Ţara Noastră, mai 1935 (Anul 13, nr. 864-885)

1935-05-04 / nr. 864

6 relormă socială Situația din ce in ce mai anchi­lozată a vieții noastre sociale, ridi­că stăruitor în preocupările tuturor oamenilor de bine o sumă de între­bări : cum ne vom putea salva din acest impas ? Care va fi soluția sa­lutară pentru a ne crea­ un alt ca­dru de viață și alt echilibru moral și material ? Cine va fi omul care să poată stârni un nou suflu de viață în milioanele de suflete chi­nuite și demoralizate ? întrebări frecvente, smulse din inima reali­tăților de la noi, din arzătoarea do­rință de a vedea desemnându-se la orizontul vieții noastre politice și sociale posibilități sigure de preme­­nire și refacere. Aceste cerințe sub­sumează perfect starea sufletească a marii majorități. Ele nu sunt, prin urmare, simple dorinți de cir­cumstanță ori necesități întâmplă­toare. Din contră, ele angajează orientările spirituale adânci și pa­sionante pentru găsirea acestui nou orizont de viață senină și oarecum ideală. Nu mai trebue să insistăm asu­pra acestei exigențe. Toți o știm și o simțim. Dar în ceea ce persistăm a sublinia, este modul de soluționare a acestei acute probleme de azi. A­­c­easta e și fondul chestiunii ce ne preocupă. Adică, spusă în alți ter­meni, cum vom putea realiza o nouă reformă socială, menită să dea un alt rost și alt cadru vieții noastre de stat ? Am mai spus-o de atâtea ori în coloanele acestui ziar. Ea se rezumă la nevoia unei reforme constituțio­nale. Ne mai­corespunzând cerințe­lor vitale și naționale, această lege a­ legilor cere să fie adaptată și a­­justată nouilor porunci ale vremii. Ea trebue să angajeze noui posibi­lități de creare și de ridicare mora­lă și națională. In locul marasmului de azi să prilejuiască avânt și încre­dere pentru ziua de mâine ; în lo­cul deprimării și scepticismului, fio­rii acțiunilor pozitive și sănătoase ; în locul inechităților, principiul se­­lecțiunii valorilor; in locul desmă­­mțătului din viața publică, un gu­vern de autoritate ; iar în contra risipei bunurilor țării, trebue pre­văzute sancțiunile cele mai drasti­ce , pentru crima ordinară și îm­potriva Statului pedeapsa cu moar­ta 63.Dar nu numai atât, însuși Cor­purile Legiuitoare, dovedite ine­ficace și prea costisitoare pentru vremurile de azi, trebue transfor­mate într-un instrument util, prin reducerea numărului deputaților și printr’o nouă organizare și nouă atribuțiuni pe seama senatorilor, având la bază o reală reprezentare a tuturor categoriilor de muncă și producțiune din țară. Această ar­mată de lux — cum o numea deu­năzi d. Octavian Goga — terbite să devină expresiunea competenței, moralității și patriotismului. Nu­mai așa rațiunei ei de a fi ar mai putea avea sens. Iată câteva reforme pe cari le-ar viza o schimbare a pactului nostru fundamental și prin care s’ar asi­gura devizei de azi: România a Românilor netăgăduite suporturi morale, temeliile de granit ale tu­turor așezărilor omenești. Cel pu­țin acestea au fost motivele care l-au determinat pe șeful partidului Național-Agrar ca să preconizeze — înr­­irea altor oameni politici— aceașă nevoe a schimbării Cons­tituției. Intre timp, aproape toți oamenii noștri politici și-au însușit ideea adaptării pactului fundamental nevoilor spirituale de azi, încât, realizarea ei e pe cale de a fi în­făptuită. Nu s’ar mai putea justifica,­­de acum, cea mai mică amânare, fiindcă