Ţara Noastră, martie 1938 (Anul 16, nr. 1573-1575)

1938-03-13 / nr. 1573

Venim și noi Á venit Mărțișor cu fluorul la cingătoare, cu ghiocei la pă­lărie. Pe unde trece, se luminează satele, se luminează ogoarele. Pădurea cântă: Mugur-Mugurel. Și voinicul cântă după dânsa: Primăvară, mama noastră. Suflet nou bate în firea din afară și suflet nou înflorește In­tru cele din lăuntru ale noastre. De fiecare privire dulce a soa­relui se leagă o nădejde. De fiecare adiere de vânt cald se lea­gă o credință. Vin păsărîie și cântă mărirea lui Dumnezeu, cântă murmurul isvoarelor. Cu albina cea harnică iese la câmp plugarul. Cântă rotilele cea mai dragă horă a Românului. Hora muncei bine­cuvântate. In zi de Mărțișor venim și noi în satele albe, de unde am plecat în lume cu sufletul alb și curat moștenit de la părinții să­­mănători de brazde și de credință. Venim să spunem cuvântul bun fraților noștri de un sânge și de o lege. Venim să le arătăm ce am prins noi din lumina cea a­­devărată a credinței în Hristos, în Rege și în Neamul nostru ro­mânesc. Să le arătăm puterea acestei treimi, căreia, pentru sfin­țenia ei, merită să ne închinăm. Venim să le arătăm frațior noștri săteni ce am făcut pentru biruința acestei treimi, într’o vreme când stremul te tot paște, de nu te mai poți cunoaște. Și venim nu să’i descurajam,ci să le vestim că cu noi este Dumnezeu și cu noi va fi biruința cea mare. De vei avea credin­ță, vei mișca munții, spune Scriptura. Și ce credință este mai lu­minoasă decât credința în Hristos cel care a alungat pe Jidovii vânzători cu biciul din casa tatălui ceresc ? Ce credință este mai frumoasă decât credința în Domnul Țărei, care ca un părinte, se îngrijește de binele tuturor ? Și ce credință e mai sfântă decât credința în neamul nostru, care a suferit, a luptat și s’a jertfit pentru libertate și pentru întregirea pământului românesc ? Noi suntem solii acestei credințe. Și cu noi, dându-ne mână de ajutor, este cel mai mare cântăreț al Românilor. Este Octa­­vian Goga, care a prea­mărit în viers măestru pe Dumnezeu și plăsmuirile lui , care a adus închinare Domnului Românilor și care și-a slujit neamul cu un fiu bun și credincios. Sfat bun mai luăm și d­e la patriarhul cărturarilor români Cuza, din ale cărui scrieri s’au luminat șiruri de cărturari. Ei nu ne dau în bună dacă ne plângem ca babele. Ei vor să ne vadă plini de avânt și de voie bună. Căci lupta asupra streini­lor astfel se câștigă, nu cu plânsete și cu bocete. _ La muncă, frați cu voioșie și încredere în Hristos, în Rege și în Națiune. Și Dumnezeu va binecuvânta ostenelile noastre­ ale tuturor !... FLORILE­ SURORILE Românul iubește florile și la pomenește cu dragoste în cânte­cele lui, atunci când îl apucă do ml. Or răsări ghiocei Și m’oi jelui la ei Ca la frățiorii mei. Și-or răsări viorele Și moi jelui la ele Ca la surorile mele, spune un cântec vechiu românesc. Florile sunt surorile dragi ale sufletului și ochilor oamenilor buni. Căci toți oamenii buni iu­besc florile. Multe flori au darul de a întări legăturile de dragoste între tineri. Astfel este busuiocul, care are darul de a face să fie iubit acela care îl poartă. De alt­fel busuiocul este și floare sfân­tă. El a răsărit lângă crucea lui IIsus Hristos și Maica Pre­­cesta l-a binecuvântat să fie semn al milei și al dragostei. Florile pe lângă că sunt fru­moase, aduc și venituri bune a­­celora care le cresc și le îngri­jesc. Sunt la București și in alte orașe grădinari cari câștigă sute de mii de lei după florile pe care le cresc și iarna sub sticlă. Zilele acestea s-a ținut la Bu­curești o mare adunare a culti­vatorilor de flori. La adunare a fost de față și ministrul agricul­turii, care a ținut o vorbire fru­moase și a îndemnat pe oamenii cari au puțin loc liber, să crească flori