Ţara Noastră, ianuarie 1934 (Anul 12, nr. 492-513)
1934-01-14 / nr. 500
Partidul național-agrar și oferta de destindere ■ Declarațiile d-lui Octavian Goga —■ D. Oct. Goga a făcut următoarele, declarații ziarului „Curentul“ : — Nu cred să se găsească un om politic serios, care să refuze ideia unei destinderi politice. Destindere ar însemna o limpezire de orizont, pacificarea sufletească a Țării și instalarea unei perioade noui de liniște și posibilitate de muncă. Cine n'ar dori, deci, o asemenea situație ideală, în locul frământării surde de azi, care așteaptă în umbră ? O doresc în mod firesc și eu. întrebarea se pune însă în ce chip s'ar putea instrumenta o asemenea pace a lui Dumnezeu, coborîtă deasupra noastră ? Iată chestiunea. Ea este foarte complexă și nu poate fi rezolvată pur și simplu prin exprimarea unor dorinți. România se găsește într'o stare de surescitare sufletească pe care eu am calificat-o prerevoluționară, înainte cu trei ani și care de câteva luni, a intrat în faza convulsivă. O serie întreagă de împrejurări au determinat, această stratificare vulcanică. Ia pragul erupțiunei Dacă ar fi să condensez în câteva cuvinte origina acestei deplorabile stări de lucruri, cred că definiția cea mai nemerita ar fi așa : 1) Politica noastră de după războiu n'a continuat firul, istoric al trecutului nostru inspirat de ideia națională, în toate ramificările vieții noastre publice; 2) Atmosfera morală a politicii românești postbelice nu se găsește în nici-o înrudire cu puritatea de suflet a luptelor noastre din trecut și-a concepției de sacrificiu care a inspirat massele românești în răsboiu. Această dublă deviațiune politică și etică, cu tot convoiul ei de nelegiuiri a zămislit curentul protestatar, care stăpânește astăzi poporul românesc. Destindere, deci, nu poate interveni decât în mod organic: înlăturați cauzele, ca să dispară efectele. Când zic acest lucru, gândul meu se multiplică în toate părțile. Complectați-I dvs.. Fiind însă vorba de destindere, rog pe d. cenzor să-mi îngăduie a atrage atenția onoratului guvern că suntem puși în fața unui trist paradox atunci când ni se vorbește de acest eufemism și țara se transformă, zi cu zi, într'o vastă pușcărie. Crede cineva că încordarea actuală va dispare dacă, fără nici o vină, bătrâni și tineri sunt aruncați în fundul închisorilor, ca acolo, în singurătate, să se călească din nou revolta lor? Eu știu ce înseamnă închisoare și, fără a fi profet, afirm că, prin asemenea măsuri, guvernul țese pânza rebeliunei de mâine. Cum vedeți, în materie de destindere, inițiativa nu este a noastră. Să vedem ce face guvernul și vom vorbi apoi. Dar presa minoritară? sau Despre egalitate de tratament Absorbite exclusiv de frământările politice, cari țin, de câteva timp, in tensiune Capitala, cercurile guvernamentale se pare că au uitat de existența provinciei. Amnezia nu se poate explica decât prin năzuința oficialității de a înnăbuși focul în punctul cel mai apropiat de epidermă. Nu este mai puțin adevărat, însă, că și atunci când un guvern ia măsuri excepționale, ele trebuiesc să fie generale. Adică să își împartă rigoarea cu egalitate tuturora. Nu știm care sofist spusese, cândva: „Bastonând un singur om, faci un păcat. Biciuind o țară faci un act de guvernământ!