Ţara Noastră, septembrie 1934 (Anul 12, nr. 676-699)
1934-09-15 / nr. 687
Schimbarea Constituției Un imperativ al zilei Evenimentele din ce în ce mai trepidante din viața noastră publică, atmosfera îmbâcsită și insuportabilă, depresiunea morală care cuprinsese conștiințele atâtor nedreptățiți de pe urma falsei democrații de la noi, impun ca o primă poruncă a zilei readaptarea pactului nostru fundamental la cerințele actuale. Schimbarea Constituției, este, deci, problema cea mai arzătoare care se poate scruta astăzi cu folos pentru nevoile imperioase și vitale ale neamului. Este adevărat că această poruncă nu toți oamenii politici de la noi o văd, ci în măsura în care sunt mânați de interese mai mult sau mai puțin egoiste, mai mult sau mai puțin interesate, în aceeași măsură se împotrivesc ei. Exprimată într-o formulă axiomatică această stare sufletească a oamenilor noștri politici, am putea spune : cu cât cineva este condus de comandamentele superioare și generale ale țării, cu atât schimbarea Constituției este socotită ca cea mai primordială problemă de astăzi. Invers, cu cât cineva este călăuzit în acțiunile sale politice de interese meschine și individuale, cu atât această chestiune pierde din însemnătate. Unii oameni politici de la noi, lipsiți de intuiții practice și salvatoare, tardivi în orientări spirituale și sociale, anchilozați în vechi concepții, socot că se mai pot complace în haosul de astăzi, pentru că, astfel, să stoarcă și pe mai departe bunurile țării. Se înșeală însă, fiindcă întreaga conștiință neaoșe și onestă din țară, cere, fără reticență, modificarea pactului nostru fundamental, în sensul unei mai reale satisfaceri a marilor comandamente etice, sociale și naționale. Trebue să menționăm că, cel care a văzut, mai întâi, această necesitate a schimbării Constituției și care a exprimat-o în termeni categorici a fost șeful partidului național-agrar, d. Octavian Goga. Astăzi, s’au raliat acestui punct de vedere și alte personalități politice, spre marea noastră satisfacție și, cu siguranță, spre marea satisfacție a opiniei publice doritoare de noi orizonturi și luminișuri sufletești. Punctele esențiale pe cari le-a preconizat d. Octavian Goga ca absolut necesare modificării, sunt : 1) schimbarea legii electorale, reducându-se numărul deputaților, iar Senatul să devină o instituție corporativă, spre a răspunde — pe de-asupra frământărilor sterile dintre partide —, nevoilor reale ale diferitelor categorii sociale; 2) modificarea legii administrative cu cele trei principii care rezidă la baza ei: principiul descentralizării excesive, al autonomiei municipale și principiul electiv, improprii astăzi unei normale consolidări a elementului autohton; 3) stabilirea principiului responsabilității ministeriale; 4) schimbarea articolului 15 din actuala Constituție, care se opune confiscărilor de averi, în sensul explicit de a se putea confisca averile tuturor defraudatorilor banului public; 5) reglementarea presei, punând-o în serviciul ideii naționale și readucând-o pe căile onoarei; 6) introducerea pedepsei cu moartea, pentru criminali. Iată câteva din principiile vitale cari vor trebui să fie obiectivul noilor schimbări în pactul nostru fundamental, pentru a putea ieși din marasmul vieții sociale de astăzi și a putea face un nou pas pe scara evoluției. Partidul neobrăzaților Omul, când se simte cu musca pe căciulă tace, dacă e destul de inteligent. Partidul național-țârănesc, prins în flagrant-delict de potlogărie și imoralitate, nu-și pune totuș, botniță. Ceea ce, dacă ti demonstrează odată mai mult debilitatea de intelet, nu e mai puțin adevărat că e în măsură să stârnească indignarea și replica oricărui om cu bun simț, îngropați sub propriile lor murdării cu scandalul ,„koda“ și măcinați de lupte lăuntrice fără de sfârșit, național-țărăniști mai cutează, cu toate acestea, să riposteze. Numărul ultim al „Dreptății“, însemnat cu data fatidică de 13 Septembrie, aduce un articol, intitulat drastic , Nerușinatul“. Am crezut, la prima ochire, că este vorba despre un auto portret, desenat de mâna unuia dintre mulții național-țărăniști cu epidermele tăbăcite. Ne-am înșelat. Rândurile cuprinse sub severul titlu amintit îl vizează pe d. Nicolae Iorga. Este un articol de o insolență neîntâlnită. Că el a putut apare în „Dreptatea“, nu ne miră. D. Nicolae Iorga este unul dintre acei cari au scărmănat și searmănă mai îndrăcit blănile lupilor de sub conducerea d-lui Ion Mihalache. Afară de aceasta, n’am căutat niciodată o subțirime intelectuală în oficiosul național-țărănist, care, răspicat fie zis, nu e mai mult decât o cloacă. Dar nu ne-am fi putut închipui ca niște persoane, cari ar trebui să poarte, zilnic, pe scăfârlie cenușa penitenții, să ajungă la aruncarea celor mai ordinare insulte asupra unui om, numai pentru că acesta le denunță, cu justețe, potlogăriile. O ploaie întreagă, cu cele mai murdare expresii de hârdău, este îndreptată asupra uneia dintre cele mai de seamă minți ale neamului. D. Nicolae Iorga este, rând pe rând, numit: „suflet de slugă“, „estropiat la fizic și hidos la suflet“, „delator mârșav“, intrigant perfid“, „pomanagiu“ și lichea" Toate acestea, pentru că d-sa a îndrăznit să afirme că țara a fost tâlhărită sub național-țărăniști într’un mod scandalos, că d. Iulu Maniu și rubedeniile sale au tâlhărit ca ’n codru cu afacerea „Skoda" și că, In clipa de față, noțiunea de pungaș se confundă cu aceea de național-țărănist! Lucruri și adevăruri, pe cari le știe și le-a controlat toată lumea... Dar adevărul doare. De aici, revolta! Partidul frumosului Virgil Madgearu, cel cu profil de ornitorinc, vorbește despre „estropiați fizicește“! Partidul sferarului Iuliu Maniu condamnă „intriga perfidă“ ! Clanul celor cu ghiarele înrădăcinate în bugetul țării ironizează pe „pomanagii"! Organismul politic, în care fiecare membru își denunță vecinul, atacă pe „delatori“! Partidul, care deține exclusivitatea pușiamalelor gen Aurel Dobrescu-Romulus Boilă, Teianu-Căpățâneanu, pomenește de „lichele“! Cât curaj! Dar, mai ales, câtă neobrăzare ! Iată la ce duce jocul cu oglinzile ! Național-țărăniștii își reflectează în apele staniului toate mârșeviile și, apoi, încearcă să le arunce asupra celor, cari nu au cu ele nici un clin, nici în mânecă... inutil! Insultele se întorc de unde au pornit și stigmatizează frunțile păcătoșilor cu mai multă putere. Ion Jelea 4 Pagini 2 Le? REGELE ȘI STUDENȚIMEA ^ —ii; ‘ ß* \ \ — Iubirea reciprocă între Suveran și generația universitari este chezășia solidă a exstenței și a progresului Artubîi. Le Sarmise refuza, cu prilejul recentelor serbări, Regele Carol a rostit cuvinte pentru studențimea română: „Venind aci azi și văzând avântul manifestat de tineretul acesta universitar, alături de opera constructivă pe care am avut prilejul să o constat zilele trecute la echipele studențești de propagandă ale Fundațiilor Regale, MI SE UMPLE SUFLETUL DE BUCURIE ȘI DE ÎNCREDERE DEPLINA IN VIITOR. CĂCI. ROLUL STUDENTIMII ROMANE ESTE UN ROL DE CONSTRUCȚIE, UN ROL DE ÎNTĂRIRE NAȚIONALA, ÎNTĂRIRE CARE TEBUIE FĂCUTĂ NU PRIN VORBE, CI PRIN MUNCA DE FIECARE CLIPA, DIN MUNCA CONȘTIENTA, DIN MUNCA CONSTRUCTIVA“. La Fibiș, în jud. Timiș-Torontal-Banat, Regele a vorbit sTudenților în acelaș sens, întotdeauna despre munca constructivă, despre întărirea națională. Din 1930, de când s’a înscăunat pe tronul de Domnie al Țării Românești, Regele nostru n’a scăpat niciodată ocazia ca ori de câte ori s’a întâlnit cu studențimea română, să-i vorbiască