Ţara Noastră, martie 1938 (Anul 16, nr. 1573-1575)
1938-03-13 / nr. 1573
Venim și noi Á venit Mărțișor cu fluorul la cingătoare, cu ghiocei la pălărie. Pe unde trece, se luminează satele, se luminează ogoarele. Pădurea cântă: Mugur-Mugurel. Și voinicul cântă după dânsa: Primăvară, mama noastră. Suflet nou bate în firea din afară și suflet nou înflorește Intru cele din lăuntru ale noastre. De fiecare privire dulce a soarelui se leagă o nădejde. De fiecare adiere de vânt cald se leagă o credință. Vin păsărîie și cântă mărirea lui Dumnezeu, cântă murmurul isvoarelor. Cu albina cea harnică iese la câmp plugarul. Cântă rotilele cea mai dragă horă a Românului. Hora muncei binecuvântate. In zi de Mărțișor venim și noi în satele albe, de unde am plecat în lume cu sufletul alb și curat moștenit de la părinții sămănători de brazde și de credință. Venim să spunem cuvântul bun fraților noștri de un sânge și de o lege. Venim să le arătăm ce am prins noi din lumina cea adevărată a credinței în Hristos, în Rege și în Neamul nostru românesc. Să le arătăm puterea acestei treimi, căreia, pentru sfințenia ei, merită să ne închinăm. Venim să le arătăm frațior noștri săteni ce am făcut pentru biruința acestei treimi, într’o vreme când stremul te tot paște, de nu te mai poți cunoaște. Și venim nu să’i descurajam,ci să le vestim că cu noi este Dumnezeu și cu noi va fi biruința cea mare. De vei avea credință, vei mișca munții, spune Scriptura. Și ce credință este mai luminoasă decât credința în Hristos cel care a alungat pe Jidovii vânzători cu biciul din casa tatălui ceresc ? Ce credință este mai frumoasă decât credința în Domnul Țărei, care ca un părinte, se îngrijește de binele tuturor ? Și ce credință e mai sfântă decât credința în neamul nostru, care a suferit, a luptat și s’a jertfit pentru libertate și pentru întregirea pământului românesc ? Noi suntem solii acestei credințe. Și cu noi, dându-ne mână de ajutor, este cel mai mare cântăreț al Românilor. Este Octavian Goga, care a preamărit în viers măestru pe Dumnezeu și plăsmuirile lui , care a adus închinare Domnului Românilor și care și-a slujit neamul cu un fiu bun și credincios. Sfat bun mai luăm și de la patriarhul cărturarilor români Cuza, din ale cărui scrieri s’au luminat șiruri de cărturari. Ei nu ne dau în bună dacă ne plângem ca babele. Ei vor să ne vadă plini de avânt și de voie bună. Căci lupta asupra streinilor astfel se câștigă, nu cu plânsete și cu bocete. _ La muncă, frați cu voioșie și încredere în Hristos, în Rege și în Națiune. Și Dumnezeu va binecuvânta ostenelile noastre ale tuturor !... FLORILE SURORILE Românul iubește florile și la pomenește cu dragoste în cântecele lui, atunci când îl apucă do ml. Or răsări ghiocei Și m’oi jelui la ei Ca la frățiorii mei. Și-or răsări viorele Și moi jelui la ele Ca la surorile mele, spune un cântec vechiu românesc. Florile sunt surorile dragi ale sufletului și ochilor oamenilor buni. Căci toți oamenii buni iubesc florile. Multe flori au darul de a întări legăturile de dragoste între tineri. Astfel este busuiocul, care are darul de a face să fie iubit acela care îl poartă. De altfel busuiocul este și floare sfântă. El a răsărit lângă crucea lui IIsus Hristos și Maica Precesta l-a binecuvântat să fie semn al milei și al dragostei. Florile pe lângă că sunt frumoase, aduc și venituri bune acelora care le cresc și le îngrijesc. Sunt la București și in alte orașe grădinari cari câștigă sute de mii de lei după florile pe care le cresc și iarna sub sticlă. Zilele acestea s-a ținut la București o mare adunare a cultivatorilor de flori. La adunare a fost de față și ministrul agriculturii, care a ținut o vorbire frumoase și a îndemnat pe oamenii cari au puțin loc