Ţara Noastră, iunie 1934 (Anul 12, nr. 627-628)
1934-06-29 / nr. 627
Minorități loiale Pe marginea adunării săsești de la Brașov ■ La Brașov s-a ținut o mare adunare a sașilor, cu delegați din diferite județe ale Ardealului. A fost o manifestare sărbătorească, desfășurată în cadrul unor vechi tradiții, mărturisind cu solemnitate, subt fâlfâire de steaguri și în sunetul fanfarelor, o cunoscută solidaritate națională. Cu acest prilej, minoritatea săsească de dincolo de Carpați, reprezentată la întrunirea de subt Tâmpa mai ales de elemente tinere, a reînoit declarația de loialitate, mărturisindu-se cetățeni credincioși ai României. Nu-i numai o întâmplare, ci am avut de înregistrat acum acest act poltic. Atitudinea sașilor nu ne surprinde. Examinând, nu de mult, într’o declarație programatică problema înfățișată în destul de variate aspecte a minorităților dela noi, am rezervat o caracterizare deosebită pentru acele minorități cari, neavând o continuitate teritorială cu țările învecinate, nu pot nutri, prin firea lucrurilor, veleități iridentiste. Astfel germanii cari trăiesc printre noi, așezați aici în cursul veacurilor trecute, văzându-și în tihnă de rosturile lor, încadrați într’o solidă organizare economică și înzestrați sufletește cu o cultură nestingherită, n'au de întâmpinat nicio piedică în calea unei pașnice conviețuiri cu băștinașii. Ei au înțeles din primul moment linia istorică a orientării lor, fiind cei dintâi cari, în adunarea lor națională din Ianuarie 1919, la Mediaș, au aderat la unirea Ardealului, proclamată cu o lună înainte in Alba-Iulia. Iată de ce noua lor demonstrație de credință față de Statul român ne bucură: Cunoaștem legăturile spirituale pe cari majoritatea sașilor le întrețin cu mișcarea național-socialistă din Germania. Ar fi greu să ne închipuim, că ceea ce se petrece la Berlin, la Muenchen sau la Colonia poate să lase nepăsător pe un german aruncat de valurile vremilor trecute până subt poalele Carpaților. Dar, acest fapt ne determină să socotim cu atât mai prețioasă declarația de loialitate de la Brașov, căci ea oglindește mentalitatea întregului germanism, contând ca un certificat sufletesc al unor raporturi firești. Suntem convinși, deci, că și Germania va afirma, la rându-i, necesitatea de-a se păstra granițele noastre de astăzi, contribuind prin aceasta la normalizarea stărilor din bramul dunărean. In sfârșit, pe lângă toate acestea, considerăm manifestarea recentă a sașilor drept un exemplu de urmat, pentru celelalte minorități din țară. Cu deosebire ungurii de aici și cei de peste graniță pot înțelege multe de aici, luând contact, odată pentru totdeauna, cu realitățile , în mijlocul cărora trăiesc. Ei trebuie să priceapă mai întâi, că nici existența lor națională, nici desvoltarea însușirilor lor etnice, nici pașnica lor conviețuire cu noi n’au nimic de suferit din partea noastră. Naționalitățile din Ungaria de ieri se vedeau amenințate în însăș ființa lor, printr’o acțiune susținută de maghiarizare. Intre hotarele României de azi, minoritățile nu au a se teme de nicio desnaționalizare, nici prin școală, nici prin biserică, nici prin administrație, nici prin industrie și comerț. Statul român, nu numai prin legiuirile sale, ci prin însuș spiritul care-l ține în picioare, nu pretinde nici unui cetățean de altă limbă sau de altă confesiune religioasă renegarea simțămintelor și tradițiilor cari îl țin ancorat de neamul lui. In privința aceasta, nu se poate invoca niciun motiv de plângere. Dimpotrivă, sunt minorități, că de pildă șvabii din Banat și Satu Mare, cari abia acum, subt ocrotirea generos a României’ regate, revin la conștiința lor nativ'ală, mântuindu-se de pericolul înstrăinării lor totale. O singură răsplată cerem, în schimb, respectul, cinstit și fără gând ascuns, față de alcătuirea Statului român, în cuprinsul hotarelor lui de-acum, dobândite cu grele jertfe de vieți și consfințite de