orice amânare echivalează cu o nouă tentativă de înăbușire a oricărui elan de redeșteptare și reînoire a vieții noastre sociale. Și nu vedem cine ar avea interesul s-o facă, adică să oprească mersul firesc și salvator al lucrurilor. De aceea, în convingerea noastră profundă că, numai o schimbare constituțională în sensul vederilor militare de noi va aduce țării mult dorita reînviere morală și națio­nală, iar ca un corolar al ei și re­dresarea economică, așteptăm cu încredere desfășurarea evenimen­telor. In orice caz, găsindu-ne la un punct crucial al vieții noastre de stat, când orice clipă, orice oră și orice zi cântăresc enorm în cum­păna istoriei noastre, când un ritm nou de viață se desemnează odată cu pulsația vieții de primăvară, când toate acțiunile, fie interne fie externe, concură spre acest gând de înoire eroică în întreg organis­mul social, noi, cari am anticipat, alimentat și cristalizat soluțiile practice pentru acest moment, suntem și rămânem optimiști. 0 vii la Fundale Renale Am primit, săptămâna trecută, o vizită din toate punctele de vedere remarcabilă. Sir Edward Denilson Ross, care este o per­sonalitate de prim­ ordin în lu­mea culturală a Marii Britanii și unul dintre cei mai străluciți orientaliști din lume, ne-a vizi­tat țara. Știți și ă­ voastră cam ce înseamnă, la noi, o vizită de această natură. Protocol, ban­chete, discursuri și reducerea la o vagă și fulgurantă impresie a­­supra unei biete părți din geo­grafia țării, văzută din sborul trenului. De cele mai multe ori asemenea oaspeți sunt pisălogiți până la extenuare de câte un gh­id politic. Recepții la minis­tere (și ce fel de specific româ­nesc ar putea constata un străin la niște departamente sterpe, și ca arhitectonică și ca preocu­pări?), conferințe rostite de lo­calnice personalități infamante, în cel mai agreabil caz — o pre­umblare în delta Dunării.­­ Superficialitatea aceasta in a ne conduce și informa oaspeții se răzbună. Ne-a cercetat, nu prea de mult, țara și acel mare gândi­tor, care este contele Kayser­­ling. Un cap profund, o intuiție aproape totdeauna victorioasa, un analist de toat­ă stima și con­siderația. Cu toate acestea (da­­că nu ne înșelăm, chiar m „A­­naliza spectrală a Europei), oaspete nostru a ținut să remar­ce — pe lângă măgulitoare a­precieri — o atmosferă esențial slavă pe pământul nostru. După cât se pare, celebrul musafir, necondus prin locurile noaste cum trebuia, duse cu ochii de ceapa colorată a bisericii rusești din Capitală — deducând de aici .Stimming“-ul întregii țăți, lata pentru ce ne-am bucurat ca nu tot astfel s’a procedat cu toți Edward Ross, care, la rându-i, a ținut să ne cunoască. Și, sa o spunem dela început, ne-a cu­noscut bine. Adică în aspectele de laborator, de muncă și de realizări ale noastre D. Denis­son Ross a putut afla sub ierii României si tinerețea­ ei. Viata pe care a făcut-o, in augusta tovărășie a Regelui Carol II la , Fundația regală pentru litera­tură și artă“, a însemnat, pen­tru d-sa o revelație. O revelație, care i-a creiat impresia definiti­vă și cea mai favorabilă asupra țării. Nu se putea să ne aducem laudă și serviciu mai mare, de­cât prin aducerea emeritului om de cultură în febrila uzină a cărții și a gândirii, înființată de Carol II în bulevardul Lascăr Catargiu. Am­fitrionul regal, secondat de u-nii general N. M. Condeiescu și Al. Rosetti, directorul editurii, au furnizat lui