“. Intr’adevăr, alta e psihologia izolatului, In fața unei violențe și alta aceea a mulțimii. Suferind împreună, durerea, oamenilor se divizează, și se produce, în acelaș timp, o temperare a ei. Nedreptățiții singurateci sunt cei cari au schimbat, de multe ori, unele fețe pe pământ, nicidecum indivizii cu simțul gregarului prea desvoltat. Marea Revoluție se datorește, în primul rând, lui Montesquieu și solitarului Jean-Jacques Rousseau. In ultimă instanță vin mulțimile, marile mișcări populare, învățătura aceasta nu ar f trebuit uitată de actualii guvernanți, nici când au luat măsurile de control asupra presei. ...Mai ales când au luat măsurile acestea asupra presei! Aceasta, bineînțeles, nu în interesul nostru, cari am început să socotim cenzura ca pe un foarfece la ureche, cât în acel, propriu, al celor însărcinați să execute, cu aceeaș intensitate, pe toată lumea. Căci, realmente, până acum, apucarea deciziei de cântărire a cuvintelor din paginile ziarelor, este destul de... cenzurabilă. Vrem să spunem că până în clipa de față, cel puțin tratamentul nu a fost acelaș pentru toate publicațiile. In timp ce unele dintre ele au primit, pentru Coatele colaboratorilor, perne de puf, — celelalte au fost plasate pe saltele de paie, ca să capete cucuie și să-și piardă glasul. Privilegiatele au fost desigur printr’o scăpare din vedere!) tocmai gazdele minoritare. Le-am răsfoit, ca să ne dăm seama cum se resimt de trecerea prin pagini a gingașelor fălci de oțel. Ei bine, ele nu se resimțeau de loc. Toate informațiile interzise la București, aveau vad în coloanele cotidianelor maghiare sau săsești! Ceea ce, oricum, este (nu, onori ) puțin cam injust și, cel puțin aparent, fără nici un rost. O singură măsură bună, deși tardivă: obligația, pentru foile maghiare din Ardeal, de a scrie în românește numele străzilor, și nu, ca până acum, in limba ungară! Dar asta nu-i de ajuns. Și nu-i de ajuns, pentru că — luând frământările din Capitală ca un paravan și nesupravechiate — cotidianele minoritare tin să pescuiască în apă tulbure, ducând nestingherite cele mai periculoase campanii de slăbire a suporturilor de stat. Iată pentru care motiv egalitatea de tratament se impune. —---------—coo - coo— --------— Suveranii Iugoslaviei au părăsit Zagrebul Zagreb. 11. — Eni dimineață, Regele Alexandru și Regina Maria ai Iugoslaviei au părăsit orașul Zagreb, unde au stat vreme de o lună. Imediat ce ora plecării a fost cunoscută în Zagreb, o mulțime imensă s-a adunat pe străzile care duc de la reședința regală la gară. Populația orașului a aclamat frenetic pe Suverani, pe tot parcursul. Pe peronul gării, Regele Alexandru și Regina Maria au fost salutați de numeroase personalități. Trenul regal a părăsit Zagrebul la ora 10, plecând spre Belgrad. Pagini ta? Destinderea politică -SO?« Numai suprimarea cauzelor duce la înlăturarea efectelor — Situația actuală politico — In urma vizitelor pe care le-a făcut d. Gh. Tătărăscu, președintele de consiliu, la șefii de partide, situația politică s’a precizat. A arătat ce vrea primul-ministru, și-au arătat punctele de vedere, șefii partidelor. Din declarațiile lor reiese actuala conjunctură politică. Să o examinăm. Președintele de consiliu vrea o destindere politică între guvern și partidele de opoziție și a pledat pentru ea în fața conducătorilor opoziției. Ideia d-lui Tătărăscu nu e rea, pentru că nu-i numai a d-sale. Realizarea ei a fost cerută și de șefii partidelor. D. Octavian Goga, președintele partidului național-agrar, a arătat ce înseamnă destindere: pacificare sufletească, limpezire de orizont, instalarea unei perioade noui de liniște și posibilitatea de muncă — spre deosebire de alți șefi de partide cari și-au închipuit că destindere înseamnă numai modificarea raporturilor dintre opoziție și guvern. O situație ideală e greu însă de stabilit. Mai ales acum, după campania electorală și