pentru desfătarea ochilor și a sufletului, dar și pentru veni­tul ce-l aduc aceste podoabe ale pământului. Majestatea Sa Regina Maria este o mare iubitoare a florilor. In orele libere Ea coase pe pân­ză flori, sau zugrăvette crini fru­moși, de aceia i se zice Regina Crinilor. Majestatea Sa a trimis adunării iubitorilor de flori a­­ceastă telegramă, încurajându-i: „O viață întreagă am iubit flo­rile și, înaintând în vârstă, văd că din ce in ce ele aduc o mulțu­mire sufletească mai deplină. Mă bucur în deosebi că aceas­tă mai dragoste ce o am pentru flori a putut da un imbold și mai mare acestei frumoase mișcări pentu promovarea cultului flori­lor, care era înăscut în sufletul poporului nostru”. * înnoiri în viata noastră Anul 1938 a venit cu mari pre­faceri în orânduirea trebilor Ță­rei. Constituția, care este teme­lia legilor, s'a schimbat, și cu ea se schimbă felul de până a­­cuma al vieței cetățenești. Astfel deputații vor fi aleși­­ după teapa îndeletnicirilor, fie­care breaslă avându-și oamenii săi. Plugarii vor alege pe depu­tatul plugarilor, meseriașii și ne­gustorii își vor alege deputatul lor, oamenii cari trăesc după car­te își vor alege și ei pe omul lor. Și s'a mai făcut ceva nou. De acum înainte tinerii până la trei­zeci de ani nu vor mai vota pen­tru parlament. Legiuitorul s’a gândit că tinerețea este ușor cre­­zătoare și de multe ori este amă­gită de mânuitorii vorbelor fru­mos sunătoare. Lasă, întâi să știe ce este vieața, nu sa creadă că tot ce zboară se mănâncă, —­i apoi după ce s'a dat cu capul de pragul de sus, ca să-l vadă pe cel de jos, să voteze. Măsura aceasta îi privește pe toți locuitorii Țării, săteni și oră­șeni, lucrători sau cărturari. Le­gea nu face deosebire. Se dă ast­fel întâietate oamenilor, pățiți, cari știu că nu toată musca face miere. Se împuținează numărul alegătorilor, dar, se împuținează și numărul aleșilor, așa că țara câștigă vreo sută cincizeci de milioane pe an numai din sim­bria deputaților și senatorilor. S'a mai pus ceva­ bun în con­stituția cea nouă. Furtul de bani din vistieria țărei este socotit drept crimă și cei ce se vor face vinovați de asemenea păcat, vor fi osâridiți la muncă silnică. In ce privește t­âlhăriile, acestea se pedepsesc cu moartea, ca pe vremea dinainte de Cuza-Vodă. Asta iarăși este o măsură bună, că prea deveniseră îndrăzneți făcătorii de rele. Și alte înnoiri s'au mai adus, cari ne fac să nădăjduim că mul­te rele se vor îndrepta. Așa de pildă se spune la noua constitu­ție­­ că Țara fiind a Românilor, cari au apărat-o și au mărit-o prin jertfele lor, munca româ­nească să fie mai întâi îndreptă­țită, pentru ca Românul să poa­tă trăi în țara lui prin munca cinstită, să nu mai fia slugă la streinii pripășiți pe aici. Dar ce ne ațâța și ne învrăjbea până acuma, de nu mai puteau să se apropie fratele de frate era lupta dintre partidele politice. Pentru politică se certau frun­tașii între ei, se certau chiar preo­ții și învățătorii,­­de era mai mare jalea să treci prin târguri și sate in zilele alegerilor. Acuma s'a pus capăt acestei rușini. Pentru că slujbașilor ță­rei li s'a spus: Voi sunteți plătiți ca să faceți treabă. Să îngrijiți de ordine și de împlinirea­ legei, să dați un sfat bun, ca oameni luminați ce sunteți, iar nu să vă certați pentru politică. Preotul să-și vadă de evanghelie, dască­lul să-și vadă de școală, notarul să-și va­dă de hârtiile lui, iar pri­marul să fie un adevărat părinte al comunei. Toți la un loc să muncească pentru ridicarea la lu­mină a nației. Că multe sunt greu­tățile și amarurile, nu trebue să mai amărască viața și aceste bles­temate hârțueli. Acum fiecare la meseria lui. Când o fi vremea alegerilor, o vota pe unul de meserie, pe care-l cunoaște ca om de ispravă. Po­vestea cu făgăduelile și cu bău­­turi ca