liber, să crească flori pentru desfătarea ochilor și a sufletului, dar și pentru venitul ce-l aduc aceste podoabe ale pământului. Majestatea Sa Regina Maria este o mare iubitoare a florilor. In orele libere Ea coase pe pânză flori, sau zugrăvette crini frumoși, de aceia i se zice Regina Crinilor. Majestatea Sa a trimis adunării iubitorilor de flori această telegramă, încurajându-i: „O viață întreagă am iubit florile și, înaintând în vârstă, văd că din ce in ce ele aduc o mulțumire sufletească mai deplină. Mă bucur în deosebi că această mai dragoste ce o am pentru flori a putut da un imbold și mai mare acestei frumoase mișcări pentu promovarea cultului florilor, care era înăscut în sufletul poporului nostru”. * înnoiri în viata noastră Anul 1938 a venit cu mari prefaceri în orânduirea trebilor Țărei. Constituția, care este temelia legilor, s'a schimbat, și cu ea se schimbă felul de până acuma al vieței cetățenești. Astfel deputații vor fi aleși după teapa îndeletnicirilor, fiecare breaslă avându-și oamenii săi. Plugarii vor alege pe deputatul plugarilor, meseriașii și negustorii își vor alege deputatul lor, oamenii cari trăesc după carte își vor alege și ei pe omul lor. Și s'a mai făcut ceva nou. De acum înainte tinerii până la treizeci de ani nu vor mai vota pentru parlament. Legiuitorul s’a gândit că tinerețea este ușor crezătoare și de multe ori este amăgită de mânuitorii vorbelor frumos sunătoare. Lasă, întâi să știe ce este vieața, nu sa creadă că tot ce zboară se mănâncă, —i apoi după ce s'a dat cu capul de pragul de sus, ca să-l vadă pe cel de jos, să voteze. Măsura aceasta îi privește pe toți locuitorii Țării, săteni și orășeni, lucrători sau cărturari. Legea nu face deosebire. Se dă astfel întâietate oamenilor, pățiți, cari știu că nu toată musca face miere. Se împuținează numărul alegătorilor, dar, se împuținează și numărul aleșilor, așa că țara câștigă vreo sută cincizeci de milioane pe an numai din simbria deputaților și senatorilor. S'a mai pus ceva bun în constituția cea nouă. Furtul de bani din vistieria țărei este socotit drept crimă și cei ce se vor face vinovați de asemenea păcat, vor fi osâridiți la muncă silnică. In ce privește tâlhăriile, acestea se pedepsesc cu moartea, ca pe vremea dinainte de Cuza-Vodă. Asta iarăși este o măsură bună, că prea deveniseră îndrăzneți făcătorii de rele. Și alte înnoiri s'au mai adus, cari ne fac să nădăjduim că multe rele se vor îndrepta. Așa de pildă se spune la noua constituție că Țara fiind a Românilor, cari au apărat-o și au mărit-o prin jertfele lor, munca românească să fie mai întâi îndreptățită, pentru ca Românul să poată trăi în țara lui prin munca cinstită, să nu mai fia slugă la streinii pripășiți pe aici. Dar ce ne ațâța și ne învrăjbea până acuma, de nu mai puteau să se apropie fratele de frate era lupta dintre partidele politice. Pentru politică se certau fruntașii între ei, se certau chiar preoții și învățătorii,de era mai mare jalea să treci prin târguri și sate in zilele alegerilor. Acuma s'a pus capăt acestei rușini. Pentru că slujbașilor țărei li s'a spus: Voi sunteți plătiți ca să faceți treabă. Să îngrijiți de ordine și de împlinirea legei, să dați un sfat bun, ca oameni luminați ce sunteți, iar nu să vă certați pentru politică. Preotul să-și vadă de evanghelie, dascălul să-și vadă de școală, notarul să-și vadă de hârtiile lui, iar primarul să fie un adevărat părinte al comunei. Toți la un loc să muncească pentru ridicarea la lumină a nației. Că multe sunt greutățile și amarurile, nu trebue să mai amărască viața și aceste blestemate hârțueli. Acum fiecare la meseria lui. Când o fi vremea alegerilor, o vota pe unul de meserie, pe care-l cunoaște ca om de ispravă. Povestea cu