după alegeri, este foarte dificil de ajuns la ea. Cine n’ar dori — așa cum a declarat d. Octavian Goga — ca în locul frământării surde de astăzi, care așteaptă în umbră să se realizeze o destindere, astfel cum ea e concepută de cei cari știu să înțeleagă semnele timpului? Șeful partidului național-agrar a arătat încă mai de demult că trecem printr’o perioadă prerevoluționară. Unii cari nu s’au coborît niciodată în mijlocul mulțimii, au surâs, erau profitorii fericiți, cari trăiau în vâltoarea afacerilor. Alții priveau care se desfășurau evenimentele, fără să înțeleagă nimic, erau inconștienții, iar o altă parte, în sfârșit, închideau ochii ca să nu vadă și-și astupau urechile, ca să n’audă, crezând că astfel înlătură realitatea. * Acum ne aflăm — astfel cum atât de bine a caracterizat situația d. Octavian Goga, șeful partidului național-agrar — în faza convulsivă. E maii mult, prin urmare, decât o stare de surescitare, și, din fericire, e mai puțin grav decât ar putea fi in cazul când va fi nesocotită înțelepciunea celor cari au prevăzut, în mod logic, fluctuațiunile vieții noastre politice. D. Octavian Goga a definit mai bine ca oricine situația actuală politică și cauzele care au determinat-o: s’a rupt firul istoric al trecutului, ideia națională care era supremul nostru sprijin înainte de război a fost lăsată în părăsire și ea nu a mai constituit un principiu de existență în mei o direcție a vieții noastre publice, atmosfera, greoaie, morală de acum e bine distinctă de acea de pe vremea când massele se mișcau după o credință, cu o concepție de sacrificiu pentru un ideal. Poporul romănesc vrea să se reîntoarcă la ceea ce s-a făcut fericit mai de demult. £i e însuflețit de idealuri noul, cari trebuesc atinse prin aceleași mijloace sigure din trecut, din timpul luptelor pentru triumful ideiei naționale. Massele românești sunt naționaliste. Dezideratele lor nu trebue să fie ignorate. Prin intuiție poporul român iși dă seama, că din vâltoarea de acum nu există decât o singură scăpare: ea e dată de ideia națională. Destinderea politică nu se poate realiza, prin urmare, printr’o apropiere artificial, între partidele politice. Ea nu poate interveni decât așa cum spune d. Octavian Goga, în mod organic, înlăturând toate cauzele cari au dus la situația actuală politică, la atmosfera morală de acum, în sfârșit la deviațiunie politice și etice, cari au rupt firul istoric al desvoltării noastre naționale. Inițiativa destinderei a fost luată de guvern. El are posibilitatea de a înlătura acum toate cauzele asupra cărora a insistat d. Octavian Goga. Să realizeze ce poate și ce vrea, pentru că să putem să ne spunem cuvântul. Fiind la putere, stând în fruntea statului, echipa ministerială are posibilități, de cari nu dispune opoziția. Când țara se va destinde, primul-ministru nu va mai trebui să umble de la un șef de partid la altul, pentru a le cere concursul. Nevoia unei renașteri Suntem, fară îndoială, la o grea răspântie socială. Tot mai mult se resimt grelele încercări pe cari le străbate omenirea astăzi din cauza crizei economice spirituale și morale. Dar, totodată, această situație tristă, cere eforturi eroice și supraomenești pentru remedierea lor. Se pune cu acuitate, pentru orice minte luminată, atât problema cauzei acestei stări cât și a mijloacelor de îndreptare. Răspunsurile, însă, difer de la unii la alții, după punctul de vedere din care sunt examinate. In ce privește prima chestiune, ea ar putea fi redusă la două interpretări generale, atribuind, această cauză, fie factorului economic, fie celui spiritual. De