Ţara Noastră, ianuarie 1934 (Anul 12, nr. 492-513)

1934-01-14 / nr. 500

Partidul național-agrar și oferta de destindere ■ Declarațiile d-lui Octavian Goga —■ D. Oct. Goga a făcut următoarele, declarații ziarului „Curen­tul“­ : — Nu cred să se găsească un om politic serios, care să re­fuze idei­a unei destinderi politice. Destindere ar însemna o limpezire de orizont, pacificarea sufletească a Țării și instalarea unei perioade noui de liniște și posibilitate de muncă. Cine n'ar dori, deci, o asemenea situație ideală, în locul frământării surde de azi, care așteaptă în umbră ? O doresc în mod firesc și eu. întrebarea se pune însă în ce chip s'ar putea instrumenta o asemenea pace a lui Dumne­zeu, coborîtă deasupra noastră ? Iată chestiunea. Ea este foarte complexă și nu poate fi re­­zolvată pur și simplu prin exprimarea unor dorinți. România se găsește într'o stare de surescitare sufletească pe care eu am calificat-o prerevoluționară, înainte cu trei ani și care de câteva luni, a intrat în faza convulsivă. O serie întrea­gă de împrejurări au dete­rminat, această stratificare vulcanică. Ia pragul erupțiunei Dacă ar fi să condensez în câteva cuvinte origina acestei deplorabile stări de lucruri, cred că definiția cea mai nemerita ar fi așa : 1) Politica noastră de după războiu n'a continuat firul, isto­ric al trecutului nostru inspirat de ideia națională, în toate ra­mificările vieții noastre publice; 2) Atmosfera morală a politicii românești postbelice nu se găsește în nici-o înrudire cu puritatea de suflet a luptelor noas­tre din trecut și-a concepției de sacrificiu care­ a inspirat massele românești în răsboiu. Această dublă deviațiune politică și etică, cu tot convoiul ei de nelegiuiri a zămislit curentul protestatar, care stăpânește astăzi poporul românesc. Destindere, deci, nu poate interveni de­cât în mod organic: înlăturați cauzele, ca să dispară efectele. Când zic acest lucru, gândul meu se multiplică în toate părțile. Complectați-I d­vs.. Fiind însă vorba de destindere, rog pe d. cenzor să-mi în­găduie a atrage atenția onoratului guvern că suntem puși în fața unui trist paradox atunci când ni se vorbește de acest eufemism și țara se transformă, zi cu zi, într'o vastă pușcărie. Crede cineva că încordarea actuală va dispare dacă, fără nici o vină, bătrâni și tineri sunt aruncați în fundul închisorilor, ca acolo, în singurătate, să se călească din nou revolta lor? Eu știu ce înseamnă închisoare și, fără a fi profet, afirm că, prin asemenea măsuri, guvernul țese pânza rebeliunei de mâine. Cum vedeți, în materie de destindere, inițiativa nu este a noastră. Să vedem ce face guvernul și vom vorbi apoi. Dar presa minoritară? sau Despre egalitate de tratament Absorbite exclusiv de frămân­tările politice, cari țin, de câteva timp, in tensiune Capitala, cercu­rile guvernamentale se pare că au uitat de existența provinciei. Amnezia nu se poate explica de­cât prin năzuința oficialității de a înnăbuși focul în punctul cel mai apropiat de epidermă. Nu este mai puțin adevărat, însă, că și atunci când un guvern ia măsuri excepționale, ele tre­buiesc să fie generale. Adică să își împartă rigoarea cu egalita­te tuturora. Nu știm care sofist spusese, cândva: „Bastonând un singur om, faci un păcat. Biciuind o țară faci un act de guvernământ!