de munca conștientă, de vorba puțină, de treaba constructivă. Și astfel, sufletul Monarhului român, în fața avântului de muncă al tineretului nostru universitar, se umple de bucurie și de încredere pentru viitor. Aceasta e suprema satisfacție a Regelui, pe care i-o dă tineretul nostru. Și tocmai bucuria din sufletul Regelui dovedește că tineretul acesta este la înălțimea așteptărilor Auguste. Să constatăm și noi, cu aceiaș bucurie în suflet și cu aceiaș încredere în viitor, că Regele nostru — în deosebire de foarte mulți regi, cari plutesc nevăzuți deasupra națiunii, a devenit educatorul suveran al generației universitare, și A DEVENIT CEL MAI BUN EDUCATOR. Fiindcă Regele obligă la noblețe și la munca constructivă pentru întărirea neamului. Și Regele nu este refuzat în așteptările Sale de studențimea noastră universitară. In deosebire de raționaliștii din toate timpurile, cari concep pe Monarh ca pe un simbol și mai mult — nu noi afirmăm că REGELE ESTE REALITATEA SINTETICA A NAȚIUNII. Simbolul învăluie o simplă abstracțiune, iar Monarhul nu este o abstracțiune nici în existența sa personală, nici în personificarea Națiunii. Dintre toate realitățile, Regele este cea mai impozantă realitate. In El se contopesc sintetic toate puterile nației, toate energiile Lui de existență, de afirmare și de creațiune, în El trăește pururea actualizat trecutul, prin El prezentul intră în viitor. Tot ce este istorie se închiagă în realitatea Monarhului. Tot ce este prezent, în răsfrângerile sale idealiste, se înalță prin ființa Lui. Tot destinul Națiunii se desvăluie în domnia Lui. Și sensul de a exista al Națiunii se consfințește prin impozanta atotcuprinzătoare a Monarhului. Toate voințele se contopesc în voința Lui și se exprimă prin ea. Și voința Lui este voința Națiunii. Prin Rege, în care vrează harul lui Dumnezeu, poporul stă în contact cu Dumnezeirea. Regele este totul și în acest tot și cuprinde plenitudinea Nației în existența sa pământească. Și în limitele acestui tot sintetic, indivizibil, inalterabil și veșnic, se contopesc cele două existențe într-una singură: a Monarhului și a Națiunii. De aceia Regele românilor este rege național și Națiunea română este monarhică din timpul descălecării până în prezent și pentru viitor. In aceasta a Sa realitate se descopere Regele studențimii române, monarhiste, conștiente. Dar și studențimea română nu este o simplă categorie universitară. Studențimea este o generație. Studențimea română este generația de elită a neamului nostru. EA PERSONIFICA ȘI EXPRIMA POTENȚIALUL CALITATIV AL NAȚIEI. Ea este realitatea cea mai distinctă a poporului, pentru că este eflorescența lui. In ea se coprinde sămânța neamului, din care rodește viitorul lui. ea se concentrează forțele reale, de care dispune întreg neamul. Prin ea se exteriorizează ele. Prin ea trecutul se leagă de prezent în trăirea reală a Națiunii. Ea este puntea care leagă și unește — spre o neîntreruptă continuitate — viața, care se duce cu viața, cere vine. Suprimați, ipotetic, studențimea ca generație — și, înseamnă, că ați suprimat neamul. In ea trăește mai viu, mai palpitant inima Națiunii, în ea — clocotește sufletul poporului, prin ea — evoluează creerul Nației. Și în tinerețea ei — treialtă întreg dorul de existență al poporului. Studențimea deci nu poate fi altfel decât naționalistă și prin naționalismul ei se leagă o inimă de inima Regelui, suflet de sufletul Lui, viața ei se contopește cu viața Lui. Este un mister, sau ce este asta — dar numai așa ne explicăm iubirea sinceră, entusiastă care există, spre bucuria întregului popor român, între studențimea română și Regele tuturor românilor. Regele iubește studențimea și studențimea iubește pe Rege. Chezășia viitorului bun, măreț și sigur al