Sir Denisson Ros toate informațiile asupra e­­diturii, care, într-un singur an, a tipărit vre-o zece biblioteci și a reușit să imprime culturii ro­mânești o ținută occidentală. „Intr’un gest spontan (povesteș­te un coleg, care a fost de fa­ță), aruncându-și cu putere pă­lăria pe parchet, marele savant orientalist, a exclamat: „Aceasta este cea mai fru­moasă zi din viața mea“. Cre­dem că e cel mai mare elogiu, ce ni se putea aduce. Un brita­nic — se știe — e un om reținut, fără expresiuni uimitoare de fe­lul celei de mai sus. Cu atât mai mult, un britanic de statura in­telectuală a d-lui Denisson Ross. Dacă, deci, o asemenea perso­nalitate mărturisește că ziua cea mai fuimoasă din viața sa a fost cea petrecută într-un așeză­mânt de cultură românesc și regal, avem toate motivele să fim încrezători în energia spiri­tuală a țării. „Fundația pentru­iteratură și artă regele Carol II“ va trebui să-și însemne în calendarul pre­țioaselor aduceri aminte ziua, în care Regele țării a arătat re­prezentantului de cultură a unui mare regat valența reală a su­fletului românesc. Ion Jelea 4 P­aginii* Taimeș-balmeș Partidul naționalărănesc revendică răspunderea! S’au adunat într’un teli de con­gres, au vorbit ce-au vorbit, și­ au închipuit că s'au înțeles, au ho­­tărît că au fost în viața noastră politică și — nici mai mult, nici mai puțin — naționa­l-țărăniștii REVENDICA RĂSPUNDEREA ! Adică cer puterea... Au ajuns pa­să-mi-te la concluzia aceasta, că le trebue guvernul. Acești oameni, cărora iii se poa­­te aplica perfect ex­clam­area lui Dante, că „și-au pierdut darul minții !“ trebuie judecați exclu­siv și direct pe baza propri­ei lor concluzii. Atâta inconștiență și a­­tâta responsabilitate nu s’a mai văzut de mult . Mai deunăzi, cu vreo două-trei zile înainte de congres, un ziar național-țărănist se întreba : u­n­de merge partidul ? Ei bine, ar trebui acum să citească cu aten­ție desbaterile și, mai ales, mo­țiunea ca să vadă încotro merge: acolo, unde ajung oamenii, cari in­ plină și flagrantă IRESPON­SABILITATE revendică RĂS­PUNDEREA... Ca un partid să poată evolua spre atingerea unui scop politic, e necesar, în prea­labil, ca să fie un organism, să­nătos, să aibă — cum s’ar zice — picioare și cap, ca să știe clar, precis și distinct atât drumiurile, cât și țelul. Nimic din toate ace­stea nu se observă la partidul naționa­l-țărănesc. Nu poate mer­ge în­­ iuieio direcție^ el stă pe loc și se descompune, atât cât a mai rămas să se descompună din toa­te punctele de vedere. Iată ce­ a fost congresul lor, s’au adunat ca să arate lumii că „înțelegerea­'4 •lor e confuzie, că „voința*4 lor este pofta bolnăvicioasă de a mai trăi câtva și cumva sub iluzia și farmecul puterii. Ar fi o pierdere de timp să ne oprim prea mult asupra celor câ­torva propozițiuni, din care na­­țional-țărăniștii au combinat mo­țiunea lor. Toate se bat în cap, toate contrarie­tățile, opozițiile și contradicțiile sunt prezente aici. Toate elementele de judecată s’au încurcat într’un talmeș-bailmeș, fiindcă nici umiu­l nu este condus și stăpânit de o ideie clară, de o judecată precisă și dominantă. Totu­i a izvorî­t nu din judecată și din critică, nu din AUTOCRI­TICA, ci din pofta de a avea pu­terea. Așa de pildă, d. Ion Mi­hala­che zice: „NUMAI prin cooperație vom reuși să canalizăm TOATE forțele de producție ale țării; cooperația este pârghia sistemului național-țărănesc“. Dacă