“. Intr’adevăr, alta e psihologia izolatului, In fața unei violențe și alta aceea a mulțimii. Sufe­rind împreună, durerea, oameni­lor se divizează, și se produce, în acelaș timp, o temperare a ei. Nedreptățiții singurateci sunt cei cari au schimbat, de multe ori, unele fețe pe pământ, nici­decum indivizii cu simțul gre­garului prea desvoltat. Marea Revoluție se datorește, în primul rând, lui Montesquieu și solitarului Jean-Jacques Rous­seau. In ultimă instanță vin mulți­mile, marile mișcări populare, învățătura aceasta nu ar f trebuit uitată de actualii guver­nanți, nici când au luat măsu­rile de control asupra presei. ...Mai ales când au luat măsu­rile acestea asupra presei! Aceasta, bineînțeles, nu în in­teresul nostru, cari am început să socotim cenzura ca pe un foarfece la ureche, cât în acel, propriu, al celor însărcinați să execute, cu aceeaș intensitate, pe toată lumea. Căci, realmente, până acum, a­­pucarea deciziei de cântărire a cuvintelor din paginile ziarelor, este destul de... cenzurabilă. Vrem să spunem că­­ până în clipa de față, cel puțin­ trata­mentul nu a fost acelaș pentru toate publicațiile. In timp ce u­­nele dintre ele au primit, pentru Coatele colaboratorilor, perne de puf, — celelalte au fost plasate pe saltele de paie, ca să capete cucuie și să-și piardă glasul. Privilegiatele au fost­­ desigur printr’o scăpare din vedere!) toc­mai gazdele minoritare. Le-am răsfoit, ca să ne dăm seama cum se resimt de trecerea prin pagini a gingașelor fălci de oțel. Ei bine, ele nu se resimțeau de loc. Toate informațiile interzise la București, aveau vad în coloa­nele cotidianelor maghiare sau săsești! Ceea ce, oricum, este (nu, ono­­ri ) puțin cam injust și, cel puțin aparent, fără nici un rost. O singură măsură bună, deși tardivă: obligația, pentru foile maghiare din Ardeal, de a scrie în românește numele străzilor, și nu, ca până acum, in limba un­gară! Dar asta nu-i de ajuns. Și nu-i de ajuns, pentru că — luând frământările din Capitală ca un paravan și nesuprave­­chiate — cotidianele minoritare tin să pescuiască în apă tulbu­re, ducând nestingherite cele mai periculoase campanii de slă­bire a suporturilor de stat. Iată pentru care motiv egali­tatea de tratament se impune. —---------—coo - coo— --------— Suveranii­­ Iugoslaviei au părăsit Zagrebul Zagreb. 11. — Eni dimineață, Regele Alexandru și Regina Ma­ria ai Iugoslaviei au părăsit o­­rașul Zagreb, unde au stat vreme de o lună. Imediat ce ora plecării a fost cunoscută în Zagreb, o mulțime imensă s-a adunat pe străzile ca­re duc de la reședința regală la gară. Populația orașului a aclamat frenetic pe Suverani, pe tot par­cursul. Pe peronul gării, Regele Alexandru și Regina Maria au fost salutați de numeroase per­sonalități. Trenul regal a părăsit Zagre­­bul la ora 10, plecând spre Bel­grad. Pagini ta? Destinderea politică -SO?« Numai suprimarea cauzelor duce la înlăturarea efectelor — Situația actuală politico — In urma vizitelor pe care le-a făcut d. Gh. Tătărăscu, președin­tele de consiliu, la șefii de parti­de, situația politică s’a precizat. A arătat ce vrea primul-ministru, și-au arătat punctele de vedere, șefii partidelor. Din declarațiile lor reiese actuala conjunctură politică. Să o examinăm. Președintele de consiliu vrea o destindere politică între gu­vern și partidele de opoziție și a pledat pentru ea în fața con­ducătorilor opoziției. Ideia d-lui Tătărăscu nu e rea, pentru că nu-i numai a d-sale. Realizarea ei a fost ce­rută și de șefii partidelor. D. Octavian Goga, președin­tele partidului național-agrar, a arătat ce înseamnă destin­dere: pacificare sufletească, limpezire de orizont, instala­rea unei perioade noui de li­niște și posibilitatea de muncă — spre deosebire de alți șefi de partide cari și-au închipuit că destindere înseamnă numai mo­dificarea raporturilor dintre opoziție și guvern. O situație ideală e greu însă de stabilit. Mai ales acum, du­pă campania electorală și după alegeri, este foarte dificil de ajuns la