dreapta sentință a istoriei. Sașii, cari s’au strâns deunăzi la Brașov, au arătat că au toată Încrederea în stăpânirea romică. Celelalte minorități pot în liniște să urmeze pilda. N’au nimic de pierdut, ci numai de câștigat. Reglementarea învârtelii Pildele când vin de sus, bune sau rele, prind. Mulțimile, mai ales cele de la noi, nu au ajuns încă să aibă o degajare în acțiuni, o inițiativă pornită din proprii imbolduri, o intuiție a binelui și a râului. Suntem și astăzi, în ceea ce privește conștiința civică, într’o epocă deplorabilă, când conștiințele se cumpără cu carul, la târgul de voturi. Păturile de jos nu au b trezie a minți, iar „marile noastre partide“ sunt îndeajuns de imorale, pentru a ști să le speculeze obscuritățile. . .mm. Printre ultimele mari reform ale guvernului, este și regliventarea jocurilor de noroc. Reglementare, adică legalizarea generalizării acestor jocuri, pe întreaga țară. Asta-i tot ceea ce ne mai lipsea, pentru a fi perfect fericiți. Nu se reglementează sancționarea sperturilor, atât de la modă; nu se fac legi pentru ajutorarea efectivă a satelor decanate de secetă, nu se generalizează o măsură bună. In schimb oficialitatea, adică, in momentul de față, partidul liberal, adresează țării, pe aceste vremuri de cotropitoare lipsuri, un apel și oferă un exemplu: „Jucați cărți! Jucați baccara! învârtiți ruleta!“. Se creiază, astfel, prin îndemn venit de sus, un val de imoralitate, in care sunt invitați să intre (și în care vor intra, desigur...) atâți nenorociți slabi de înger. Pentru că, după cum spuneam, la începutul acestor rânduri, în nici o țară locuitorii nu își mulează mai rapid felul de a concepe viața, după pilda celor mari, decât la noi. Și ’cetățenii, amărîți cum sunt, riscă ultimul ban. Adică îl lasă pe masa verde a concesionarilor, cari la rându-le, îl împart generoși cu oamenii guvernului, datorită cărora s’a ajuns la „reglementare“.. Măsura luată de actualul cabinet este cum nu se poate mai lipsită de etică. Ea promovează, pe cale de lege, credința în hazardul murdar, în îmbogățirea peste noapte și vrea să facă din cetățenii țării vicioși ai patimei verzi, trișeuri, crupieri sau sinucigași. Rămâne să se mai reglementeze (tot pe cale de lege și tot ca imensă reformă națională!) existența la fiecare, două case de român a câte unui bordel și să se promoveze obligativitatea furtului. Dacă a pornit-o d. Gheorghe Tătărescu pe această cale, cel puțin să o ducă până la capăt... De altfel, reglementarea jocurilor de noroc este simbolică. Până acum, „marile partide“ se mulțumiau cu „învârtelile“ din bugetele, lăsate in voia hazardului. Acum mai au nevoie și de alte învârteli, de acele ale ruletei și ale lui „Uite popa, nu e popa!“. Credo-ul învârtelii este, în sfârșit, complect... Ion lelea Părintele Lucas Fragment din volumul „Precursorii“ — de OCTAVIAN GOGA Profeții visurilor împlinite, ocrotitorii idealurilor realizate, generalii marilor izbânzi de obicei pleacă discret din lume. Ei incarnează principiul luptei, prin ei cere cuvânt sbuciuimul masselor anonime. Până în clipa biruinței mulțimea e suspendată de privirea lor și îi urmează cu instinctul sigur al supunerii salvatoare. Ei pronunță cuvântul de ordine, ei dau semnalul de atac. Sosit odată triumful însă, nervii se destin, disciplina morală se atenuiază, rândurile se sparg, ierarhia valorilor suferă o eclipsă trecătoare, arena e năpădită de figuranți și banchetul biruitorilor răsună zgomotos și profan. In acest val de beatitudine stearpă marele chinuit nu e la locul lui, el se dă binișor la o parte și singurătatea creatoare îl învălue cu încetul. Pe la răspântii se strigă încă lozincele lui, praznicul e în toi, dar comandantul e absent. Dacă moartea îl cercetează în asemenea momente, îl găsește părăsit și uitat, fiindcă el s’a topit în eternitate deodată cu izbânda, de aceea plecarea lui e discretă și tristă ca un cântec de departe într’un amurg