făgăduelile și cu băuturi ca s'a încheiat. Va zice oarecine. Cum se poate această schimbare, că doar noi eram obișnuiți cu politica de până acuma? Se prea poate. Așa au zis unii învățători din Banat și au crezut că e glumă. S'au apucat să vorbească și să facă ei pe deștepții, să cârtească împotriva schimbărilor. Dar urmarea a fost că au fost dați afară din slujbă. Statul zice: Eu te plătesc ca să fii candela luminătoare, nu tăciune care să aprinzi pornirile rele. Atunci să nu mai facem politică? Ba da. Să facem politica muncii și a cinstei, politica românească a omeniei și a respectului pentru fapta bună. Să facem politica de creștini și să ne ajutăm între noi ca frații. Vremurile sunt tulburi. Nu putem ști ce aduce ziua de mâine. Apoi unde atingem noi,dacă încercările ne găsesc învrăjbiți și fără de credință în Dumnezeu? Noi dela foaia asta am propovăduit dragostea de neam și înfrățirea întru Hristos, chiar și pe vremea când se făcea politică de partid. Căci întotdeauna ne-am adus aminte de cuvintele cărței sfinte: — Iată cât de frumos și de plăcut este când frații se au bine împreună. Sfânt a fost rostul celui ce a zis: Cămila dela streină ca umbra de spin, Când gândești că te umbrește, Mai tare te dogorește. Iar credința în Hristos, ne-a păzit pe noi prin veacuri. Cu politica frăției și a credinței creștinești nu vom greși. Regele nostru ne-a arătat, prin nouă constituție, cărarea spre bine. Acum rămâne să arătăm și noi că suntem oameni cari îi știm prețul gândul cel bun. Simion Potcoavă 4 PATRIA Iubirea de Patrie este mai presus de orice alt simțământ omenesc. Ea e în stare să potolească dușmăniile cele mai aprinse dintre fiii aceluiaș neam. Când patria ne cheamă să o apărăm, sărim cu toții, intrăm in foc și murm mulțumiți, luptând pentru dânsa. De aceea ziceau cei vechi: „E dulce și frumos să mori pentru patrie”. Acest mare neînvins simțământ l-au avut oamenii în toate vremurile și-l au în orice colț al pământului s’ar afla. Ba, cu cât o țară e mai neprimitoare, cu cât mai aspră îi e clima și cu cât locuitorii ei au de îndurat r~’ multe suferințe într’insa, cu atât dânșii o iubesc mai mult, cu atât li se pare mai frumoasă. Un sălbatec, ține la coliba lui, cât și un prinț la palatul său; munteanului i se pare mai frumos muntele său decât câmpeanului brazda sa. Arabul nu-și uită fântâna, cămila, gazeta și mai ales calul, tovarășul pribegirilor sale. Negrul își aduce pururea aminte de coliba și de sulița lui, de bananul, de chipul zebrului și al elefantului. Așa-i cu Românul . Câte suferințe au trecut peste dânsul, în țara aceasta, hărăzită de Dumnezeu, cu bunătățile și belșgul pământului; dar, cu cât mai mari i-au fost suferințele, cu atât mai învăpăiată e și dragostea românului pentru moșia străbună. De aceea frumos și drept a spus Al. Russo, in „Cântarea Romăniei”: „Patria e cel dintăiu și cel mai d’apoi cuvânt al omului; simnțirea ei e deodată cu noi și e nemărginită și vecinică tot ca și Dumnezeu”. Neamul, ca și visul, este urmarea unui lung trecut de jertfe , de lupte grele. Cinstirea strămoșilor este cea mai îndreptățită dintre toate. Strămoșii ne-au făcut ceea ce suntem. Cântecul acesta: „Suntem ceea ce ați fost, noi vom fi ceea ce sunteți’, e, în simplicitatea lui, cântecul plin de dor al oricărei patrii. Ca să ajungem unde suntem azi, o mare sforțare ne-a trebuit De la Traian până la Marele Ferdinand se întinde o pânză neîntreruptă de opintiri mărețe,de biruinți, de înfrângeri, de dureri și bucurii. Când e departe de patrie, Românul cântă, Foae de cicoară, Viața mi-e amare Departe de țară... Foae verde de pelin, Sărmanul voinic strein Iese-afară ’n bătătură Și cu foc cântă din gură, N’are dor și nare milă Când este în țară străină, Ori