fapt, între acești doi factori există o strânsă legătură, o corelație, o interdependență. Deoarece, spiritualul consolidează factorul economic, după cum factorul economic dă putință celui spiritual să se desăvârșească. Căci, este îndeobște cunoscut că epocile de înflorire economică au fost și epoci de mari creațiuni spirituale, și invers. Prin urmare, această interdependență între acești doi factori nu se poate neglija, dacă cineva privește problema în ansamblul ei, după cum cineva nu poate neglija corpul și sufletul atunci când studiază problema omului. Aceasta, pentru că amândoi factorii răspund la două profunde cerințe ale persoanei omului și implicit ale societății. Dacă acest lucru e adevărat, atunci tot așa de adevărat este că spiritualul este superior economicului, după cum sufletul este superior corpului. Cel dintâiu e care crează, folosindu-se, evident, de mijlocirea celui de al doilea. In afară însă de elementul de creare, spiritual, mai există și un alt factor fără de care echilibrul social s’ar sdruncina. E elementul MORAL. Căci, istoria ne înfățișează spectacolul, nu arareori repetat, când popoare întregi au dispărut nu datorită factorului economic, ci celui moral. El este, deci, piatra unghiulară a oricărui edificiu social trainic și în necontenit progres. Dacă acest lucru e adevărat, atunci suntem îndreptățiți a întreba: are guvernul actual studiate aceste probleme mari de ansamblu ? Și, putea va face față acestor exigențe imperioase? Noi ne îndoim. Ne îndoim, fiindcă din toate proectele anunțate pentru deschiderea parlamentului, toate se referă numai la problema economică, și nici unul la cea morală. Mai mult, chiar și acele ce privesc problema economică nu sunt puse într’un cadru de ansamblu, într’o viziune largă de asanare, ci sunt, pur și simplu, paleative cu caracter parțial și fragmentar. In afară, însă, de această unilaterală studiere a problemelor economice, rămâne in suspensie delicata problemă morală. Adică, marea problemă de armonie socială, de echilibru sufletesc între indivizi, stabilirea unui raport armonic între stările reale ale societății și năzuințele ei ideale. Din toate acestea are guvernul studiat ceva,? Și mai ales are căderea să o facă ? E problematic. Căci, afară de încercarea unei DESTINDERI între guvern și opoziție, nu se cunoaște nimic care să se încadreze pe linia acestor exigențe morale. Ba, din contră, se cunosc unele lucruri cari sunt diametral opuse. De aceea, lumea așteaptă un adevărat reformator social, care să dea un nou ritm, o nouă orientare vieții noastre de stat. El există și va trebui, fără doar și poate, să-i revină, în curând, acest rol de renaștere morală, care să premeargă refacerei economice. ' nttÜS Mo. 500. Bum fatfiâttfi Qf lannarit 1934 , UN GOGA ia * nisîrafîa : ftwc|íré§tf$?$lrada «tmplneanu fio, 4 71LKFCN Nr. 410-33 >\bonam«ni.uí: 50C lei pe an. Pentru preoți și învață* tori 400|lfK Peiitru instituțiuni și autorități 1000 lei« n '•jp^ fel In Spania Prin aiaMulTi monarhie l- ---—L VgXzpTT Oficial și la distanță, ^pan^8^’ prezintă republică cu V'í^pn socialist. Cum însă reublicarmist«'* consolidat, înseamnă că ea nu există. Cum regimul socialist nu s’a realizat niciodată, nicăeri, în niciun stat, înseamnă nici în Spania regimul socialist nu există. Regimurile socialiste sunt regimuri de tranziție, ele durează scurt și termină cu regimuri „forte“, cu dictaturile personale, de ovruciu cu cele militare. In 1917 , Rusia a avu un regim al guvernului revoluționar, cu prințul Lvov în frunte, cu Rodzianco în centru — un fel de liberali, un