de toamnă... Așa s’a dus din mijlocul nostru părintele... .... Vasile Lucaci a închis în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinați să concentreze în sufletul lor aspirațiile publice, oameni-drapel care se ivesc pe toate curnurile de luptă aducând purică de sus mistica flacără a credinței... Sunt Tyrtel Elladei, proorocii cum le zice vechiul Testament, eroii cum îi numește Gwilyle. Ființa lor este un rezumativ al societății, o concretizare a epocii. Vasile Lucaci ca structură sufletească și moștenire intelectuală, este continuatorul direct al treimii noastre din veacul al XVIII-lea.Trimisă din Ardeal în ucenicie pe malurile Fibrului și întoarsă acasă în suflet cu splendorile Romei, Iași Petru Maior, Micu-Klain și Șincai, părinții redeșteptării noastre, tânărul vlăstar de la Baia-Mare, subt adăpostul acelorași ziduri de la propaganda fide, subt acelaș cer clasic al anticului Lațin, și-a împletit concepția de viață subt impulsurile monumentalității romane reînviate de strălucirea Vaticanului. De aici de subt arcurile de triumf, de subt coloanele de granit ale Coloseului, de subt cupola de la Lateran, din simfonia de culori ale ptanzelor lui Raffael, din retorica amvonului de la San-Pietro și din toată vâltoarea risorgimentului italian, din care se resimțeau încă pronunciamentele epocii lui Mazzini și gesturile largi ale lui Garibaldi, din lumea asta de sporiri luminoși și sugestiuni mărețe s'a înfiripat catechismul fanatic al acestui preot care avea ca supremă dogmă , latinitatea. Acest crez i-a dat arsenalul de gândire, scutul și ținta de luptă. Temperament pasionat, plămădit din sănătatea robustă a țăranilor noștri, optimist și senin, păstrând până la bătrânețe subt sprâncenile arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acțiunea și nu se putea închide în contemplația unei ciulii mănăstirești. Revărsările lui de energie cotropitoare se cereau la largul, în fața mulțimei cu mii de capete. Vasile Lucaci a dus deci pe tărâmul politicei militante patrimoniul simțirii de la Roma. Latinitatea și-a găsit în el pe vijeliosul tribun, ideia națională pe agitatorul implacabil. Ce spectacol de măreție epică, svârcolirea lui de patruzeci de ani pentru desrobirea unuii colț de omenire. A fost idolul adimărilor populare pe care le zguduia avântul lui de retor, ca un torent de lavă aprinsă, a fost locatarul închisorilor din Vaț și Seghedin pe urma Memorandului dela Viena, a făcut să tresară cinismul Parlamentului unguresc, a stors râuri de lacrimi la cetățenii din Ploiești acum un sfert de veac, s’a cheltuit, s’a risipit pe toate cărările, neatingând nici o deșertăciune haina lui simplă de popă dela țară, negăsindu-și altă răsplată decât dragostea furtunoasă a mulțimii care l-a încununat cu puteola legendei și l-a trecut în cântec ca pe eroii baladelor populare. Părintele Lucaci a crescut așa pe fiecare zi, confundându-se în rostul lui cu o țară robită. De pretutindeni, din mijlocul vârtejului, de oriunde se ivea profilul lui de vultur, ochii catifelați priveau departe spre columna lui Taraianu și glasul lui plin de sonorități de clopot, pios ca și rugăciune sau tunător ca o răsvrătire, rostea crezul iluminat, prins în curate și stângace versuri românești : — „Mama Soma cea bătrână „Mi-a pus arma asta ’n mână“... A sosit în sfârșit ziua când marea dramă s’a apropiat de punctul culminant. Visul milenar fulgera în conștiința neamului nostru, continentul se încleștase în uriașa lui încăierare, ca la judecata din urmă de pe pereții Capelei Sixtine. Părintele Lucaci, în acele zile și-a înțeles chemarea de profet, dându-și seama că îndrumătorii unui neam în vremuri de grea cumpănă trebuie să treacă examenul moral... Și-a părăsit deci casa de la Șișești, s’a scuturat de obezile tăcerii prudente și luând toiagul pribegiei în mână, luptătorul Ardealului s’a ivit ca o furtună în Capitala României, acolo de unde trebuia să lovească