Nației este de față. Și nu există o mai solidă garanție decât iubirea. Nimic nu umple sufletul studențimii cu mai mult soare — decât iubirea Regelui. Și nu este o mai mare bucurie pentru Rege decât să se simtă iubit de generația, care perpetuează Nația. In fața tineretului universitar, Regele devine entusiast, fiindcă tinerețea Sa bărbătească se îmbină cu bărbăția tinerească a generației universitare. Din acest dublu entusiasm se răscolește Națiunea* Și se întinerește pururea. Astăzi trăește poporul, care se poate entusiasma. Și poporul, care se entusiasmează, e tânăr. Astfel prin tinerețea entusiastă a Monarhului și a studențimii întreg poporul se ridică în vitalitate și în dar de viață. Dar astăzi popoarele se refac prin tinerețe, din entuziasmul ei, nu prin formule magice și nu prin doctrine izolate. Tinerețea nu este o doctrină și tineretul naționalist nu este o formulă. Este energie și Regele obligă, prin iubirea care o dă tineretului naționalist — care nici nu poate fi altfel — ca imensa lui energie să fie pusă, conștient, sincer și cu entusiasm în slujba muncii constructive pentru progresul moral și material al Nației. In felul acesta, se rezolvă, fără multă și stea.rpă vorbărie, toate problemele curente ale zilei de azi, pe care nicio politică și nici o formulă economică — decât naționalismul energic — nu le poate rezolvi. Gh. Dragoș Greva din America — Comisiunea de arbitraj n’a point aplana conflictul. Incidentele devin mai numeroase și mai grave — Washington, 13 (Rador).Comisiunea guvernamentală de arbitraj in conflictul 1fîn Industria textilă a părăsit orice speranță de a putea soluționa greva. Președintele comisiiririi a declarat ziariștilor că instituția pe care o reprezintă a renunțat la sforțările sale, în urma refuzului fabricanților de a accepta arbitrajul pe o bază oarecare. Credem — a adăugat președintele — că vor putea fi găsite alte metode și o altă procedură pentru a se ajunge la o soluționare promptă, efectivă și justă. Cele două tabere cari se află în conflict, se pregătesc, în urma eșecului înregistrat de comisiunea guvernamentală de arbitraj, pentru o luptă îndelungată. Greviștii iau măsuri intense pentru ajutorarea muncitorilor cari au încetat lucrul, iar patronii întăresc gărzile angajate pentru paza uzinelor. Incidentele sunt din ce în cea mai numeroase și mai grave. La Woonsocket (Rhode Island), trei sute de muncitori au continuat să lucreze într-o fabrică textilă, cu toate avertismentele greviștilor. O mulțime de peste 5000 greviști s’a adunat în fața fabricii manifestând ostil contra spărgătorilor de grevă și încercând prin amenințări să determine închiderea uzinei. Mulțimea devenind amenințătoare, gărzile naționale s’au văzut nevoite să facă uz de arme. Trei muncitori au fost răniți. Doi polițiști și doi milițieni aii gărzilor naționale au fost răniți cu pietre. Citiți în pag. IV-a: Haosul național-țărănist persistă — Mu s-a stabilit un acord asupra programului, tacticei și reorganizării partidului — à AVUL XIII Ho. 687, Sâmbătă 15 Septembrie 1934 P fondatori OCTAVIAN QOGA Redacția și Administrația: București, Strada Câmpineanu No. 4 TELEFON Nr. 41933 Abonamentul: 500 lei pe an. Pentru preoți, învățători, studenți și săteni: 400 lei anual ; 200 pe 6 luni \ 100 pe 3 luni. Pentru instituțiuni și autorități 1000 lei. Apără-ți demnitatea — Scrisoare către un învățător tânăr — Iubite coteg. Toată valoarea ta ca învățător și tot viitorul tău, atât ca persoană, cât și ca om de breslă, depinde numai de demnitatea pe care o ai în societate — de chipul demn în care lupți, ca să-ți menții locul, pe care îl ad, între oameni. Știi tu să te ferești de ispitele, care te momesc și te încântă — ori de sforăelile, care te tulbură și te amenință; te porți tu în