ea. Cine n’ar dori — așa cum a declarat d. Octavian Goga — ca în locul frământării surde de astăzi, care așteaptă în um­bră să se realizeze o destin­dere, astfel cum ea e conce­pută de cei cari știu să înțe­leagă sem­nele timpului? Șeful partidului național-a­­grar a arătat încă mai de demult că trecem printr’o pe­rioadă prerevoluționară. Unii cari nu s’au coborît niciodată în mijlocul mulțimii, au surâs, erau profitorii fericiți, cari tră­iau în vâltoarea afacerilor. Alții priveau care se desfășu­rau evenimentele, fără să înțe­leagă nimic, erau inconștienții, iar o altă parte, în sfârșit, în­chideau ochii ca să nu vadă și-și astupau urechile, ca să n’audă, crezând că astfel înlă­tură realitatea. * Acum ne aflăm —­ astfel cum atât d­e bine a caracte­rizat situația d. Octavian Goga, șeful partidului n­ațio­­nal-agrar — în faza convul­sivă. E maii mult, prin ur­mare, decât o stare de sures­citare, și, din fericire, e mai puțin grav decât ar putea fi in cazul când va fi nesoco­tită înțelepciunea celor cari au prevăzut, în mod logic, fluctuațiunile vieții noastre politice. D. Octavian Goga a defi­nit mai bine ca oricine situa­ția actuală politică și cau­zele care au determinat-o: s’a rupt firul istoric al trecutu­lui, ideia națională care era supremul nostru sprijin îna­inte de război a fost lăsată în părăsire și ea nu a mai constituit un principiu de existență în mei o direcție a vieții noastre publice, atmos­fera, greoaie, morală de a­­cum e bine distinctă de acea de pe vremea când massele se mișcau după o credință, cu o concepție de sacrificiu pentru un ideal. Poporul ro­mănesc vrea să se reîntoarcă la ceea ce s-a făcut fericit mai de demult. £i e însuflețit de idealuri noul, cari trebuesc atinse prin aceleași mijloace sigure din trecut, din timpul lupte­lor pentru triumful ideiei na­ționale. Massele românești sunt naționaliste. Dezidera­tele lor nu trebue să fie igno­rate. Prin intuiție poporul român iși dă seama, că din vâltoarea de acum nu există decât o singură scăpare: ea e dată de ideia națională. Destinderea politică nu se poate realiza, prin urmare, printr’o apropiere artificial, între partidele politice. Ea nu poate interveni decât așa cum spune d. Octavian Goga, în mod organic, înlăturând toate cauzele cari au dus la situația actuală politică, la atmosfera morală de acum, în sfârșit la deviațiun­ie poli­tice și etice, cari au rupt fi­rul istoric al desvoltării noa­stre naționale. Inițiativa destinderei a fost luată de guvern. El are posibili­tatea de­ a înlătura acum toate cauzele asupra cărora a insistat d. Octavian Goga. Să realizeze ce poate și ce vrea, pentru că să pu­tem să ne spunem cuvântul. Fiind la putere, stând în fruntea statu­lui, echipa ministerială are posi­bilități, de cari nu dispune opo­ziția. Când țara se va destinde, primul-ministru nu va mai trebui să umble de la un șef de partid la altul, pentru a le cere con­cursul. Nevoia unei renașteri Suntem, fară îndoială, la o grea răspântie socială. Tot mai mult se resimt grelele încercări pe cari le străbate omenirea as­tăzi din cauza crizei economice spirituale și morale. Dar, toto­dată, această situație tristă, ce­re eforturi eroice și supraome­nești pentru remedierea lor. Se pune cu acuitate, pen­tru orice minte luminată, atât problema cauzei acestei stări cât și a mijloacelor de îndrep­tare. Răspunsurile, însă, difer de la unii la alții, după punctul de vedere din care sunt exami­nate. In ce privește prima ches­tiune, ea ar putea fi redusă la două interpretări generale, a­­tribuind, această cauză, fie fac­torului economic, fie celui spi­ritual. De fapt, între acești doi fac­tori există