spada liberatere. In această perioadă părintele Lucaci a îndeplinit cea mai înaltă misiune politică a vieții sale, având rolul de factor determinant al ideii care trebuia să aprindă flacăra războiului de desrobire, dar salvând în acelaș timp pe seama umanității și demnitatea românismului din Ardeal. Din cele dintâi zile ale toamnei din 1914, neastâmpărul rodnic al acestui bătrân s’a despraițuit în fierbere fără răgaz. In fruntea Ligii de la București, care devenise un minister al conștiinței naționale, întrunind toate căpeteniile țării, alături de Nicolae Filipescu, în ale cărui cuvinte de granit se săpau adevărurile de rasă ale vechilor boieri români, alături de Delavrancea, trubadurul înnviforat al cântecului nostru de biruință, alături de fermecătorul verb al lui Take Ionescu și împletiturile de fulgere ale lui Nicolae Iorga, părintele Lucaci aducea prestigiul suferinței și invocările de prooroc din Biblie, acele vibrații grave, metalice, care se prăvăleau în suflete ca o zuruitură de lanțuri. Această biciuire a sufletului românesc de la un capăt al țării la altul, necontenit, vreme de doi ani de zile, acest curs pripit de pedagogie națională, care a împlinit multe lacune de conștiință și a resuscitat instincte adormite, ne-a dat războiul. Istoriograful de mâine va descifra din vălmășagul marilor frământări rolul mortului de astăzi. » Războiul însuș l-a așezat pe tribunul de ieri, într’o nouă postură de apărare. Moșneagul a apucat drumul străinătății să strige Occidentului protestarea noastră. El a răscollit atenția publică în America, a organizat legiuni de voluntari români pe frontul italian, a ținut conferințe în Elveția, a rostit discursuri, a răspândit broșuri și a raliat pretutindeni lumea în jurul cauzei românești. La Paris, când se țeseau firele congresului de pace, figura lui vioaie era revărsată de o lumină nouă. Latinitatea biruise și fruntea largă a acestui mag călător, mi-aduc aminte, pe urma unei cuvântări a italianului Ferrero, primise parcă un joc de lumini necunoscute încă. Era în frenezia triumfului, sorbea nectar la simpozionul idealului împlinit și buzele i se strângeau într’o linie dârză de pretor greco-roman, smuls purică dintr’un bassorelief, din arcul de triumf al lui Titus Vespasianus. O ceată de diplomați străini priveau cu admirație făptura lui, care era cea mai perfectă legitimație a descendenței noastre, și când un american l-a întrebat dacă și Ardealul gândește la fel cu noi, părintele Lucaci i-a răspuns cu o demnitate calmă: „Fiți liniștit, domnul meu, acolo unde sunt eu, acolo bate inima Ardealului“. Avea atât de multă dreptate. După biruință, întors acasă ea lacrimi în ochi se uita împrejur, în lrunea nouă și în roiul cetelor recente de madona îtiști neofiți, bătrânul schița un zâmbet de in diligenții. Vasile Lucaci nu avea nimic de cerut, îl răsplătise Dumnezeu în visul lui și-i era de ajuns. Concepția lui politică însă păstra aceeaș linie dreaptă, el, marele dărâmător de hotare, cerea topirea granițelor sufletești, dorea privirea grabnică a buruienilor din trecut pentru deplina consolidare a acestei țări, pe care inima lui largă se obișnuise de mult s’o iubească deopotrivă... In plină acțiune l-a țintuit boala pe patul de suferințe. A fost o agonie lungă, o pulverizare lentă spre neant. Din toate părțile striga chiotul energiilor desrobite de el, în vreme ce moartea lui se depăna discretă ca un psalm în surdină. Vasile Lucaci murea sărac într-un suburbiu din Satu-Mare și când l-am văzut într’o căsuță strâmtă, nu mai era decât craterul unui vulcan adormit, de subt pleoape abia mai mijeau ultimile licăriri de jărari... Astăzi cărbunele s’a stins, ochii părintelui s’au închis pe veci. A plecat dintre noi cel din urmă romantic, reprezentantul perioadei eroice din politica Ardealului, lăsând generației de astăzi moștenire imaginea lui luminoasă, darul cel mai trebuincios într-o vreme copleșită de o