fel de socialiști, dar nici liberali, și nici socialiști. Au arestat pe Țar, l’au demis. s au exilat și au crezut că regimul, ,noul regim e gata. Care regim? N’au știut nici ei. Dar au creiat un mediu, atât de diluat politicește și socialmente. Încât o mișcare ceva mai consistentă, ca a lui Cherenschi „a trudovicilor“ — care ascundea pe cea socialistă moderată, a născut și a instaurat un alt regim — social-democrat, cu soviete, ca la 1905. Admirabil mediu, în care dezagregarea societății și a statului s’a desăvârșit și in care trebuia să învingă, după o luptă sângeroasă, sau dictatura albă, a generalilor cu Deniehin în frunte, sau dictatura roșie, dezlănțuită și condusă de Lenin. A învins, s’a consolidat cea roșie și Rusia a împietrit de atunci în regimul personal, sub dictatura antisocialistă, antinațională, a lui Stalin. In Italia, regimul liberalo-socialist, cu care începe perioada imediat după războiu, pregătește — prin slăbiciunea sa politică, prin inconsistența sa ideologică, prin confuzii maximaliste — dictatura fascistă. Intr’un regim normal și sănătos, cu viguroase principii politice și cu categorii sociale bine închegate, Mussolini n’ar fi izbutit, ar fi continut să scrie la ziar, frumos și înflăcărat și să vorbeasca In cluburi1 în fața proletariatului. Italia ar fi rămas liberală și democratica. In Germania, socialismul, cu care începe revoluția în 1919, a pregătit național-socialismul, care— se știe — nu este marxism, care înseamnă stârpirea marxismului, pregătirea celui de al doilea Reich, și în care se clocește — încet dar sigur — monarhia viitoare. Fără Scheidermann și Ebert, nu ar fi fost Hindenburg și Hitler. Fără revoluția socialistă și fără republică, Hohenzolernii ar fi continuat monarhia, poate nu atât de autocrată, poate ceva mai mult sau mai puțin constituțională. După Hindenburg și Hitler, Germania va rămâne definitiv tot cu vreun Hohenzolern, indiferent de regimul social, dar care nu va fi — in nici un caz — socialist, ci cu siguranță burghez și capitalist Regimurile istorice sunt sacrosancte — și cine le răstoarnă, în condițiuni vremelnic favorabile, are nevoie de câtăva vreme să se convingă, că poporul ajunge tot acolo, de unde a plecat. Dacă Kemal Gazi Pașa ar fi introdus în Turcia socialismul și nu reforme occidentale, politico-sociale, care au măturat formele medievale și asiatice de viață, care au atacat moravurile mai degrabă și nu constituția spirituală și istorică a sufletului național, cine știe dacă la poarta din dos a noului regim nu s’ar fi auzit până acum pașii vreunui nou Padișah... Individual viața îți îngăduie să faci ciudățenii și să apuci, ca de pildă Peer Gynt al lui Ibsen, cărarea, spre un vârf de munte. 1 Anarhoindividualismul se concepe doar pe un vârf de munte. In colectivitatea socială și națională, viața nu îngăduie extremele și le suprimă — exact ca în ordinea fiziologică—oriunde le descopere. Ea aspiră mereu spre media minorială și misterioasă. Aici sălășluește viața și asta e linia evoluției ei. Spania a avut o monarhie constituțională, ca dinastia istorică și o autocrație, o dictatură barbară a clerului catolic. Una cu alta nu se potriveau, una cu alta împreună au produs dezechilibrul sufletesc al poporului, explozia de negațiuni, care le-a măturat pe amândouă. Dar explozia, ca forță elementară, nu e statică și viața unui stat și a unui popor nu dăinuește pe dinamica nimicitoare a exploziei. Dacă clericalismul catolic, specific spaniol, și-ar fi micșorat sfera de dominație, ar fi deschis obloanele obscurantismului, ar fi renunțat, nu de tot, la monopolul