dincotro vântul bate, Tot îl frige, tot îl arde Vântul din străinătate. Ori dincotro s’o întoarce, Tot plânge și lacrimi stoarce. Foicică de sulfină Trecui în țară streină, Cercai pâinea de e bună, Și luai odată și gură, Pâinea mi se pare tină Fie pâinea cât de bună Dacă-s în țară străină. Fără țară, fără mumă, Tot se face clisă ’n gură, Fie pâinea cât de rea Dacă sunt în țara mea Cu taica și cu maica, E mai dulce ca mierea!... Frumoasă e istoria neamului românesc și această istorie nu cunoaște granițele pe cari oamenii și împrejurările le puseseră între frații de acelaș sânge. Românii din Regat,Ardelenii, Bucovinenii, Basarabenii..., aveau cu toții aceiași istorie, fiindcă aveau acelaș trecut și aveau acelaș suflet. Cu drept cuvânt dar s’a spus că dintre toate lucrurile omenești, Patria mai mult decât oricare altul, închipueștte veșnicia. Ea a fost înainte de noi și va fi și după noi. Ea plutește liniștită pe deasupra sbuciumărilor și neînțelegerilor noastre trecătoare. Sa ne iubim Patria și să muncim cu drag pentru înflorirea ei. PRIBE&6 Plânge-o mierlă ’ntr’o răchită La răscruci, în Dealu-Mare, Sue’n pus domol rătorul Un voinic pe murg călare. Jos, în smalț de soare-apune, Turla satului străluce, Sapă murgul și nechiază Și’nspre vale vrea s’apuce. Se înnalță’n șea voinicul, Vede-o casă’ntre poiene, Si cu mâneca cămășii zvântă o lacrimă din gene. Intr’o clipă strânge frâul Și-i îndeamnă’n altă parte, Dârz pleoapele-și închide: — Du-mă, murgule, departe !.. Sfărmând zghiabul cu potcoava Drumului s’așterne murgul, — Peste plopi cu frunza rară Cade 'a lăcrămat amurgul... Octavian Goga Patima beției Toate popoarele civilizate care și-au creat o soartă mai bună, au luat întâia măsuri serioase contra băuturii distrugătoare. Un medic suedez zicea cu drept cuvânt: „Lumea de astăzi, cu toată măreața ei osteneală, se tâmpește, o amețeală curioasă o cuprinde și o slăbește — alcoolismul“. Numai atunci bărbații de Stat își pot spune că se ocupă de fericirea neamului lor, când iau măsuri împotrva patimei beției. Cum Un medic de seamă, un francez exclamă: „Când într’o țară există alcoolism, putem spune fără înconjur că viitorul acelui plit păcat, ticălos viziuneam se găsește amenințat“. O statistică din Anglia (între 1870—1892) — după cum ni se arată prin broșurile de propagandă ce se scriu acolo împotriva acestei patimi înfricoșate — se vede că mor de tuberculoză, cam așa, după meserii, toate celelalte ocupații între 100—300 la mia de locuitori, dar vânzătorii din circuimă 600 ! Toate țările își fac statistici, iau măsuri, înainte de orice, s’ar cuveni să ne gândim și noi, în chipul cel mai serios posibil, la îndreptările ce se impun din acest punct de vedere. In programele conducerii vieții noastre naționale ar trebui să se afle trecute— neapărat —astfel de îndreptări, cât mai este vreme, — căci prea e rușinos ceia ce se spune că... pe țăranul român îl duci unde vrei c’un ..păhărel de rachiu“. Și unde mergem, — se cam vede, din nefericire-Stăm uimiți și reflectând la râurile de băutură ce se consumă, la mulțimea cârciumilor și la încurajarea alcoolismului de la noi. — cum se face că mai există vigoare în acest popor ! ! O explicație, pentru păcatele și durerile frontului, ar fi în desele ocupații rusești ce au fost în țările noastre. Jocul de Cărți, dar mai ales ..băutura’ de vinars — m-au venit atunci, s’au încetățenit, slavă Domnului ! Numai Belgia ne întrecea în numărul cârciumilor ! Lucrul este foarte adevărat, căci un călugăr de-al nostru, Chiriac de la Secu, prin 1850, descriindu-și călătoriile ce făcuse prin Malorusia și prin Velicorusia, zugrăvește pe cărăuși și pe surpii în modul cel mai expresiv: băutori de rasă,ei își cunosc bine obiceiul și deoarece