concepție prea pozitivă. Citit în pag. IV-a: HI Mil I. Miiii Suluili în afacerea „Skoda“ 4 ANUL Sat No. 627, Vineri,9 Iunie 1934 . Fondator: CCTAUIAR Redacția și Administrația : București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 410-33 Abonamentul: 560 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni, 400 lei anual ; 200 pe 6 luni , 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1060 lei. Eclipsarea ideii de autoritate între ideile mari care rezidă la temelia unui Stat bine organizat este, desigur, și ideea de autoritate. Ea este pârghia de echilibru a diferitelor interese individuale într-o unitate superioară, colectivă. Ceva mai mult, ea poate fi considerată ca unitate de măsură după care se poate stabili dacă un organism social funcționează bine sau rău, dacă are directive inalte, sau se complace in mici socoteli de circumstanță, dacă primează scopul marilor realizări spirituale sau, din contră, primează ambițiuni sterpe, individuale și venale. Dacă cineva ar dori să constate bunul mers al unei societăți, sau al unui popor, criteriul cel mai sigur după care se poate orienta este, de a verifica modul cum ideia de autoritate este afirmată. Acolo unde această ideie se resimte, acel organism social merge pe linia de ascensiune normală și fericită. După cum acolo unde ideia de autoritate e eclipsată, acolo încep să încolțească tot felul de curente subversive, anarhice, demoralizante. Acesta e un adevăr, care a fost verificat necontenit de istorie. Am putea adăuga că, nu numai istoria s-a verificat, ci și fiecare individ cu preocupări de interes obștesc; nu numai trecutul ne probează acest lucru, ci și prezentul. Priviți, bunăoară, situația diferitelor popoare de pe continent și veți constata, fără multă trudă, că o reală consolidare a unui neam a mers direct proporțional cu afirmarea ideii de autoritate. Adică, cu cât un popr și-a găsit expresiune prin forța autorității, cu atât a primit consistență cheagul sufletesc al acelui popor. Cazurile Italiei, Germaniei, Turciei, Franței sunt concludente. Privită, sub acest raport, situația de la noi astăzi, am putea spune că e mai mult decât tristă, e alarmantă. Timp de cincisprezece ani, România, din pricina samsarilor de voturi, a suferit necontenit o diminuare a ideii de autoritate, și prin aceasta o deviere de la idealul ce-i impuneau timpurile noui: de consolidare a Statului național integral. In cea mai proprie perioadă a existenței noastre, după realizarea celui mai măreț ideal: întregirea hotarelor, n’am fost la înălțimea așteptărilor. In loc să începem, cu elanul ce-i stârnise dreptatea câștigată, o epocă nouă de închegare sufletească, de reparațiuni milenare, de afirmare a geniului național, integrându-se demn in concertul popoarelor civilizate, ne-am complăcut in searbă de vorbării democratice, in exagerări de toleranță a tuturor listelor, în știrbirea continuă a ideii de autoritate. Marea vină a acestei situațiuni cade implacabil asupra partidelor zise democratice, cari nu numai că n’au fost capabile să înțeleagă pulsul vremurilor noui, dar au pus stăvilar prin metodele necivilizate întrebuințate, la o îndreptare sigură și normală pe care o militează marile autorități morale ,intelectuale și naționale. E momentul, însă, să ne desmetecim. Trebue să înscăunăm la conducerea de stat, onestitatea, dezinteresul și destoinicia. O grabnică afirmare a virtuților naționale și străbune trebuie să ia locul capriciilor, viciilor și dezorientărilor de astazi. Intr’un cuvânt, trebue reînscăunată ideia de autoritate în Stat, cu toate atributele și consențele sale. Ori, acest imperativ categoric al vremii, nu-1 vor putea face, cu siguranță, falșii democrați, ci o personalitate de mare anvergură, care să știe ce vrea și să vrea ce știe. I. Lăncrănjan £ imîi și pmneie ® ® V J&C d'© BÎO'JP'O. Senatul a primit, patalama, din partea guvernului, proiectul de lege pentru reglementarea