o strânsă legătură, o corelație, o interdependență. De­oarece, spiritualul consolidează factorul economic, după cum factorul economic dă putință celui spiritual să­­ se desăvâr­șească. Căci, este în­deobște cu­noscut că epocile de înflorire e­­conomică au fost și epoci de mari creațiuni spirituale, și in­vers. Prin urmare, această inte­r­­dependență între acești doi fac­tori nu se poate neglija, dacă cineva privește problema în an­samblul ei, după cum cineva nu poate neglija corpul și sufletul atunci când studiază problema omului. Aceasta, pentru că a­­mândoi factorii răspund la două profunde cerințe ale per­soanei omului și implicit ale societății. Dacă acest lucru e adevărat, atunci tot așa de adevărat este că­ spiritualul este superior e­­conomicului, după cum sufle­tul este superior corpului. Cel dintâiu e care crează, folosin­­du-se, evident, de mijlocirea ce­lui de al doilea. In afară însă de elementul de creare, spiritual, mai există și un alt factor fără de care e­­chilibrul social s’ar sdruncina. E elementul MORAL. Căci, is­toria ne înfățișează spectacolul, nu arareori repetat, când po­poare întregi au dispărut nu datorită factorului economic, ci celui moral. El este, deci, pia­tra unghiulară a oricărui edi­ficiu social trainic și în necon­tenit progres. Dacă acest lucru e adevărat, atunci suntem îndreptățiți a în­treba: are guvernul actual stu­diate aceste probleme mari de ansamblu ? Și, putea­ va face fa­ță acestor exigențe imperioase? Noi ne îndoim. Ne îndoim, fi­indcă din toate proectele anun­țate pentru deschiderea parla­mentului, toate se referă numai la problema economică, și nici unul la cea morală. Mai mult, chiar și acele ce privesc proble­ma economică nu sunt puse în­tr’un cadru de ansamblu, într’o viziune largă de asanare, ci sunt, pur și simplu, paleative cu caracter parțial și fragmentar. In afară, însă, de această uni­laterală studiere a problemelor economice, rămâne in suspensie delicata problemă morală. Adi­că, marea problemă de armonie socială, de echilibru sufletesc între indivizi, stabilirea unui ra­port armonic între stările reale ale societății și năzuințele ei ideale. Din toate acestea are guver­nul studiat ceva,? Și mai ales are căderea să o facă ? E proble­matic. Căci, afară de încercarea unei DESTINDERI între gu­vern și opoziție, nu se cunoaște nimic care să se încadreze pe li­nia acestor exigențe morale. Ba, din contră, se cunosc unele lu­cruri cari sunt diametral opuse. De aceea, lumea așteaptă un adevărat reformator social, ca­re să dea un nou ritm, o nouă orientare vieții noastre de stat. El există și va trebui, fără doar și poate, să-i revină, în curând, acest rol de renaștere morală, care să premeargă refacerei e­­conomice. ' nttÜS Mo. 500. Bum fatfiâttfi Qf lannarit 1934 , UN GOGA ia * nisîrafîa : ftwc|íré§tf$?$lrada «tmplneanu fio, 4 71LKFCN Nr. 410-33 >\bonam«ni.uí: 50C lei pe an. Pentru preoți și învață* tori 400|lfK Peiitru instituțiuni și autorități 1000 lei« n '•jp^ fel In Spania Prin aiaMulTi monarhie l- ---—L­ VgXzpTT Oficial și la distanță, ^pan^8^’ prezintă republică cu V'í^pn so­cialist. Cum însă reublicarm­ist«'* consolidat, înseamnă că ea nu exi­stă. Cum regimul socialist nu s’a realizat niciodată, nicăeri, în ni­­ciun stat, înseamnă nici în Spania regimul socialist nu exis­tă. Regimurile socialiste sunt re­gimuri de tranziție, ele durează scurt și termină cu regimuri „forte“, cu dictaturile personale, de­­ ovruciu cu cele militare. In 1917 , Rusia a avu un regim al guvernului revoluționar, cu prin­țul Lvov în frunte, cu Rodzianco în centru — un fel de liberali, un fel de socialiști,­ dar nici liberali, și