TOATE forțele sunt coo­­peratizate, atunci rezultă UN SINGUR sistem cooperatist­, care să cuprindă și în care să se cu­prindă TOATE forțele economi­ce ale țării. Dar d. I. Mihalache, alături de SECTORUL coopera­tist, înșiruie și ALTE SECTOA­RE: al industriei, al comerțului. De unde rezultă, că nu toate for­țele economice vor fi cuprinse în­tr-un singur sector. Așa că TOA­TE forțele vor fi canalizate în MAI MULTE sisteme. Apoi, tot d- l. Miluita este : „Or­ganizarea pe sectoare economice duce la naționalizarea economiei44. Cu alte cuvinte: naționalizarea forțelor economice, organizate pe sectoare diferite, vor fi canaliza­te. TOATE, într’un sistem coo­peratist, care sistem este și el un simplu sector alături de alte și mai multe sectoare­. Ați mai auzit așa ceva ? Mai departe e și mai nostim : „naționalizarea înseamnă — zice d. Mihalache — cucerirea, deci pricepere, luptă și putere de re­zistență44. Dacă e așa, atunci na­ționalizarea — cum o definește d. I. Mihalache —­ ar putea în­semna perfect o zeamă de varză cu ciocolată și cu ou și oțet în ea. Naționalizarea înseamnă — în terminologia economiștilor socia­liști : etatizare, adică prefacerea Statului în stăpân absolut al e­­conomiei, în deosebire de socia­lizare, care după terminologia socialiștilor antietatiști, înseamnă colectivizarea tuturor mijloacelor de producție pusă sub conduce­rea unor organe SOCIALE au­tonome, aproape ca în sistemul anarhist­ iar NAȚIONALIZARE, după înțelesul său logic, înseam­nă înglobarea tuturor forțelor productive ale nației — forțe e­­conomi­ce și spirituale — intri un singur sistem, indiferent care este el, dar SUBORDONAT INTERE­SELOR DOMINANTE ALE STA­TULUI NAȚIONAL. „Pricepere, luptă, putere de rezistență“ — cum zice d. I. Mihalache, sunt MODURI, mijloace, prin care se realizează naționalizarea, și nu naționalizarea însăși. Ne-ar trebui sute de pagini, ca să clarificăm d-lui I. Mihalache noțiunile, atât de clare de altfel, și cu care d-sa operează foarte grotesc, ca să nu spunem altfel. Moțiunea este un monument de contradicții. „Țărănismul consti­tuie adevăratu­l naționalism“ ci­tim acolo. Cu alte cuvinte , na­ționalismul nu are alt atribut de­cât cel țărănesc. Cum nu ești ță­ran, cum nu ești național. Tot ce nu este țăran, nu este național. Tot ce nu este specific țărănesc, nu este autentic național. Să ad­mitem această premiză, dar din ea rezultă situația de care se fe­rește d. I. Mihalache' preponde­rența țărănimii, CA CLASA, în statul țărănesc, și deci DICTA­TURA țărănimii în manifestarea tsa politica. In zadar d. I. Miha­­ilache precizează : „statul națio­nal-țărănesc nu înseamnă dicta­tura ori tirania țărănimii, ci pri­marul ei“. Ea înseamnă, d­acă ai admis că național este numai ceea ce este țărănesc. Logica d-lui I. Mihalache duce la Statul țărănesc, STAT DE CLASA, Stat antinațional deci, fiindcă Statul național egalează clasele în con­ceptul și în logica sa egalitară și totalitară , pe când Statul de cla­­să, subordonează celelalte clase— clasei țărănești. Nu veți găsi în tot ce s’a dis­cutat acolo o judecată limpede, fiindcă nimeni dintre conducăto­rii congresului nu posedă concep­te clare și precise. Te miri cum s’au putut înțelege oamenii ace­știa? Se vede treaba că „revendi­carea răspunderii“, adică POFTA PUTERII, s-a adunat la un Ioc și i-a fermecat o singură imagine precisă: mereu și mereu avanta­jul material al