în Velicorusia rachiul este mai scump și mai greu de gătit căci se vinde într’o anume cârciumă, aceștia, când trec prin Malorusia, se silesc să bea înfricoșat, lacom și fără cruțare, „pentru că vacii nu e mai bun și mai ieftin“, și se găsește la Uscare casă, în marginea drumului mare, iar fiecare casă este transformată în han. Prin această nefastă influență venită din Rusia Mică, vedem cultivându-se și la noi cârciumăritul. De aceia ne înspăimântăm citind circulara luminatulu Episcop de Roman, Gherasim Clipa, care — în 1933 — scrie preoților săi și poporului că ne facem de râs cu acest obiceiu păcătos, în fața străinătății din Apus. Și numai așa se explică, istoricește, că într’un singur sat __ cu case înșirate, de fapt câteva bordeie sărace de-alungul drumului mare ce merge dela Bucecea la Mihaileni-Vârful Dâmnului de la Dorohoi, se găseau prin 1850 nici mai multe nici mai puține decât.. 6 cârciumi și o velniță. Vai, sărmanii, bieții dorohoieni. Aveau 6 cârciumi și o velniță, ca locuri de închinare lui Satan, și aveau o singură bisericuță de lemn, sfânt locaș de închinare lui Dumnezeu! Și, evident, pe atunci n’avea nici o școală... Sunt sigur că oricine va încerca să cerceteze cu atenție obiceiul băuturii de spirtoase în satul său, va descoperi lucruri tot atât de dureroase, ca și la V.Câmpului dela Dorohoi. Oamenii noștri cu o iubire de țară s’au constituit într’o Ligă anti-alcoolică și au început o acțiune puternică împotriva acestei otrăviri sistematice — prin alcool — a poporulei noastre. Asta o observăm de prin 1894. , Jwi Dintre primii luptători de atunci spre cinstea intelectuaității române, se găsește d. prof. A. C. Cuza. Prea puțin sau accentuat meritele lui A. C. Cuza pe această lătare a activității sale eminente, în folosul acestei nații-Urmărind literatura respectivă și acțiunea în genere, vedem totdeauna pe A. C. Cuza în fruntea acestei mișcări. De atunci, din 1894, și până la broșura admirabilă — pentru popor — Pe care a tipărit-o în 1925 d. P. Gheorghiasa. A. C. Cuza este animator, căci scrie o frumoasă prefață acestei cărți de folos obștesc. Din partea Bisericii noastre n’a lipsit o acțiune binefăcătoare, în combaterea alcoolismului, cu toate ironiile de prost gust ce se mai aruncă pe ici Pe colo clerului. Vomu arăta auirea acțiunea aceasta. Aici, pomenesc faptul îmbucurător ce l-am mai observat: drul Obregia în 1900 a alcătuit un prea interesant „Catehism anticolcoolic“, în care cârciuma este numită cu nota justă de „școală a pierzaniei“, iar dr. D. Zenopol a„ desvoltat și el o însemnată muncă, tot pe atunci, Pe acelaș tărâm. Prin broșurile tipărite îmn acea vreme, am aflat statistici sau cronici antialcoolice, înșirări de fapte reale, culese din ținuturile bântuite mai groaznic de străini și de alcoolism, — și se constată din aceste fapte cum suntem desființați sistematic prin alcoolism și ce nesimțitoare este politica noastră în fața complitului flagel In acelaș an, 1900, am căpătat o broșură de tot interesul, scrisă de un preot între preoți, — un suflet mare — de păr. T. Bălășel și în acea broșură se desbate pentru prima oară la noi părerea poporului despre acest păcat al băuturii: baea Românul cu ocaua împăratului și cu vadra Țarigradului... Bea altă listă cu papucul, dar bea și Românul cu carâmbul... In sfârșit, acum câțiva ani în urmă, medici merituoși în cadrul Gr. Nicolau, care ni-a dat o carte foarte prețioasă, Alcoolismul București 1925 — au dat alarma, ca și foile pentru popor, și au susținut acțiunea Ligii anti-alcoolice, iar cărți ca a d-lui Gheorghiasa dela Neamț au vorbit frumos în graiul însuș al poporului despre cea mai înfricoșată primejdie ce-l paște pe acest bun și viguros popor: patima beției. D. Economu A