nici socialiști. Au arestat pe Țar, l’au demis. s au exilat și au crezut că regimul, ,noul regim e gata. Care regim? N’au știut nici ei. Dar au creiat un mediu, atât de diluat politicește și social­mente. Încât o mișcare ceva mai consistentă, ca a lui Cherenschi „a trudovicilor“ — care ascundea pe cea socialistă moderată, a născut și a instaurat un alt regim — social-democrat, cu soviete, ca la 1905. Admirabil mediu,­ în care dezagregarea societății și a sta­tului s’a desăvârșit și in care tre­buia să învingă, după o luptă sângeroasă, sau dictatura albă, a generalilor cu Deniehin în frun­te, sau dictatura roșie, dezlăn­țuită și condusă de Lenin. A în­vins, s’a consolidat cea roșie și Rusia a împietrit de atunci în re­gimul personal, sub dic­ta­­tur­a an­­tisocialistă, antinațională, a lui Stalin. In Italia, regimul liberalo-so­­cialist, cu care începe perioada imediat după războiu, pregătește — prin slăbiciunea sa politică, prin inconsistența sa ideologică, prin confuzii maximaliste — dic­tatura fascistă. Intr’un regim normal și sănătos, cu viguroase principii politice și cu categorii sociale bine închegate, Mussolini n’ar fi izbutit, ar fi continut să scrie la ziar, frumos și înflăcă­rat și să vorbeasca In cluburi1 în fața proletariatului. Italia­ ar fi rămas liberală și democratica. In Germania, socialismul, cu care începe revoluția în 1919, a­ pregătit națio­nal-socialismul, care­— se știe — nu este mar­xism, care înseamnă stârpirea marxismului, pregătirea celui de al doilea Reich, și în care se clo­cește — încet dar sigur — mo­narhia viitoare. Fără Scheider­­mann și Ebert, nu ar fi fost Hin­­denburg și Hitler. Fără revoluția socialistă și fără republică, Ho­­henzolernii ar fi continuat mo­narhia, poate nu atât de auto­cra­tă, poate ceva mai mult­ sau mai puțin constituțională. După Hindenburg și Hitler, Germania va rămâne definitiv tot cu vreun Hohenzolern, indiferent de regi­mul social, dar care nu va fi — in nici un caz — socialist, ci cu siguranță burghez și capitalist Regimurile istorice sunt sacro­­­­sancte — și cine le răstoarnă, în condițiuni vremelnic favorabile,­­ are nevoie de câtăva vreme să se­­ convingă, că poporul ajunge tot acolo, de unde a plecat. Dacă Ke­m­­al Gazi Pașa ar fi introdus în Turcia socialismul și nu reforme occidentale, politico-sociale, care au măturat formele medievale și asiatice de viață, care au atacat moravurile mai de­grabă și nu constituția spirituală și istorică a sufletului național, cine știe dacă la poarta din dos a noului regim nu s’ar fi auzit până acum pașii vreunui nou Padișah... Individual viața îți îngăduie să faci ciudățenii și să apuci, ca de pildă Peer Gynt al lui Ibsen, că­rarea, spre un vârf de munte. 1 Anarhoindividualismul se conce­pe doar pe un vârf­­ de munte. In colectivitatea socială și naționa­lă, viața nu îngăduie extremele și le suprimă — exact ca în ordi­nea fiziologică—ori­unde le des­copere. Ea aspiră mereu spre me­dia­ minorială și misterioasă. Aici sălășluește viața și asta e li­nia evoluției ei. Spania a avut o monarhie con­stituțională, ca dinastia is­torică și o autocrație, o dictatură bar­bară a clerului catolic. Una c­u alta nu se potriveau, una cu alta­ împreună au produs dezechili­brul sufletesc al poporului, ex­plozia de negațiuni, care le-a mă­turat pe amândouă. Dar ex­plozia, ca forță elementară, nu­ e statică și viața unui stat și a unui popor nu dăinuește pe dinamica nimicitoare a exploziei. Dacă clericalismul catolic, specific spa­niol, și-ar fi micșorat sfera de dominație, ar fi deschis obloane­le obscurantismului, ar fi renun­țat, nu de tot, la monopolul spi­ritual, ar fi îngăduit