guvernării! Acest congres confirmă ceea ce am mai spus noi și altă dată cu o ocazie similară : Babilonia na­­țional-țărănistă nu mai are sfâr­șit. Rău le-a zăpăcit Dumnezeu, limbile ! Ion Bálint ANUL XIV No. 864, Sâmbătă 4 Mai 1935 Fondator: OCTAVIAN GOGH­­eca Palatului­­„ Redacția $î Administrația: Sf. Câmpineana No. 1 ” " TILEION Hr. 419­33 Abo­am­entul: 500 loi pe an. Pentru preoți, învățate­, atudenți și săteni: 400 lei anual; 200 pe 6 luni; îdb pe S luni. Pentru instituțîuni și autorități 1000 l«i Atentate comuniste la Viena cu prilejul zilei de 1 Maiu Viena, 1 Mai (Rador). — In fața lacătului comisaria­tului de petiție din arondis­­m­entui 2&*S­iLeist explozie o bombă. Au fost grav răniți un func­ționar superior de la Cance­lar­ia­tul federal, precum și două fete care întâmplător treceau prin fața comisaria­tului in momentul când s’a produs explozia. Explozia a fost atât de pu­ternică, încât funcționarului rănit i-a smuls complet un picior. Se presupune că atentatul se datorește comuniștilor. DESCINDERI LA AGITATO­RII COMUNIȘTI Viena. 1 Mai (Rador). — Po­liț ia a făcut mai multe descin­deri la locuințele agitatorilor comuniști. Azi, poliția ar fi operat 300 de arestări printre comuniști. Perchezițiile ar fi fost deter­minate de explozia bombei pu­să în fața comisariatului de po­liție din arondismentul 20. Ancheta făcută de poliție la fața locului exploziei, ar fi sta­bilit că autorii atentatului ar face parte di­n rândurile comu­niștilor. In această explozie a fost foarte grav rănit de Thanhof­er, înalt funcționar la cancelaria­­tul Austriei, un polițist și cele­­ două fiice ale d-lui Thanh­ofer,­­ care ambele ar fi deasemeni în­­ stare gravă. Escadrila militară română în drum spre țară -Aviatorii români au aterizat la Johannesburg- Escadrila militară română, al­cătuită din 5 avioane I. C. A. R.­­Universul, care a dus la bun sfâr­șit raidul cu punctul final Ca­petown, se reînto­arce în țară. Echipajele românești formate din d-nii : It. com. Jienescu cu It. com. Davidescu , it. com. Cernes­­cu cu căp. Olteanu și­ It. com­. Pan­­tazi cu mecanicul Stengher se gă­sesc în perfecte condiții fizice și în măsură a relua drumul anevo­ios spre România. Cele trei avioane românești au decolat eri dim. de pe aeropor­tul de la Capetown și au aterizat în bune condiții și la ora 3 d. a. la Johannesburg. In această localitate, aviatorii români vor rămâne până azi di­mineață când își vor relua sborul. Raidul proeciet București-Ca­­petown a fost realizat astfel că la înapoere, escadrila română nu in­tenționează să stabilească o nouă performanță și va parcurge dru­mul în etape scurte care vor dura aproximativ 12 zil­e. Contrar celor anunțate, piloții români vor urma, la înapoere, a­­ceeași rută ca la ducere. mäÜStthm Mlaștina otrăvita H. Ibsen : „Am sta rău de tot, dacă fiecare ar pune mâna pe cârma co­răbiei”. Noi n’am avut democrație. ’ Intrați în ritmul politicii euro­pene pe vremea degenerării ei, n’am cunoscut decât inundația tul­bure a demagogiei, care a scos la suprafață atâtea gunoaie goale și atâta murdărie îmbelșugată. Dog­mele marxismului au fanatizat i pe mulți rătăciți și iau născut nenu­mărați șarlatani, creind, cu tim­pul, o statornică mlaștină otrăvită, care a infectat lungă vreme viața românească, stânjenind inițiative­le oamenilor vrednici și sfărâ­mând ierarhia meritelor. Forța tainică de conservare a neamurilor a trezit, în