jocurilor de noroc. Măsura nu putea, veni din partea nimănuia mai bine, decât dela un guvern al hazardului... Valorificarea consumului Ia sfârșit, după o mie și una de anemite sforțări, proiectul de lege pentru reglementarea „deplinelor puteri“ urmează să fie depus, zilele acestea, in Parlament. Intre alte măsuri, cari fac parte din punctele acestui proiect de fortificare a rahiticilor, găsim și pe acelea „pentru asigurarea consumului intern și valorificării cerealelor“. Valorificarea consumului intern ? Slavă Domnului că este valorificat peste cap de membri partidului liberal, cari se mănâncă între dumnealor cu destulă frenezie și de cei ai partidului național-țărănist, cari au început de curând, să consume bătaia in familie ! Abraham conduce S La Cernăuți un refugiat rus, pe nume , Abraham Jaglom, a reușit — servindu-se de un fals pașaport polonez — să fie numit in comitetul Bursei din zisul oraș ! Așadar : refugiat rus, pașaport polonez, nume evreesc și mare și tare peste români! Curat ca în sânul lui Abraham... O invenție Din Viena, se anunță că profesorul dotcor C. Henschen a făcut o senzațională descoperire. Datorită unui acid pompat in vine, el reușește să readucă la viață ființele moarte, prin repunerea creerului în funcțiune! Guvernul face, în ultimul timp, atâtea invitații personalităților străine de a ne vizita. Să facă una și domnului dr. Henschen! Poate că faimosul savant îi va fi de folos... Afară numai dacă repunerea creerului in funcțiune nu va fi o problemă prea grea! . Ricoșev ieri, a intrat, în discuția Senatului, proectul de lege pentru incurajarea muncei naționale. ...Aducerea acestui proect i fața Maturului Corp cu sprinteneală de melc este primul pa spre... descurajarea noastră , tuturora. Neo-banditism de M. IVANOV Din mulțimea și varietatea faptelor — oricare ar fi ele — se poate stabili și psihologia respectivă, care le produce. Și analizând această psihologie, descoperi spiritul vremii, în care se produc faptele. Noi rămânem neschimbat și stăruitor la punctul de vedere, că existența omului și a oamenilor rezultă din spirit. Trăim într’o epocă de banditism, cum omenirea nu a cunoscut alta. Banditismul nu e fenomen nou, nici în cauzele sale interne, nici în varietatea manifestărilor sale. E posibil, ca odinioară, la începutul vieții de civilizație, care comportă cu sine și nedreptăți sociale, banditismul să fi pornit dintr’o necesitate de protest împotriva acestor nedreptăți. Nu există un studiu special, cu autoritate științifică și explicativă, care să fi îmbrățișat chestiunea banditismului, încă în originile sale. Este, iarăși, posibil, ca banditismul să fi pornit din „ereditățile încărcate“ ale tipului pe care psihologia patologică îl numește „criminal“. Banditul se poate naște cu înclinări tot atât de naturale, cum se naște artistul înclinat spre artă. Născut sau făcut — banditul a existat întotdeauna. Și prezența lui în mijlocul societății a menținut ideia, că omenirea trăește în zoologie și nu în morală. Omenirea, „zoologică“ înseamnă domnia instinctelor, când omul este față de om mai mult animal,, decât frate, mai mult fiară, decât zoon politicon — animal sociabil. Omenirea „morală“, care înseamnă domnia moralei prin impulsiile sale cele mai rudimentare și mai simple — a simpatiei, a dezinteresării în Tolosul semenului, care față de om e fratele lui, rămâne încă în domeniul idealului. Religiunile evoluate, și in fruntea lor, creștinismul, au ca țel practic tocmai prefacerea omenirii zoologice într’o omenire morală, înlocuirea regimului instinctului prin regimul simțirii morale. Intr’o omenire morală, banditul și banditismul ar urma să dispară, fie că banditul e protestator în fața nedreptăților vieții, fie că este tip criminal. Dar de când există, banditismul ne sugerează imaginea unui grup de oameni, cari pentru a ataca societatea, ies din sânul ei spre a o lovi din afară. Pe bandit ți-i imaginezi — când