sufletului is­toricește religios să se atingă . In noul modalități con­timpora­­ne nouă — de Dumnezeu și de misterul creștin, Spania catolică nu­ s’ar fi aruncat din constitu­ționalismul monarhic la anarhiis­­mul­­ blândului prinț Petre Cra­­potchin și a lui Proudhon. Exact ca în Rusia,­aici sub dominația groaznică și anticreștinească a Sfântului Sinod Guvernamental, mintea omului azvârlea la o parte Evanghelia și sorbea pe­­ Continuare în pag. Haj — Lin­ii și puncte... I. Manolescu - Strunga, MM subsecretar de­ stat la­ A­­gricultură, ca orice exce­lență care-și respectă calitățile stilistice, a expediat funcționari­lor din subordinea sa o urare fes­tivă, pentru începutul colabo­rării. Intre altele a făgăduit că „va face dreptate funcționarilor că­rora le lipsește" și „va înlesni toate nevoile celor loviți de lip­suri și greutăți“. Frumoase intenții (pentru funcționarii dela Agricultură!)■ Dar pentru agricultori n’are nimic de făcut. d. Manolescu- Strunga ? D . Gheorghe Tătărăscu, noul prim-ministru, a convo­cat, ieri, la Preșidenție, pe reprezentanții presei și le-a făcut o serie de declarații asupra intențiilor cu care își inaugurea­ză activitatea ministerială. Foarte futurist, domnul preșe­dinte de Consiliu a făcut o ade­vărată lecție literară de cuvinte în libertate, cari ar putea impre­siona pe cel mai fantezist artist de avangardă. Și-a întins brațele și și le-a treznit, ca după somn, vorbind, firește, despre destinderea poli­tică. Apoi, într-un „finish“ impe­tuos, privind spre orologiul din camera de Consiliu, a declarat că acum este „ceasul acțiunilor fer­me și al înfăptuirilor repezi“ !■ . Ce păcat, însă, că vorbele fug după „înfăptuirii" și nu le pot prinde. Păi, ce! Se pun realizările la întrecere cu acest champion al fugii în glas, care este d. Gh. Tă­tărăscu ? Ce vrea Japonia = Naționalism imperialist. Cucerirea Pacificului Cucerirea Extremului Orient. înfrângerea Societății Națiunilor — II de G. M. IVANOV Pe baza tratatului de Versail­les, Japonia a primit mandat de stăpânire a insulelor din Ocea­nul Pacific. Părăsind Societatea Națiunilor, Japonia nu a renun­țat la mandat. Grupul de insule Caroline, Mariane și insulele Mar­­șalului, care au aparținut Ger­maniei până la Conferința de Pace din 1920, au trecut sub stă­pânirea­ Japoniei. Influența ei se întinde de acum înainte adânc spre Sud în Oceanul Pacific, stă­pânind 625 insule cu un teritoriu de aproape 1000 mile pătrate și cu o populație de 70.000 oameni, înconjurate de stânci de coral, a­­ceste multe și mascate insule se întind la Nord spre Sud pe o li­nie de 1200 mile și la 2500 mile de la Răsărit spre Apus. Avantagii­­le acestei posesiuni „mandatare“ sunt pentru Japonia de mai mul­te feluri : întâi — bazându-se pe insulele Mariane și Coraline, Ja­ponia și-a asigurat un drum eco­nomic și militar spre zona equa­torial a Oceanului Pacific, un­de spre Sud se întinde, izolată, Australia. Pentru acest, al cinci­lea continent, Japonia a apărut ca un inamic real, ceea ce a făcut ca guvernele Australiei să caute „prietenia" flotei engleze pentru orice eventualitate. Apoi , gru­pul­­ de insule Caroline, Mariane și ale Marșalului se vâră ca un clin în grupul de insule, stăpâni­te de Statele­ Unite. Și le desparte în două : insulele Hawai rămân la Răsărit de posesiunile japone­ze, iar Filipinele — la Apus, așa că (uitându-te pe hartă, vezi cum) o înteragă rețea de insule japo­neze se întinde pe drumul spre Honolulu, portul principal a in­sulelor Hawai (stăpânire america­nă) și neutralizează complet Fi­­lipinele, care nu pot sluji, efec­tiv, ca bază militară americană într-un eventual războiu dintre