ultimul timp, o energică reacțiune împo­triva dezmățului demagogic. Min­țile luminate și oamenii de bună credință au ridicat un puternic­­stavu­ar de gândire în drumul fle­­căriei nesățioșilor lupi electorali. U­n gânditor francez (E. LAS­­BAX : La cité huniaine) a stabilit așa numita lege a revenirii ciclice a formelor d­e guvernământ și, a­­­naltizând acest ritm universal, a deslușit în propășirea neamulrilor trei momente: regalitatea, care se razim­ă pe drept divin, republi­ca, sprijinită pe dreptul popular, și imperiul, având l­a bază drep­tul Statului. Suntem în momentul istoric al trecerii spre imperiu, când intervine ideea de autoritate a Statului, oprind națiunile de prăbușire în comunism. Primejdia marxismului se depărtează, pri­matul economicului soacre. Zări luminoase înviorează neamurile, re­dând­u-le a­vânt­ul de muncă, o atmosferă senină, prielnică pen­tru realizările mari, întremează prin îndemnul luminoaselor idea­luri sufletul popoarelor. Nu e o ’ntarapi­are că’n aceste vremuri se răspândește teoria eli­telor sociale. De altcum, o veche înțelepciune românească spune limpede marele adevăr: Omul vrednic trebue să stea la locul de frunte, iar cartea sfântă prevede sfârșitul lumii, când urâciunea va ședea la locul ce nu i se cuvine. Este așa de evident adevărul de mai sus, încât orice argumentare pare inutilă. Cine să stea în frun­tea treburilor obștești, dacă nu o­­m­ul vrednic, cu prisos de suflet și cu bună stare câștigată prin mun­că, pe care nu-l mușcă ispita șarpelui. La noi, a fost, înainte de răsboi o elită politică, când cin­stea și priceperea erau apreciate. A urmat o epocă de decădere, în care atâția proști se credeau che­mați să guverneze și d­ș­n ele mulți căutau satisfacții materiale în viața politică. In ultimul timp se observă o re­acțiune împotriva profitorilor po­litici, de aceea discursul d­-lui Oc­tavian Goga, ținut, la congresul partidului Național-Agrar va ră­mânea o piatră albă de hotar în politica țării noastre. Cu prestigiul talentului, cura­­gios și răspicat, luminatul câr­­muitor a arătat rănile vieții noas­tre politice. Legiferarea se găseș­te sub presiunea continuă a elec­toratului... principiul competinței e scala cea mai netrebnică in ate­lierul democrației, iată câteva a­­devăruri fundamentale ale câr­muirii noastre obștești. Care dintre bărbații noștri poli­ției a avut îndrăsneala de-a spune verde păcatele cardinale cari mis­tile toată puterea noastră de pro­pășire ? întocmai ca'n drama lui H. Ib­sen: viața noastră politică e o mlaștină otrăvită, în care se scurg toate murdăriile demagogiei, toa­­tă societatea treime să fie­­ cură­țită și desinfectată,de mocirla care o îneacă. Trebue să ne lăpădăm odată de toți cârpacii cari ne mint. Ne trebuesc alți oameni, dornici de muncă, comandanți noi, cu gândul la binele obștesc. Nicioda­tă ticăloșia, și lașitatea nu va fi în stare să astupe gura unui om cins­tit, care vrea să curețe societatea. Propășirea nu se poate deasupra unei băltoace de minciuni, deasu­pra mlaștinei otrăvite. * Doctorul Stockmann din „Duș­manul poporului“ lasă moștenire­­ Copiilor pietrele cu cari mulțimea i-a spart geamurile. Pietrele cari s’au aruncat cândva lui Octavian Goga vor forma piedestalul pe care el se va înălța... .UN DASCAL L­inii și puncte Merge... „Solidar, puternic, disciplinat (scrie „Patria” nr. 2, a d-lui Ion Mihalache), având o ideologie bine