascist ar admite principiul controlului la care s-a opus atâta timp. O atare apropiere trebuie să fie dirijată de cercurile diplomatice în cadrul pactului celor patru mari puteri. Prin încheierea acestui pact, Italia are rolul de intermediar și moralizator între Franța și Reich, fapt care poate să constituie un factor important al păcii mondiale. Reînnoirea recentă a pacului de amiciție italo-român constitue în această privință o încurajare. După terminarea întrevederei avută cu d. Paul Boncour, d. de Jouvenel a declarat reprezentantului agenției „Havas“ că, contrar știrilor publicate, concesiunile s’au făcut în cursul unor negocieri amicale lipsite de caracterul unor târgueli. Ceea ce s’a voit și s’a reușit, era de a se cădea de acord asupra marilor linii ale politicei pacifice; a se vedea dacă Franța și Italia pot să ajungă la o concepție comună a interesului general european ; a se găsi formula colaborării celor . Agenția patru mari puteri care pana acum au fost divizate în două tabere care își disputau consecutiv micile puteri și puneau astfel piedici unei activități utile a Societății Națiunilor. D. de Jouvenel a amintit caracterul pur definitiv al tratatului de la Locarno, care intră în vigoare în cazul violării frontierelor. D-sa a subliniat că pactul celor patru instituie o colaborare a statelor pentru a împiedica o atare eventualitate cu largi posibilități de activitate comună și în special de a le asigura pacea în cursul viitorilor zece ani. Aceasta a fost marea ambiție a d-lui Mussolini, care în cursul tuturor negocierilor a dat dovadă de bunăvoință deplină și realitate absolută, întrucât elaborând și propunând un text, a acceptat apoi textul francez drept bază a discuției. D. Jouvenel consideră posibil un acord franco-italian cu condiția ca el sa se realizeze în cadrul acordului celor patru mari puteri. Discuțiile monetare de la Londra, a adăugat d. de Jouvenel, au pus în relief similitudinea intereselor franco-italiene și deci a comunității de acțiune dintre cele două țări. Acordul asupra monedelor poate să producă destindere și să contribuie la însănătoșirea monetară a țărilor din Europa centrală. Privitor la destinderea din Europa centrală, d. de Jouvenel este de părere că încordarea dintre Italia și Iugoslavia poate să dispară, iar destinderea franco-germană este posibilă dacă în prealabil pactul are drept consecință la Roma semnarea unei de dezarmare. convenții comune ÎNTREVEDERI Paris, 20 (Rador). — D. Paul Boncour a avut azi dimineață o lungă întrevedere cu d. Avenol, secretarul general al Societății Națiunilor. D-nii Boncour și Avenol au examinat în special repercusiunile pe care poate să le aibă asupra lucrărilor Societății Națiunilor și conferinței dezarmării semnarea pactului celor patru mari puteri, precum și voiajul d-lui Henderson în capitalele europene. CE SCRIE ZIARUL „LE TEMPS“ Paris, 20 (Rador). — In editorialul său de astăzi, ziarul „Le Temps“ felicită de reușita misiunii încredințată d-lui de Jouvenel la Roma. Ziarul închee astfel : „Opera diplomatică îndeplinită la Roma în deplin acord cu guvernul republicei, poate să fie fecundă. Pactul celor patru puteri nu numai că înlătură perspectiva unei înțelegeri ferme între Italia și Germania pentru o politică de hegemonie, care ar fi dus inevitabil la noui conflicte, ci el creiază întinse posibilități pentru ca de astăzi înainte Franța și Italia să se mai poată întâlni într-o politică europeană comună. ANPL XII No. 364, Sâmbătă 22 Iulie 1933 Fondator: OCTAVION GOGA Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 359-73 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți și învățători 400 lei. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei* Cât costă un răsboi ? Mii de miliarde transformate în fum și cenușă Criza economică și financiară, care bântue nu numai în Europa, ci pe tot întinsul pământului, are fără nici o îndoială, la origina sa drept cauză războiul, prin pierderile nebănuit de mari în valori, cari, contrar teoremei că nimic nu se pierde în Univers, s’au pierdut complect, transformându-se în fum și cenușe. Dovada cea mai bună a acestei afirmații o găsim în sumele uriașe cari au fost înghițite și nimicite pentru vecie în cursul ultimului război. Fostul șef al Marelui Stat Major englez, mareșalul Robertson, a ținut acum câtva timp o conferință la Londra, în care a arătat, cu cifre exact calculate, cât s’a aruncat în vânt în diversele bătălii din cursul războiului, conferință care ar trebui răspândită în milioane de exemplare în toate părțile lumei, mai ales însă în acele țări, a căror populație speră să se refacă politicește și economicește prin război. Din acea conferință extragem și noi, pentru cititorii „Țării Neatre” câteva cifre, de pildă, bombardamentul artileriei engleze, premergător atacului de infanterie în bătălia de la Arras a înghițit 15 milioane lire sterline, nu mai puțin de 9 miliarde lei după cursul de azi, pe când a treia bătălie de la Ipres a costat pe statul englez 20 milioane lire sterline sau 12 miliarde lei. Bătălia de la Lemberg, de la începutul războiului, una din cele mai „eftine”, a înghițit 800 milioane franci aur (24 miliarde Lei), în afară de celelalte cheltueli, rezultând din această bătălie și anume ajutoarele și pensiile pentru invalizi, pentru văduve și orfani, care se mai plătesc și astăzi și se vor mai plăti încă multă vreme. Una din cele mai „scumpe” bătălii, a fost marea bătălie de la Amiens (Martie 1918). Se găseau atunci față în față în total 700.000 oameni, și 31.000 de tunuri de toate calibrele. Fiecare soldat a dat în medie 300 de împușcături, ceea ce înseamnă în total pentru luptele de infanterie 42 milioane franci aur, pe când luptele de artilerie au costat 100 milioane pe fiecare zi, socotind câte 15 lovituri de fiecare gură de foc. Beligeranții au perdut în cursul acestei bătălii 22 milioane în uniformele și armele morților și prizonierilor, 11 milioane în cai; în total pierderile de materiale s-au ridicat la suma enormă de 233 milioane. Bătălia a durat cu mare intensitate 5 zile, a continuat însă cu mai mică amploare încă 27 de zile, și socotind toate cheltuelile. Robertson pretinde că această bătălie a costat fantastica sumă de 2308 milioane franci aur (70 miliarde lei), mai mult decât bugetul ministerului de război al Marii Rusii în timp de pace, care nu a fost în anul 1913 decât de 1950 milioane. Bătălia de la Marna a durat fără întrerupere cinci zile, fiind angajați în luptă 1.350.000 oameni și 10.000 guri de foc, și a costat intre 960 și 1000 milioane franci aur, sumă relativ mică, explicativă prin faptul că la începutul războiului risipa de muniții de artilerie nu era nici pe deoparte atât de mare ca mai târziu. In cursul războiului mondial s-a constatat că costul unei bătălii câștigate nu este mai mic decât acela al unei înfrângeri. Totuși au existat și excepții. Din sursă germană aflăm că bătălia de la Tólmein, care a silit pe Italieni să-și retragă frontul lor din Alpi în câmpie, pe Piave, n’a costat pe învingători decât un miliard, pe când Italia a pierdut de trei ori atât, cam 100 miliarde lei în valuta de azi. Cheltuelile unei bătălii depind de următorii doi factori: de cantitatea oamenilor și gurilor de foc angajați în luptă, precum și de durata luptei. In medie, bătăliile mai mici, țineau în cursul marelui război între 14 și 20 ore, fiind angajați în luptă între 200.000 și 300.000 oameni. Socotind 120 împușcături pe cap de om și armă și 50 de fiecare gură de foc, rezultă un total de 30 milioane franci aur pentru infanterie, 250 pentru artilerie și 300—400 milioane pentru material. Una din nenumăratele lupte care aveau loc aproape în fiecare săptămână costa astfel 600 până la 700 milioane și asemenea bătălii se dădeau adesea abia pentru corijarea unei poziții în adâncime de 100 pași. (Continuare în pag. II-a) --------- xox --------de 1 nu ... și puncte Grâul și turismul Ne