nu ai avut contact direct și personal cu el — la drumul mare. Popular, el se numește tâlhar. E înarmat cu armele epocii în care trăește — lance, suliță, topor, mai târziu pușca, revolver, iar în timpul tulbure, cu mitraliera și tunul. Călcând toate legile de drept ale societății și toate drepturile, care alcătuesc fința juridică a oamenilor constituiți în societate banditul-tâlhar se scoate afară din legi. Și in consecință, societatea îl extirpează. E ușor de înțeles, că în timpul modern, când paza societății a progresat atât de mult, adaptându-și mijloacele cele mai rapide de comunicație — tren, automobil, telegraf, telefon, — și când poliția urbană și rurală se găsesc in urgentă comunicare, banditismul clasic, adică acela, care atacă societatea din afară, să nu mai poată prospera. Banditul nu are unde să se ascundă, nu are „piață“ unde să dea lovitura. Firește, inexperiența sau poate o imaginație bogată și îndrăzneață sugerează banditului iluzia unei activități chiar în timpul nostru atât de încărcat de civilizație. Totuși, rezultatele sunt dezastruoase — societatea izbutește să învingă pe bandit. In America, unde banditul nu e numai curagios, ci e obligat să fie șfie foarte inteligent — el se servește de aportul civilizației în exercițiul profesiunii sale, exact cum poliția de apărare se servește de civilizație, pentru mai rapida extirpare a banditismului. Din necesitatea de a exista, banditismul își schimbă tactica și regiunea, și intră în mijlocul societății pentru a o ataca din lăuntrul ei. Astfel se naște neobanditismul modern, contimporan nouă. Cu aceiaș psihologie distructivă însă, cu un formidabil apărat de mijloace noui în mijlocul societății, banditismul nu mai recurge — ca la drumul mare — la topor și pușcă. Procesul de adaptare îi indică și regiunile și nouile mijloace de atac. Din romantic și cavaleresc, banditismul devine pozitivist și laș. Asta e deosebirea de colorit psihologic între banditismul din drumul mare și cel din saloanele societății, unde există și prosperă astăzi in spiritul nou al vieții noastre sociale. Dacă banditul vechi isi justifica acțiunea prin considerente subiective (foame, dor de dreptate, ereditate încărcată), neobanditul pornește din motive de constatări pesimiste : societatea e descompusă moralmente, bunurile ei colective și individuale pOT Fi însușite. Neo-banditul caută, în consecință, să pătrundă acolo, unde sunt depozitate aceste bunuri : în instituțiile de stat (banul statului — cum se zice popular) și în instituțiile bancare. Aici operează neo-banditul cu aceiași înverșunare și cruzime, cu care operează banditul la druml mare. Cine nu observă că astăzi „banul statului“ — adică proprietatea monetară colectivă e jefuită — sub mii de forme, cu mii de motivări, cu infinite scopuri obiective, „filantropice“ și „constructive“, „culturale“ și „sociale“ „patriotice“ și „naționale“. Ai crede că baiditul, care produce devastările , averea colectivă este în fond misionar, un apostol. Și când , bate cu pumnul în piept, că mânuește banul public exclus pentru binele societății — ai zis că e un nou reformator provdențial. Sub steagul lozincilor , bine, de folos general, de apa constructiv, neobanditul își satisface instinctul de jaf,suidu-se pe cele mai înalte pozți de demnitate socială. Gătim niștri nu sunt în fond bandiți , să ne gândim numai la mari panamale din străinătate (chiar) la noi, în veacul trec) și mai ales în cel al XX-lea. ( nevoie are un om cu fire abandit să apuce drumurile ri cânte ale lui Terente și Brandabura, când păstrându-și aceia natură de Terente și Brandabiră poate izbi mai bine și mai e folos în societate, deposedând de bunurile ei materiale. Astfel , în loc să apuce drumul riscului din pădure, neobaidstul se lansează în politic Parcă pentru toată lumea poltica înseamnă datorie cetăținească, o contribuție modestă visului izolat la opera uriașe . (Continuare în pag. 1’-a)