așa fel încât toate să treacă peste tine ca valul peste stâncă? Atunci tu ești cineva, tu ești și rămâi cu adevărat învățător. In acest caz tu poți să te mândrești cu acel nume, ce l-a purtat Mântuitorul, în acest caz vei avea poziția ta respectată în societate, glasul tău va fi ascultat; viitorul tău va fi asigurat, vei fi un om, un învățător. Și din potrivă: dacă tu nu ai tămia să te ferești de ispitele, care te momesc și te încântă, nu știu să iei poziție împotriva celor, care prin situațiile lor de măriri trecătoare, te tulbură și te amenință — i dacă tu, în loc de a sta neclintit ca o stâncă între maluri — ești o biată frunză bătută de vânturi; atunci tu începi a-ți pierde încetul cu încetul, rostul tău în societate; demnitatea ta se va micșora văzând cu ochii și — pierzând demnitatea, tu vei înceta de a mai fi învățător cu adevărat. Socotește-ți deci demnitatea ca bunul cel mai neprețuit și apărăți-o cu toată tăria. Iată, acum începe un nou an școlar. Oameni care — pe semne — nu știu să-ți prețuiască rolul și poziția ta de om independent și liber — vor veni și — or șoptindu-ți șăgalnic la ureche, d or amenințându-te cu trăsnetul lui Jupiter — vor încerca să-ți influențeze voința și liberul arbitru. Nu te lua nici după șoaptele, nici după amenințările lor. Fii demn. Coboară-te în sanctuarul sufletului tău, judecă cu mintea ta și cântărește-i pe toți și pe toate. Tu știi — dacă ne raportăm la manualele pe care va trebui să le recomanzi elevilor tăi — că tu cel dintâiu va trebui să-ți bați capul cu cartea, pe care le-ai recomandat-o. Tu știi ce ajutător îți poate fi un manual întocmit cu bun simț $1 cu înțelepciune și scris cu dragoste de copil și cu respect de limba românească — și de asemenea cunoști ce chinuri trebuie să înduri, dacă — din nenorocire — ești obligat să-ți iei tovarăș la predare un manual de acelea, care apar odată cu venirea guvernelor, ca ciupercile după ploaie. O carte bună — o carte cugetată e un lucru de mare valoare și ea va răzbi și se va impune, oricâte piedici i s’ar pune în cale. O carte proastă, scrisă de mântuială, fără niciun plan „fără nici o răspundere, cu o bucată luată de la un autor, cu alta de la altul, carte petecită, ca acele trădști ale țiganilor, în care se găsesc de toate — o carte de sezon — ca să dea lovitura „cât ar fi ai noștri la putere“ este o lucrare menită pleirii. Eu, de acum mă pot socoti între dascălii bătrâni, am văzut și am pățit multe. Din experiența mea de peste un sfert de secol, știu nenumărate manuale, care au năpădit în arenă, cu surle și cu tobe, care s’au cumpărat de drag ori de nevoie, dar, care, după un an de chinuri , au trecut, cu smerenie în lumea neființei. Mai răsar și acum minunății de acelea! Și cu ce zorzoane și cu ce poze sclipitoare nu se împodobesc drăguțele de ele — că doar, doar ne vor lua ochii și ne-or păcăli să le socotim numai după fațadă. Sunt ca mormintele cu care Mântuitorul Cristos le aseamănă pe fariseii și cărturarii din vremurile acelea, spoite pe dinafară, iar înăuntru pline de viermi și de necurățenii. Oi, tu ferește-te de astfel de ispite. Adică ce să te ferești! Că oricum vei face ele dau peste tine! Nu ți-au umplut oare toate buzunarele, jidănușii plătiți de cele mai proaspete edituri — nu ți-au umplut ei buzuarele cu tot felul de noui și mult colorate manuale? Și nu ți-a adus poșta zeci și sute de reclame și de exemplare gratuite? Iar tu ce vei face? Ca să nu-ți micșorezi demnitatea de învățător, le vei răsfoi în liniște pe toate, sau cel puțin, pe cele care ți s’or părea mai vrednice de luat în seamă, și comparându-le între ele vei ajunge cu mintea și cu sfatul experienței tale să găsești cartea cea mai bună. Nu te vei călăuzi. Nici după reclama nerușinată și sforăitoare; nici după