găsim în plin sezon agricol. Grâul a început să se secere. Guvernanții noștri în loc să fie preocupați de problema cerealelor, care sunt la ordinea zilei, sunt extrem de agitați pentru a rezolva problema turismului. Chiar a luat ființă pe lângă Președinția Consiliului,, un oficiu cu acest nume. Vedeți ce torturați, sunt conducătorii noștri de nevoile țării ? In loc să găsească un mijloc ca prețul grâului să nu scadă, ei se îngrijesc de cei cari vor să se plimbe. (Asta de când d. Ion Mihalache o apucase hai-hui peste Europa). Nu zicem nimic de adânca preocupare și inițiativă a consiliului de miniștri. Dar ne gândim, nu este cam târziu ? Acum când vizitatorii au pornit în cea din urmă lună de băi, nu este tardivă măsura Consiliului de Miniștri ? Tot așa, desigur, se va întâmpla și cu cerealele. Spre Toamnă. Sau la anul. Sau nici odată. Ce contează când atâtea probleme vitale, bat la poarta turismului român ? Ori, probabil, guvernul își pregătește „oficiul de ducă“. Cu asperistoriul pe la Zănoaga in sus, sau pe vârful Puturosului, scrutând zările și adâncimile, este mai pitoresc decât să stai în palatul Cantacuzino cu ferestrele închise și cu ventilatorul la subțiori. Așadar „oficiul turismului“ este pentru voiajul guvernului. Până atunci însă n’ar strica să se ocupe puțin și de această insignifiantă problemă a grâului. Vopsel. La Constanța, făcându-se o revizie la bordul unui vapor, s-a găsit ascuns la puntea de comandă un pachet ce conținea câteva kilograme de roșu pentru față și buze, adus din străinătate și care urma să fie introdus în țară prin contrabandă. Ceea ce regretăm din toată această întâmplare este că rujul cu pricina, care folosește atât pentru poleirea în roșu a fețelor, nu se va mai putea desface în cuprinsul țării. Păi, rău așa ! Ar fi fost atât de necesar guvernanților de azi, ale căror fețe (cu toate dobitociile făcute) nu se mai înroșesc de loc, în chip natural ! DoctoT, președinte de consiliu, ministru de Industrie și vistiernic Acestea sunt titlurile pe care le Cumulează de Alex. Vaida în actuala guvernare. Doctor, ce să spun, nu se pricepe nici cât subchirurgul de la Jarcaloții din vale, ca Președinte de Consiliu este rivalul de inteligență al d-lui G. Mironescu; ca ministru de industrie este tot așa de priceput ca și Niță Sfârâială din târgul Moșilor, iar ca ministru de finanțe... vom vedea... Deocamdată vine după strălucitul interimat al d-lui Mironescu. Totuși d. Alex. Vaida rămâne o formidabilă apariție politică. Mai are două departamente și întreaga bancă ministerială va fi concentrată în măreția d-sale personalitate. S’a văzut și minunea asta: guvern de unul singur. Li (Continuare în pag. II-a) Misiunea Contelui Czernin la București In urma atitudinei României în cursul celui de al doilea răsboi balcanic, atiudine contrară intereselor Austro-Ungariei, și față de evenimentele ce se pregăteau, Viena, simțind necesitatea de a creta la București o atmosferă mai favorabilă Monarhiei, a trimis în toamna anului 1913, din inițiativa arhiducelui Franz Ferdinand, ca reprezentant al sau în Capitala României, pe contele Ottokar Czernin. Motivul pentru care Franz Ferdinand alesese pentru această delicată misiune un out-sider, dincolo de diplomație, trebue căutat în faptul că Czernin făcea parte din garda oamenilor săi de încredere, și în acela că contele dezaproba politica de naționalități a guvernelor maghiare, cum dovedise printr’o broșură, publicată cu câțiva ani înainte, în care criticase foarte vehement metodele de maghiarizare forțată a conducătorilor statului maghiar. Misiunea contelui Czernin — cum spune singur în amintirile sale publicate după război — „era să cercetez dacă alianța cu România mai avea vre-o valoare practică, și, constatând contrarul, să propui căile și mijloacele prin care ar putea deveni viabilă”. Partea întâia a acestei probleme a rezolvat-o repede, convingâml lise, după primele convorbiri cu regele Carol, că nici acesta nu