fixata, partidul național-țărănist merge înainte..” înainte, către prăpastie !... «§ Viată bu­nă ! Citim in „România Nouă” a fa­miliei Boilă. ..In definitiv, oamenii, politici de orice nuanță ar fi, ele dreapta sau de stânga, absolutiști sau radicali, liberali sau șoviniști, caută calea adevărului, pentru a creia o „viață mai bună”. Nu știm întru­cât un om politic de talia d-lui Romulus Boilă a cău­tat sau caută calea adevărului (în­clinăm să credem că a căutat, mai curând, calea ocnei). Dar că ă­șa și-a creiat, totuși, o viață mai bună chiar decât a multor gangsteri celebri din Ame­rica. — nu se poate tăgădui! Regionalism D. Sever Bocu, cere in foaia sa: , Vestul” „înființarea uniei regio­nale național-țărăniste pentru Ba­nat”. Cererea e inutilă, de vreme ce — se știe — fiecare membru din par­tidul d-lui Ion Mihalache se con­sideră șef pe o regiune... Sacrificii „Pastile ne învață că orice ideal pretinde un sacrificiu material, fără o notă de renunțare morală”. Unde credeți că au apărut aceste rânduri de ascetic îndemn? in „Gazeta monahilor”? Nu! Ci in oficiosul d-lui Romulus Boila, cel care a făcut, sacrificiul de a lua vre-o 70 de cucernice mi­lioane dintr’o cuvioasă afacere, fă­cută pe sfânta spinare a statului! Socialismul în 1935 Afară de doctrina creștină, a cărei dogmă a rămas neatinsă și neschimbată, fiindcă este de origine divină, — toate celelalte doctrine au suferit profunde transformări, iar unele din ele au dispărut cu desăvârșire. S’ar putea spune, că există o biolo­gie a doctrinelor : se nasc, se dezvoltă și mor. Iar cele care s’au transformat, și-au pier­dut până într’atât identitatea, in­cât ele se înfățișează ca noui formațiuni de gândire. Ce a rămas în esența sa liberalis­mul, de pildă ? Este cu totul altceva decât cum a apărut în 1789, când o declarație a drep­turilor omului și cetățeanului părea că vine să creieze o lume nouă, specific liberală. La fel și cu doctrina democratică, din primele elemente ale căreia nu au mai i­u­mas decât noțiuni de istorie politică. La fel și cu de G. M. IVANOV socialismul. Când pe la 1820 al veacului trecut a apărut socialismul cu pretenția de a schimba regimul economic al Europei, multă lu­me a crezut că noua doctrină va izbuti. Socialismul din doctrină a devenit întâi acțiune socială, s-a constituit apoi în partid, și-a scris programe de luptă și revendicări și în loc să schimbe societatea, s’a schim­bat el însuși iar societatea a evoluat în multe și variate fe­luri cu totul independent de doctrina socialistă, și deabia dacă din când în când și pe aici pe colo socialismul a izbutit să producă influențe, fără însă să fi putut realiza transformări. Au trecut peste una sută de ani de atunci — și aceste ade­văruri se confirmă de către toa­te evenimentele, de către însăș viața cuprinsă într-un secol și mai bine. Cine ar fi putut pre­vedea „național-socialismul“, și apoi, chiar și „național-comu­­nismul“ — fiindcă astăzi se poate vorbi pe baza de realități chiar și de un comunism națio­nalist... Doctrinele socialiste din pri­ma jumătate a vecului trecut au avut un caracter aproa­pe religios. Socialismul în­să nu s’a putut transforma nici­odată de atunci în religiune. La baza lor, de când s’au constituit a fost întotdeauna o negare, și negarea nu este, prin în­săși natura sa, element reli­gios. Iar o doctrină, care e lip­sită de elementul religios, nu s’a putut menține cu adevăr