spiritual, ar fi îngăduit sufletului istoricește religios să se atingă . In noul modalități contimporane nouă — de Dumnezeu și de misterul creștin, Spania catolică nu s’ar fi aruncat din constituționalismul monarhic la anarhiismul blândului prinț Petre Crapotchin și a lui Proudhon. Exact ca în Rusia,aici sub dominația groaznică și anticreștinească a Sfântului Sinod Guvernamental, mintea omului azvârlea la o parte Evanghelia și sorbea pe Continuare în pag. Haj — Linii și puncte... I. Manolescu - Strunga, MM subsecretar de stat la Agricultură, ca orice excelență care-și respectă calitățile stilistice, a expediat funcționarilor din subordinea sa o urare festivă, pentru începutul colaborării. Intre altele a făgăduit că „va face dreptate funcționarilor cărora le lipsește" și „va înlesni toate nevoile celor loviți de lipsuri și greutăți“. Frumoase intenții (pentru funcționarii dela Agricultură!)■ Dar pentru agricultori n’are nimic de făcut. d. Manolescu- Strunga ? D . Gheorghe Tătărăscu, noul prim-ministru, a convocat, ieri, la Preșidenție, pe reprezentanții presei și le-a făcut o serie de declarații asupra intențiilor cu care își inaugurează activitatea ministerială. Foarte futurist, domnul președinte de Consiliu a făcut o adevărată lecție literară de cuvinte în libertate, cari ar putea impresiona pe cel mai fantezist artist de avangardă. Și-a întins brațele și și le-a treznit, ca după somn, vorbind, firește, despre destinderea politică. Apoi, într-un „finish“ impetuos, privind spre orologiul din camera de Consiliu, a declarat că acum este „ceasul acțiunilor ferme și al înfăptuirilor repezi“ !■ . Ce păcat, însă, că vorbele fug după „înfăptuirii" și nu le pot prinde. Păi, ce! Se pun realizările la întrecere cu acest champion al fugii în glas, care este d. Gh. Tătărăscu ? Ce vrea Japonia = Naționalism imperialist. Cucerirea Pacificului Cucerirea Extremului Orient. înfrângerea Societății Națiunilor — II de G. M. IVANOV Pe baza tratatului de Versailles, Japonia a primit mandat de stăpânire a insulelor din Oceanul Pacific. Părăsind Societatea Națiunilor, Japonia nu a renunțat la mandat. Grupul de insule Caroline, Mariane și insulele Marșalului, care au aparținut Germaniei până la Conferința de Pace din 1920, au trecut sub stăpânirea Japoniei. Influența ei se întinde de acum înainte adânc spre Sud în Oceanul Pacific, stăpânind 625 insule cu un teritoriu de aproape 1000 mile pătrate și cu o populație de 70.000 oameni, înconjurate de stânci de coral, aceste multe și mascate insule se întind la Nord spre Sud pe o linie de 1200 mile și la 2500 mile de la Răsărit spre Apus. Avantagiile acestei posesiuni „mandatare“ sunt pentru Japonia de mai multe feluri : întâi — bazându-se pe insulele Mariane și Coraline, Japonia și-a asigurat un drum economic și militar spre zona equatorial a Oceanului Pacific, unde spre Sud se întinde, izolată, Australia. Pentru acest, al cincilea continent, Japonia a apărut ca un inamic real, ceea ce a făcut ca guvernele Australiei să caute „prietenia" flotei engleze pentru orice eventualitate. Apoi , grupul de insule Caroline, Mariane și ale Marșalului se vâră ca un clin în grupul de insule, stăpânite de Statele Unite. Și le desparte în două : insulele Hawai rămân la Răsărit de posesiunile japoneze, iar Filipinele — la Apus, așa că (uitându-te pe hartă, vezi cum) o înteragă rețea de insule japoneze se întinde pe drumul spre Honolulu, portul principal a insulelor Hawai (stăpânire americană) și neutralizează complet Filipinele, care nu pot sluji, efectiv, ca bază militară americană într-un