Japonia și Statele­ Unite. Și în­­sfârșit, dominând linia spre Sud a Pacificului, Japonia și-a asigu­rat un drum exclusiv comercial (deocamdată­­) spre coloniile O­­landei, Borneo, Java, Sumatra și spre Indochina. Urmărind stăruitor și împotri­va spiritului „pacifist" al timpu­lui, Japonia s-a grăbit să creieze baze militare pe no­ile sale stă­pâniri. Insula Saipan din Arhipe­lagul Marianelor a devenit un puternic bastiment maritim japo­nez și amenință pozițiile State­­lor­ Unite, cu atât mai sigur, cu cât această­­ insulă este situată la o distanță de vreo 120 mile de insula Ga­um­a, singura insuliță din grupul Marianelor, pe care o stăpânesc americanii și care nu este întărită. Și întărindu-și in­sulele din Pacific, Japonia stă în fața insulelor Hawai, baza mari­timă a Statelor­ Unite. Cât nu contează convensiunile și pactele, acum ca și altă dată, dintre sta­tele care își dispută teritorii și care fac tradiționala politică im­perialistă. Se vede și din faptul că deși între Statele­ Unite și Ja­ponia există Convențiunea de la Washington, care interzice întă­rirea insulelor Pacificului, totuși ambele părți se întăresc milită­­rește pe ele, cheltuesc sume fan­tastice de bani și se pregătesc de războiu. Dar afară de expansiunea mili­­taristă pe față, Japonia întrebu­ințează în Oceanul Pacific și sis­temul „penetrațiunii lente" pe cale comercială. Deocamdată strategia militară este pusă în serviciul expansiunii comerciale. Pe insulele Hawai trăesc 250 mii de inși dintre care d­o mii sunt japonezi —■ pescari și comercianți. Stăpânind comerțul aici. Japonia își întinde interesele comerciale și în posesiunile olandeze și aus­traliene. Din punct de vedere co­mercial, Borneo a devenit în a­­cești 15 ani din urmă o colonie japoneză. Capitalul japonez ex­ploatează aici produsele petroli­fere cu ajutorul muncitorilor și a inginerilor japonezi. Sumatra este ocupată de pescarii japonezi. Pe țărmul de Nord al insulei Java, aparținând Olandei, pesca­rii japonezi și marii industriași ai pescăriei au izbutit să trans­forme și această insulă într-o po­sesiune comercială a Japoniei. Comerțul japonez a împins în jos, acaparând și viața comercia­lă a Indiei Olandeze. Dar și in­teresele comerciale ale Australiei sunt la rândul lor, stânjenite și amenințate, de expansiunea co­mercială a Japoniei. Capitalul ja­ponez domină insulele fosiile Hi­bride și Noua Caledonie. In strâmtorile Torres și Darwin ja­ponezii au întreprins și au făcut să înflorească comerțul de perle. Nu departe de Filipine, Japonia stăpânește o mică insulă lap, pierdută în imensitatea Oceanu­lui dobândit a bria ■ ancadet de la Societatea Națiunilor. Această in­sulă a devenit, oricât de insigni­fiantă pare, o puternică bază mi­litară japoneză, și apropie flota Japoniei de baza militară ameri­cană din Filipine, unde Statelor Unite s’au întărit în insula Gua­­ma. Cât de importantă este insu­la îap pentru planurile militaris­te ale Japoniei se vede din fap­tul, că aici se găsesc instalate cu mari cheltueli stațiile telegrafice ale Japoniei, care veghează asu­pra întregului Pacific și de u­nde pornesc cele 5 căble, care leagă posesiunile japoneze cu Statele­ Unite, cu China și cu India olan­deză. Nu se poate spune, că Japonia stăpânește integral Oceanul Pa­cific, dar nu se poate tăgădui că el se găsește sub influența ei, de­oarece aici Japonia este factorul principal militar și comercial, și nu există un eveniment de oricât de mică importanță, petrecut în Oceanul Pacific, care să poată scăpa vigilenței japoneze. In li­cean­ul Pacific se face și politică, nu numai comerț, și influența Ja­(CentSsHw ® te pag#­­ilMJ ,­y

Next