s'a încheiat. Va zice oare­cine. Cum se poa­te această schimbare, că­­ doar noi eram obișnuiți cu politica de pâ­nă acuma? Se prea poate. Așa au zis unii învățători din Banat și au crezut că e glumă. S'au a­­pucat să vorbească și să facă ei pe deștepții, să cârtească împo­triva schimbărilor. Dar urmarea a fost că au fost dați afară din slujbă. Statul zice: Eu te plătesc ca să fii candela luminătoare, nu­ tăciune care să aprinzi pornirile rele. Atunci să nu mai facem po­litică? Ba da. Să facem politica muncii și a cinstei, politica ro­mânească a omeniei și a respec­tului pentru fapta bună. Să fa­cem politica de creștini și să ne ajutăm între noi ca frații. Vremurile sunt tulburi. Nu pu­tem ști ce aduce ziua de mâine. Apoi unde atingem noi,­­dacă în­cercările ne găsesc învrăjbiți­ și fără de credință în Dumnezeu? Noi dela foaia asta am propo­văduit dragostea de neam și în­frățirea întru Hristos, chiar și pe vremea când se făcea politi­că de partid. Căci întotdeauna ne-am adus aminte de cuvintele cărței sfinte: — Iată cât de fru­mos și de plăcut este când frații se au bine împreună. Sfânt a fost rostul celui ce a zis: Că­mila dela strein­ă ca umbra de spin, Când gândești că te umbrește, Mai tare te dogorește. Iar credința în Hristos, ne-a pă­zit pe noi prin veacuri. Cu poli­tica frăției și a credinței crești­nești nu vom greși. Regele nostru ne-a arătat, prin nouă constituție, cărarea spre bine. Acum rămâne să arătăm și noi că suntem oameni cari îi știm prețul gândul cel bun. Simion Potcoavă 4 PATRIA Iubirea de Patrie este mai pre­sus de orice alt simțământ ome­nesc. Ea e în stare să potolească dușmăniile cele mai aprinse din­tre fiii aceluiaș neam. Când patria ne cheamă să o a­­părăm, sărim cu toții, intrăm in foc și mur­m mulțumiți, luptând pentru dânsa. De aceea ziceau cei vechi: „E dulce și frumos să mori pentru patrie”. Acest mare neînvins simțământ l-au avut oamenii în toate vre­murile și-l au în orice colț al pă­mântului s’ar afla. Ba, cu cât o țară e mai neprimitoare, cu cât mai aspră îi e clima și cu cât lo­cuitorii ei au de îndurat r­~’ mul­te suferințe într’insa, cu atât dân­șii o iubesc mai mult, cu atât li se pare mai frumoasă. Un sălbatec, ține la coliba lui, cât și un prinț la palatul său; munteanului i se pare mai frumos muntele său decât câmpeanului brazda sa. Arabul nu-și uită fântâna, că­mila, gazeta și mai ales calul, to­varășul pribegirilor sale. Negrul își aduce pururea aminte de co­liba și de sulița lui, de bananul, de chipul zebrului și al elefantu­lui. Așa-i cu Românul . Câte sufe­rințe au trecut peste dânsul, în țara aceasta, hărăzită de Dumne­zeu, cu bunătățile și belșgul pă­mântului; dar, cu cât mai mari i-au fost suferințele, cu atât mai învăpăiată e și dragostea româ­nului pentru moșia străbună. De aceea frumos și drept a spus Al. Russo, in „Cântarea Romă­niei”: „Patria e cel dintăiu și cel mai d’apoi cuvânt al omului; simn­țirea ei e deodată cu noi și e ne­mărginită și vecinică tot ca și Dumnezeu”. Neamul, ca și visul, este urma­rea unui lung trecut de jertfe , de lupte grele. Cinstirea strămoșilor este cea mai îndreptățită dintre toate. Strămoșii ne-au făcut ceea ce sun­tem. Cântecul acesta: „Suntem ceea ce ați fost, noi vom fi ceea ce sunteți­’, e, în simplicitatea lui, cântecul plin de dor al oricărei patrii. Ca să ajungem unde suntem azi, o mare sforțare ne-a trebuit De la Traian până la Marele Fer­dinand se întinde o pânză neîn­treruptă de opintiri mărețe,­­de bi­­ruinți, de înfrângeri, de dureri și bucurii. Când e departe de patrie, Ro­mânul cântă, Foae de cicoară, Viața mi-e amare Departe de țară... Foae verde de pelin, Sărmanul voinic strein Iese-afară ’n bătătură Și cu foc cântă din gură, N’are dor și nare milă Când este în țară străină, Ori dincotro vântul bate, Tot îl