eventual războiu dintre Japonia și Statele Unite. Și însfârșit, dominând linia spre Sud a Pacificului, Japonia și-a asigurat un drum exclusiv comercial (deocamdată) spre coloniile Olandei, Borneo, Java, Sumatra și spre Indochina. Urmărind stăruitor și împotriva spiritului „pacifist" al timpului, Japonia s-a grăbit să creieze baze militare pe noile sale stăpâniri. Insula Saipan din Arhipelagul Marianelor a devenit un puternic bastiment maritim japonez și amenință pozițiile Statelor Unite, cu atât mai sigur, cu cât această insulă este situată la o distanță de vreo 120 mile de insula Gauma, singura insuliță din grupul Marianelor, pe care o stăpânesc americanii și care nu este întărită. Și întărindu-și insulele din Pacific, Japonia stă în fața insulelor Hawai, baza maritimă a Statelor Unite. Cât nu contează convensiunile și pactele, acum ca și altă dată, dintre statele care își dispută teritorii și care fac tradiționala politică imperialistă. Se vede și din faptul că deși între Statele Unite și Japonia există Convențiunea de la Washington, care interzice întărirea insulelor Pacificului, totuși ambele părți se întăresc militărește pe ele, cheltuesc sume fantastice de bani și se pregătesc de războiu. Dar afară de expansiunea militaristă pe față, Japonia întrebuințează în Oceanul Pacific și sistemul „penetrațiunii lente" pe cale comercială. Deocamdată strategia militară este pusă în serviciul expansiunii comerciale. Pe insulele Hawai trăesc 250 mii de inși dintre care do mii sunt japonezi —■ pescari și comercianți. Stăpânind comerțul aici. Japonia își întinde interesele comerciale și în posesiunile olandeze și australiene. Din punct de vedere comercial, Borneo a devenit în acești 15 ani din urmă o colonie japoneză. Capitalul japonez exploatează aici produsele petrolifere cu ajutorul muncitorilor și a inginerilor japonezi. Sumatra este ocupată de pescarii japonezi. Pe țărmul de Nord al insulei Java, aparținând Olandei, pescarii japonezi și marii industriași ai pescăriei au izbutit să transforme și această insulă într-o posesiune comercială a Japoniei. Comerțul japonez a împins în jos, acaparând și viața comercială a Indiei Olandeze. Dar și interesele comerciale ale Australiei sunt la rândul lor, stânjenite și amenințate, de expansiunea comercială a Japoniei. Capitalul japonez domină insulele fosiile Hibride și Noua Caledonie. In strâmtorile Torres și Darwin japonezii au întreprins și au făcut să înflorească comerțul de perle. Nu departe de Filipine, Japonia stăpânește o mică insulă lap, pierdută în imensitatea Oceanului dobândit a bria ■ ancadet de la Societatea Națiunilor. Această insulă a devenit, oricât de insignifiantă pare, o puternică bază militară japoneză, și apropie flota Japoniei de baza militară americană din Filipine, unde Statelor Unite s’au întărit în insula Guama. Cât de importantă este insula îap pentru planurile militariste ale Japoniei se vede din faptul, că aici se găsesc instalate cu mari cheltueli stațiile telegrafice ale Japoniei, care veghează asupra întregului Pacific și de unde pornesc cele 5 căble, care leagă posesiunile japoneze cu Statele Unite, cu China și cu India olandeză. Nu se poate spune, că Japonia stăpânește integral Oceanul Pacific, dar nu se poate tăgădui că el se găsește sub influența ei, deoarece aici Japonia este factorul principal militar și comercial, și nu există un eveniment de oricât de mică importanță, petrecut în Oceanul Pacific, care să poată scăpa vigilenței japoneze. In liceanul Pacific se face și politică, nu numai comerț, și influența Ja(CentSsHw ® te pag#ilMJ ,y