considera alianța ca prea sigură. ..Regele Carol — scrie Contele — era extrem de inteligent, prevăzător și prudent și, nu era ușor să-l faci să vorbească când vroia să tacă. Chestiunea viabilității alianței am clarificat-o, propunând regelui, în a treia sau a patra audiență, să „pragmatizăm“ alianța, ratificând-o prin parlamentele de la Viena, Pesta și București. Impresia de teamă produsă de această propunere asupra regelui, care respingea cu energie desvelirea secretului păstrat cu sfințenie al însăși existenței acestei alianțe, mi-a arătat cât de imposibilă era, în acele împrejurări, învierea acelor litere moarte. Referatele mele, adresate ministrului de externe, nu lasă nici o îndoială asupra faptului că am răspuns la această primă întrebare ce mi s’a pus, declarând, în modul cel mai categoric, că ‘alianța cu România, în împrejurările existente, nu era decât un petec de hârtie fără nici o valoare“. Sa se noteze că aceste constatări au fost făcute în ultimele luni ale anului 1915, cu mai mult de 6 luni, înainte de isbucnirea răsboiului mondial. încă de pe atunci opinia publică românească precum și cercurile conducătoare ale politicei Statului nostru în frunte cu regele Carol, priveau o eventuală colaborare cu Austro-Ungaria, în caz de răsboi, drept o absolută imposibilitate. La partea a doua a problemei, dacă existau mijloace pentru a face alianța viabilă, și cari erau acele mijloace, se putea răspunde cu teorie foarte ușor, — pretinde Czernin, — în practică însă, problema era foarte greu de rezolvat. „Obstacolul în calea unor raporturi cu adevărat strânse între București și Viena — scrie fostul reprezentant al Monarhiei — era chestiunea „României Mari“, adică dorința Românilor de a se uni cu „frații din Ardeal”. Această dorință se lovea însă de refuzul categoric al Ungariei. Este foarte interesant și pentru întreaga situație de atunci foarte caracteristic, că, curând după sosirea mea la București, faimosul agitator de răsboi de mai târziu Nicolae Filipescu mi-a făcut propunerea ca România să se unească cu Ardealul, și ca această Românie Mare să se alipească apoi Monarhiei, în aproximativ aceleași condițiuni cari existau între Bavaria și Reichul german“. Această propunere a lui Filipescu, a fost făcută, după cum mărturisește Czernin, curând după luarea în primire a postului său, prin urmare, la sfârșitul anului 1915 sau începutul anului următor, cu câteva luni înaintea rasboiului. După isbucnirea acestuia, schimbându-se cu totul situația, Filipescu a abandonat această ideie, în credința că se va putea realiza România Mare și pe altă cale, în afară de cadrul Monarhiei. Ce a făcut însă Czernin după ce Filipescu îi făcuse această propunere ? Să-l ascultăm: „Mărturisesc sincer, că am acceptat din toată inima această ideie, pentru că fiind lansată dintr’o parte, care putea fi considerată drept cea mai dușmănoasă Monarhiei nu exista nici o îndoială, că elementele moderate din România o vor accepta cu mare satisfacție. „Cred și acum că acest plan, executat atunci, ar fi avut drept urmare o veritabilă alipire a României la Austro-Ungaria, că publicarea tratatului de alianță n’ar mai fi întâlnit, nici o rezistență și că, în consecință, situația noastră la isbucnirea războiului mondial ar fi fost cu totul alta. Din nefericire această ideie a eșuat de la primele sale începuturi, isbindu-se ele rezistența cel mai energică a lui Tisza. Împăratul Franz Iosef sa arotat de asemenea de părerea primului ministru maghiar, și era imposibil să obții ceva cu argumente. De altă parte, pe atunci nu se gândea (?) nimeni că, răsboiul era așa de aproape, și m’am consolat că osteneala mea n’a reușit, cu ferma speranță că, acest plan de mare anvergură, cum mi se părea atunci și cum mi se pare și astăzi, se va realiza cu siguranță sub domnia arhiducelui Franz Ferdinand“. Deoarece ideia de a alătura România în mod strâns și definitiv, de Monarhie, prin modificarea politicei maghiare față de Români,