frige, tot îl arde Vântul din străinătate. Ori dincotro s’o întoarce, Tot plânge și lacrimi stoarce. Foicică de sulfină Trecui în țară streină, Cercai pâinea de e bună, Și luai odată și gură, Pâinea mi se pare tină Fie pâinea cât de bună Dacă-s în țară străină. Fără țară, fără mumă, Tot se face clisă ’n gură, Fie pâinea cât de rea Dacă sunt în țara mea Cu taica și cu maica, E mai dulce ca mierea!... Frumoasă e istoria neamului ro­mânesc și această istorie nu cu­noaște granițele pe cari oamenii și împrejurările le puseseră în­tre frații de acelaș sânge. Româ­nii din Regat,­­Ardelenii, Bucovi­nenii, Basarabenii..., aveau cu toții aceiași istorie, fiindcă aveau ace­laș trecut și aveau acelaș suflet. Cu drept cuvânt dar s’a spus că dintre toate lucrurile omenești, Patria mai mult decât oricare al­tul, închipueștte veșnicia. Ea a fost înainte de noi și va fi și după noi. Ea plutește liniștită pe deasupra sbuciumărilor și ne­înțelegerilor noastre trecătoare. Sa ne iubim Patria și să muncim cu drag pentru înflorirea ei. PRIBE&6 Plânge-o mierlă ’ntr’o răchită La răscruci, în Dealu-Mare, Sue’n pus domol rătorul Un voinic pe murg călare. Jos, în smalț de soare-apune, Turla satului străluce, Sapă murgul și nechiază Și’nspre vale vrea s’apuce. Se înnalță’n șea voinicul, Vede-o casă’ntre poiene, Si cu mâneca cămășii zvântă­ o lacrimă din gene. Intr’o clipă strânge frâul Și-i îndeamnă’n altă parte, Dârz pleoapele-și închide: — Du-mă, murgule, departe !.. Sfărmând zghiabul cu potcoava Drumului s’așterne murgul, — Peste plopi cu frunza rară Cade 'a lăcrămat amurgul... Oc­tavian Goga Patima beției Toate popoarele civilizate ca­re și-au creat o soartă mai bu­nă, au luat întâia măsuri se­rioase contra băuturii distru­gătoare. Un medic suedez zi­cea cu drept cuvânt: „Lumea de astăzi, cu toată măreața ei osteneală, se tâmpește, o ame­țeală curioasă o cuprinde și o slăbește —­ alcoolismul“. Numai atunci bărbații de Stat își pot spune că se ocupă de fericirea neamului lor, când iau măsuri îm­potrva patimei beției. Cum­ Un medic de seamă, un fran­cez exclamă: „Când într’o țară există alcoolism, putem spune fără înconjur că viitorul acelui plit păcat, ticălos viziu­­­neam se găsește amenințat“. O statistică din Anglia (între 1870—1892) — după cum ni se arată prin broșurile de propa­gandă ce se scriu acolo împotri­va acestei patimi înfricoșate — se vede că mor de tuberculoză, cam așa, după meserii, toate celelalte ocupații între 100—300 la mia de locuitori, dar vânză­torii din circuimă 600 ! Toate țările își fac statistici, iau mă­suri, înainte de orice, s’ar cuveni să ne gândim și noi, în chipul cel mai serios posibil, la în­dreptările ce se impun din a­­cest punct de vedere. In programele conducerii vie­ții noastre naționale ar trebui să se afle trecute— neapărat —­­astfel de îndreptări, cât mai este vreme, — căci prea e ruși­nos ceia ce se spune că... pe ță­­ranul român îl duci unde vrei c’un ..păhărel de rachiu“. Și unde mergem, — se cam vede, din nefericire-Stăm uimiți și­ reflectând la râurile de băutură ce se consu­mă, la mulțimea cârciumilor și la încurajarea alcoolismului de la noi. — cum se face că mai există vigoare în acest popor ! ! O explicație, pentru păcatele și durerile frontului, ar fi în desele ocupații rusești ce au fost în țările noastre. Jocul de Cărți, dar mai ales ..băutura’­ de vinars — m­-au venit atunci, s’au încetățenit, slavă Domnu­lui ! Numai Belgia ne întrecea în numărul cârciumilor ! Lucrul este foarte adevărat, căci un călugăr de-al nostru, Chiriac de la Secu, prin 1850, descriindu-și călătoriile ce fă­cuse prin Malorusia și prin Ve­­licorusia, zugrăvește pe cărău­și și pe surp­ii în modul cel mai expresiv: băutori de rasă,­ei își cunosc bine obiceiul și deoare­ce în Velicorusia rachiul este mai