și nu s’a putut permanentiza ca factor transformator al societă­ții. E bine ca doctrinele sociali­ste să fie comparate cu doctri­na creștină, ca să fie scoasă în evidență această deosebire e­­sențială între ele. Teoriile socia­liste ale lui Saint-Simon, Fourier, Cabet-utopist, comunist, Pierre Leroux, Victor Considerant. Proudhon constatau anomaliile inegalității materiale, prin care explicau mizeria societății. A­­cești socialiști cereau egalitatea economică pornind de la egali­tatea materială a oamenilor. Greșala acestor socialiști a con­stat în concepția lor despre e­­galitatea naturală a oamenilor, și ei nu au putut să admită faptul concret al inegalității fi­rești a oamenilor, din care, tot în mod firesc, se de­zvoltă și se sistematizează inegalitatea socială a gradurilor și a clase­lor sociale. Socialismul utopist a revendicat egalitatea socială ca o concluzie a principiului li­beral despre egalitatea natura­lă a oamenilor și despre drep­turile inalienabile ale Individu­lui. Dacă visul este din natură egal cu semenul său, și viața socială trebue să înfățișeze o egalitate de drepturi și de bu­nuri materiale. Cine mai poate susține astăzi aceste utopii ? Inegalitatea oamenilor incă din naștere este principiul pe care a evoluat și evoluiază societa­tea : nu există doi oameni e­­gali în capacități morale, inte­lectuale, fiziologice r­ cum se poate constata, prin urmare, o egalitate socială pe două reali­tăți contrarii? Nu a răm­­as ni­mic, nici în teorie, din acel i­­deal regim economic, pe care primii socialiști l-au conceput, l-au descris atractiv pe ipoteza egalității înăscute a oamenilor, în schimb ca acțiune pozitivă, toți socialiștii romantici s’au în­țeles asupra unei necesități co­mune, care a și devenit postu­latul lor fundamental: distruge­rea acestei societăți nedrepte. Prin doctrina distrugerii acestei societăți nedrepte a excelat mai cu deosebire Louis Blanc, care când a ajuns prin revoluția din 1848 șef al societății, s-a con­vins că nu știe cu care altă so­cietate va putea înlocui pe a­­ceea pe care vroia să o distru­gă. Socialiștilor le lipsește ins­tinctul de creațiune : ei nu ad­mit evoluția în general, nici e­­voluția claselor, în procesul că­reia să poată realiza pentru cla­sa pe care o reprezintă îmbună­tățirile imaginate. Revoluția pentru ei este — o tabula rasa a sistemului economic existent, un pustiu — și în pustiul lor ei nu știu cu ce elemente reale vor putea începe zidirea unei lumi specific socialiste. După experiența de la 1848, socialiștii s’au convins, că nu se poate realiza o ordine socialistă —­ nu findcă ei au renunțat să creadă în egalitatea naturală a oamenilor, ci fiindcă lipsesc condițiile materiale în care se poate naște și se poate dezvolta o societate socialistă. Din acea­­stă convigere s-a început prima transformare a socialismului: din integral și intransigent doctrinar­ și revoluționar, el a început să devină evoluționist și oportunist. Apar imediat mai multe feluri de socialism, cato­lic sau socialism creștin, socia­lism de stat, socialism conser­vativ, iar școala economiștilor socialiști, care adoptă principiul revizionist , respinge idealul socialist și cere imixtiunea sta­tului burghez, prin care se vor putea obține reforme utile pro­letariatului. Acest nou socialism a fost pri­ma împăcare a doctrinei care nega statul burghez, cu statul (Contîm tare în pagina III»' %

Next