rabatul cel mare și nici după amenințările revizorului sau inspectorului, ci numai după personala ta convingere. Nu te lua după reclamă; calul bun se vinde din grajd; nu te momi după rabat prea mare; numai marfa prea proastă se oferă cu prețuri derizorii; nu te speria de amenințările controlorilor; ele nu sunt operante, decât împotriva celor care nu-și fac datoria; ori nu-și cunosc meserii». Nu uita că și alegerea manualelor, pe care trebuie să le recomanzi elevilor tăi — este un examen pe care ești obligat să-l treci cu bine. Și în această meschină împrejurare este în joc demnitatea ta de învățător. Apărăți-o! Al tău, cu toată dragostea, Hortea Cristescu Linii și puncte;• • * Din „Dreptatea“ „Partidul național-țărănesc (afirmă „Dreptatea“) a adus alte metode în viața politică. Născut din pornirea spre mai bine a poporului, trăiește exclusiv în mijlocul lui“. In cea ce privește metodele național-țărăniștilor ar fi făcut mai bine să le evite amintirea; bugetul țării nu le-a uitat încă ! Cât despre afirmația că partidul „Skodei" „trăiește exclusiv în mijlocul poporului“, credem că ea cuprinde o mică eroare tipografică. Nu „în mijlocul poporului“, ci pe spinarea lui Omul cacialmalelor Acuzat de d. Eduard Mirto că face, in politica, pe care o duce „cacialmale“, d. Iuliu Maniu a răspuns, superior: „ Eu, domnule Mirto, n’am avut noroc. Cacialmaua, după știința mea, înseamnă aportul inteligenței la nenoroc“. D. Iuliu Maniu se înșeală... Cacialmaleie (în cari d-sa s’a specializat!) reprezintă un raport de escrocherie / (Continuare în pag.ina}. Crima lui Pilat — Dr. Mihail Gropșianu : „justiția antica și judecarea lui Hristos“ “ de G. M. IVANOV Câteva cuvinte despre autor. D. dr. Mihail Gropșianu, cunoscutul luptător bănățean pentru întregirea neamului, are preocupări religioase de două feluri: de jurist și de practicant creștin. Pentru noi, cei mai tineri, preocupările de acest soiu sunt și emoționante și instructive. Vedem pe bărbatul înaintat în vârstă, care cu mintea lămurește problema creștină sub un aspect științific, și care cu voința se realizează în creștinătatea sa ortodoxă, atât cât e posibil omului sincer, creștinului înțelept. In cuvântări, în discursuri, în discuțiuni, în scrieri, d. Mihail Gropșianu propagă nu o teorie originală, ci ideia foarte românească și foarte actuală — pe care noi, un grup de scriitori am dezvoltat-o cu pasiune și cu convingere în revista „Gândirea“. Ideia d-lui M. Gropșianu se exprimă concis în modul următor și simplu: romanitate înseamnă ortodoxie. Concluziile practice ale acestei concepțiuni istorice, care stă la baza evoluției spirituale al poporului român, M. Gropșianu se desfășoară frumos și logic: vrei să fii român bun? Fii ortodox sincer! Vrei să te realizezi în plenitudine românească? Realizează-te în plenitudine românească. Cine este cel mai bun patriot român? Este acela, care trăește în ortodoxia istorică. Românul nu poate fi altceva, pentru a fi român integral, decât ortodox integral. Această legătură, pe care o face stimatul nostru jurist și luptător românoortodox, între Biserica ortodoxă și naționalismul românesc, stă la baza sensibilității actuale românești cu voința poporului de a se înfăptui în conceptul său suprem despre rostul său în lume. D. M. Gropșianu afirmă, prin urmare, cu autoritatea sa de jurist și de practicant ortodox, supremația factorului spiritual asupra tuturor celorlalți factori („politic“, „economic“) care sunt lansați în câmpul de cugetare actuală pentru a explica prezentul confuz și îngrijorător. Pe câmpul cugetării științifice, preocupările autorului tind să clarifice din punct de vedere al dreptului pozitiv unele laturi ale dramei creștine. De data aceasta, d. dr. Gropșianu ne înfățișează pe Iisus Hristos și „crimă“ Lui în fața justiției antice. Pentru intelectualul profesionist, și poate chiar, pentru cel ce trăește din curiozitățile științifice și cele stoice, studiul d-lui dr. M. Gropșianu este, din cale afară, de pasionant. Intr’adevăr, te întrebi: de ce a fost condamnat Hristos (judecând din punct de vedere laic, deoarece condamnarea trebuia să se pouiască după planul divin al pătimirii Lui în vederea răscumpărării noastre din păcatul originar). Care a fost crima lui Hristos din punct de vedere juridic? Condamnarea trebuia sau nu trebuia să se producă? Și în baza căror legi? Iată întrebări, la care d. Gropșianu răspunde ca jurist. In primul rând, autorul stabilește forța justiției, ca un factor universal și etern: „justiția a fost dinamul care a înălțat sau a surpat un popor: ’,Justiția fundamentum regnorum“. Poporul iudeu, pe care apasă vărsarea celui mai scump nevinovat „a rămas în picioare și ține loc pe balustrada istoriei universale in materie de justiție antică“. Despre poporul iudeu In trăirea lui juridică autorul pronuță cuvinte drepte: „Cercetând și adâncind organizarea și manifestarea justițiară la acest popor biblic, rămâne inexplicabilă chiar și asistența lui la executarea omului divin“. La temelia justiției mozaice a stat maximala înțelepciune a unui profet conducător și șef divinizat, Moise. Cele 10 porunci de pe muntele Sinai simt dogme ale creștinătății. Poporul lui Dumnezeu nu-și putea permite o justiție antiumană și destrăbălată. Judecătorul izraelit, după constituția teocratică, era — prin intermediul religiei de la drept la moral — locțiitorul nemijlocit al lui Iehova. Stătea în legătură cu conștiința sa, în care trăia ideia de Dumnezeu. O sentință nedreaptă ofensa pe Iehova. Riscul unei nedreptăți era mare : osânda și afurisenia lui Izrail. Judecătorul iudeu desfășura cea mai largă cercetare scrupuloasă în interesul acuzatului, deoarece interesul acuzatului era însuși interesul judecătorului, ca dublu reprezentant al lui Iehova și al poporului iudeu. Cu neîntrecută, pe atunci, noblețe, judecătorul oficia dreptatea cu prezumția nevinovăției a oricărui fiu al lui Izrail. O justiție atât de nobilă și judecători atât de legați de Iehova nu puteau, din punct de vedere al funcțiunii lor, să condamne pe Hristos. Și mai ales nu puteau să-i stabilească o vină. Atunci — cine, care justiție a condamnat pe Iisus? Nu cumva justiția romană? „Când te gândeși la tribunalele romane, nu poți uita timpul fatal — zice autorul — că toate acestea s’au petrecut în al optulea secol de la înființarea Romei, ab Urbe condita, care de mult realizase progresul complet al culturii, a dat pildă tuturor popoarelor civilizate în distribuirea dreptății și este teribil a crede chiar, că judecarea lui Hristos s’ar fi făcut de niște tribunale primitive sau cu ceremonialul sacru al procedurii romane. Nu, nu! Această insultă a gloriei romane nu o admitem cu niciiun preț și nu o permitem. Consulul Publius Valerius a consacrat chiar în lege, că magistratul roman care ar provoca (provocarea) verdictul plebei nu poate executa sentința rostită împotriva cetățeanuii roman“. Și totuși, „toate formele de rară eleganță și garanție, legiferate, în procesul lui Hristos, au fost sfidate spre marea și neștearsa rușine, atât a simțului cât și a dreptății iudaice — reprezentate prin viperele otrăvite“. Prin urmare nu justiția iudaică și nu justiția romană au stabilit vina lui Hristos pentru care L’au și condamnat. Ci „viperele otrăvite“ au asasinat pe Fiul lui Dumnezeu. Cine sunt aceste „vipere“ și care a fost „crima“ lui Hristos, din moment ce justiția iudaică și romană nu au stabilit o vinovăție obiectivă ? In primul rând, Hristos prin învierea lui Lazăr „a profilat săgețile geloziei în spritele fari in filp