scump și mai greu de gătit căci se vinde într’o anume câr­ciumă, aceștia, când trec prin Malorusia, se silesc­ să bea în­fricoșat, lacom și fără cruțare, „pentru că vacii n­u e mai bun și mai ieftin“, și se găsește la Us­care casă, în marginea drumu­lui mare, iar fiecare casă este transformată în han. Prin această nefastă influen­ță venită din Rusia­ Mică, ve­dem cultivându-se și la noi câr­­cium­ăritul. De aceia ne înspăi­mântăm citind circulara lumi­­natulu Episcop de Roman, Ghe­rasim Clipa, care — în 1933 — scrie preoților săi și poporului că ne facem de râs cu acest obi­­ceiu păcătos, în fața străinătă­ții din Apus. Și numai așa se explică, istoricește, că într’un singur sat __ cu case înșirate, de fapt câteva bordeie sărace de-alungul drumului mare ce merge dela Bucecea la Mihai­­leni-Vârful­ Dâmnului de la Do­­rohoi, se găseau prin 1850 nici mai multe nici mai puține de­cât.. 6 cârciumi și o velniță. Vai, sărmanii, bieții dorohoieni. Aveau 6 cârciumi și o velniță, ca locuri de închinare lui Sa­tan, și aveau o singură biseri­cuță de lemn, sfânt locaș de în­chinare lui Dumnezeu! Și, evi­dent, pe atunci n’avea nici o școală... Sunt sigur că oricine va în­cerca să cerceteze cu atenție o­­biceiul băuturii de spirtoase în satul său, va descoperi lucruri tot atât de dureroase, ca și la V.­Câmpului dela Dorohoi. Oamenii noștri cu o iubire de țară s’au constituit într’o Ligă anti-alcoolică și au început o acțiune puternică împotriva a­­cestei otrăviri sistematice — prin alcool — a poporulei noa­stre. Asta o observăm de prin 1894. , Jwi Dintre primii luptători de a­­tunci spre cinstea intelectua­i­­tății române, se găsește d. prof. A. C. Cuza. Prea puțin sau ac­centuat meritele lui A. C. Cu­za pe această lătare­ a activi­tății­ sale eminente, în folosul acestei nații-Urmărind literatura respec­tivă și acțiunea în genere, ve­dem totdeauna pe A. C. Cuza în fruntea acestei mișcări. De atunci, din 1894, și până la bro­șura admirabilă — pentru po­por — Pe care a tipărit-o în 1925 d. P. Gheorghiasa. A. C. Cu­za este animator, căci scrie o frumoasă prefață acestei cărți de folos obștesc. Din partea Bisericii noastre n’a lipsit o acțiune binefăcă­toare, în combaterea alcoolis­­mului, cu toate ironiile de prost gust ce se mai aruncă pe ici Pe colo clerului. Vomu arăta auirea acțiunea aceasta. Aici, pomenesc faptul îmbu­curător ce l-am mai observat: d­rul Obregia în 1900 a alcătuit un prea interesant „Catehism anticolcoolic“, în care cârciuma este numită cu nota justă de „școală a pierzaniei“, iar dr. D. Zenopol a„ desvoltat și el o în­semnată muncă, tot pe atunci, Pe acelaș tărâm. Prin broșurile tipărite îm­n acea vreme, am a­­flat statistici sau cronici anti­­alcoolice, înșirări de fapte rea­le, culese din ținuturile bântui­te mai groaznic de străini și de alcoolism, — și se constată din aceste fapte cum suntem desființați sistematic prin al­coolism și ce nesimțitoare este politica noastră în fața compli­tului flagel­ In acelaș an, 1900, am căpătat o broșură de tot interesul, scri­să de un preot între preoți, — un suflet mare­ — de păr. T. Bălășel și în acea broșură se desbate pentru prima oară la noi părerea poporului despre a­­cest păcat al băuturii: baea Ro­mânul cu ocaua împăratului și cu vadra Țarigradului... Bea al­tă listă cu papucul, dar bea și Românul cu carâmbul... In sfâr­șit, acum câțiva ani în ur­mă, medici merituoși în ca­­d­rul Gr. Nicolau, care ni-a dat o carte foarte prețioasă, Alcoo­lismul București 1925 — au dat alarma, ca și foile pentru po­por, și au susținut acțiunea Li­gii anti-alcoolice, iar cărți ca a d-lui Gheorghiasa dela Neamț au vorbit frumos în graiul în­­suș al poporului despre cea mai înfricoșată primejdie ce-l paș­­­­te pe acest bun și viguros po­por: patima beției. D. Economu A

Next