Țara, iulie 1941 (Anul 1, nr. 67-95)
1941-07-23 / nr. 88
2 Printre răniţii noştri Ieri după masă, echipele de artişti ale Secţiei propagandei M. C. G. (P. P.), au organizat spectacole pentru răniţii de război din spitalele capitalei. La Notre Damme, echipele au sosit la ora 4 după amiază. In cântece naţionale şi în marşuri eroicer ele au luat loc în careul din grădina spitalului, unde răniţii aşteptau pe bănci. Un soare minunat de Iulie revărsa lumină şi voie bună pe frunţile bravilor noştri camarazi răniţi. Ei au primit aceste echipe cu aplauze şi semne de bucurie, căci în tristeţea trecătoare a acestor zile de spital, un cuvânt voios şi un cătec de vitejie aduce alinare şi îmbărbătare. Sold. T. R. Sahighian Ion, le-a vorbit răniţilor şi le-a desvăluit admiraţia neţărmurită a Ţării pentru jertfa lor. Nimeni nu va uita sacrificiul făcut acolo pe pământul crucificatei noastre Basarabii şi al ..dulcei Bucovine", iar numele lor se scrie cu litere de foc în cartea sfântă a Neamului. Echipele de propagandă au împărţit răniţilor broşurile M. C. G.-ur şi cărţi de lectură donate de editurile din capitală, infirmierele le-au dăruit ţigări şi spectacolul a început într-o atmosferă de caldă camaraderie. După entusiasta cuvântare, corul şi orchestra secţiei de propagandă, a cântat Trăiască Regele. Apoi Locot. Varduca Paul a făcut prezentarea programului. Sergentul T. R. Nicolaide ff. a spus, în hazul întregei asistenţe o producţie originală, fabula Ursul şi oul". Apoi soldatul T. R. Stănescu Trestian a sporit voia bună cu câteva variaţiuni vesele pe tema ,,Peneş Curcanul". Corul a intonat apoi, având ca solişti pe sergenţii Mironescu A. şi Măruţă G., „Ţara mea şi mândra mea". Programul a fost completat cu recitări comice făcute de soldatul T. R. Gărdescu Nicolae" scamatorii" de soldatul T. R. Trestianu şi sergentul Antonescu Ion, şi diferite coruri patriotice şi melodii compuse de sergentul T. R. Ion Vasilescu. Apoi a urmat minunatul cor al armatei din artiştii de seamă ai Operei Române, în frunte cu Locot. Dinu Bădescu, soldat T. R. Tasian Şerban şi alţii, dirijat de sergentul T. R. Ticulescu. La ora şase seara echipele de propagandă au părăsit spitalul, făgăduind răniţilor o nouă întâlnire pentru Miercurea viitoare. Cu toate greutăţile prin care a trecut sora noastră Bucovina de la alipirea la provincia Galiţia şi până la unirea cu Patria Mamă, totuşi această regiune a ţarei conscientă de comorile sale trupeşti şi sufleteşti, nu a ezitat nici un moment să-şi afirme cultura sa naţională. Prin notele ei originale Bucovina a ajutat la clădirea şi desvoltarea edificiului de cultură românească şi deci la progresul şi civilizaţia neamului. Fondul bisericesc ortodox român format din averile mănăstirilor secularizate, a contribuit în cea mai mare parte la susţinerea şi desvoltarea acestei culturi. Din veniturile acestui fond nu s’au zidit numai biserici şi s’au întreţinut mănăstiri, dar s'au înfiinţat şcoli, institute de cultură şi s'au editat organe de publicitate. Nu se poate în cuprinsul unui articol ca cel de faţă să se descrie întreg istoricul şi valoarea culturei Bucovinene, nu se poate arăta nici larga contribuţie adusă acestei culturi de fraţii din alte regiuni, în special din Ardeal. Voiu menţiona totuşi în treacăt colaborarea lui G. Bariţiu la ziarul „Bucovina“ precum şi contribuţiile penelor ardeleneşti la revistă „Aurora Română“ (1881—1884), „încercări literare“ (1892— 1893), „Revista politică“ din Suceava (1886—1891) şi la „Gazeta Bucovinei“ din Cernăuţi (1891—1897). Această din urmă a fost condusă chiar în ultimii ei ani de existenţă de neuitatul prof. Bogdan Duică. Paginile revistei literare „Junimea literară“ au fost de multe ori acoperite cu poeziile marelui cântăreţ al suferinţei Ardealului, O. Goga. Când din anumite împrejurări valoroşii conducători ai vieţei culturale Bucovinene nu puteau scoate revistele lor, cele din Ardeal oferau ospitalitate şi deci înlesneau acestor fraţi posibilitatea să-şi descrie dorinţele şi aspiraţiile lor. Dacă unele familii din Moldova îşi trimiteau copiii la liceul din Cernăuţi vestit prin profesorii şi instrucţia ce se dobândea, nu mai puţin Facultatea de teologie renumită prin reputaţia ei a atras pe mulţi tineri teologi ardeleni, printre care la loc de frunte trebue să punem pe P. S. S. Mitropolitul N. Bălan. La Universitatea din Cernăuţi profesori ardeleni ca distinsul şi iubitul nostru Dr. Sextil Puşcariu a adus contribuţia lor pentru învăţământ. Astra şi Cultura Bucovineană de Dr. G. PREDA Vicepreşedinte al „Astrei“ O legătură mai strânsă între Bucovina şi Ardeal s-a făcut negreşit după creierea societăţilor culturale: Asociaţia pentru literatura română şi cultura poporului român din Ardeal şi Societatea pentru literatura şi cultura română din Bucovina. Această din urmă societate a luat fiinţă (1862), puţin mai târziu de la întemeierea „Astrei“ noastre, scoţând o revistă întitulată: „Foaia societăţei pentru literatura şi cultura română“ la care contribuţia membrilor „Astrei“ nu a lipsit. Dacă înainte de unire legătura dintre aceste societăţi se făcea prin singuraticii membrii de la conducerea lor, după unire raporturile se cimentează mai mult prin participarea în grup a membrilor la diferitele manifestări culturale sau adunări generale. (Preşedintele societăţei pentru literatura şi cultura română din Bucovina d. profesor Nandriş era aproape nelipsit de la adunările generale ale „Astrei“, iar cuvintele sale însufleţite dădeau expresii sincerilor sentimente de dragoste ce ni le păstra fraţii Bucovineni. La marele serbări ale societăţei culturale Bucovinene ce au avut loc la Cernăuţi cu ocazia împlinirei celor 75 ani de existenţă a ei şi aşezarea pietrei fundamentale a palatului cultral, am avut ocazia să vizitez muzeul acestei societăţi unde era expusă aproape întreaga corespondenţă dintre foşti conducători ai societăţilor cullurale Ardelene şi Bucovinene. In special scrisorile marelui arhiereu A. Şaguna, adresate distinşilor conducători ai vieţei culturale din Bucovina, cuprind sugestiuni de cele mai bune pentru binele şi progresul cultural al acestei regiuni. Deşi societatea de cultură Bucovineană nu are întinse organizaţiuni în cuprinsul întregei Bucovinei, totuşi cercurile culturale creiate în apropierea Cernăuţilor constituesc dovada râvnei depusă de conducătorii societăţei de a lumina poporul de la sate călăuzându-i spre o viaţă demnă, vrednică şi civilizată. Recâştigarea Bucovinei ca şi a sorei noastre Basarabia — despre a căror legături cu „Astra“ s’a scris în un număr anterior al ziarului —, ne umple inimile de bucurie. Revenirea acestor regiuni surori laPatria Mamă, binevesteşte completa şi definitiva reîntregire a ţarei pe care o doreşte din tot sufletul neamul românesc. PUTEREA GERMANIEI Din vârtejul uriaşelor frământări, cari răscolesc furnicarul omenesc al zilelor noastre, răsare un neam de oameni, care prin aptitudinile lui de viaţă, îndrumată conştient către orizonturile senine ale idealului, înlănţue atenţiunea şi deşteaptă admiraţiunea — fie şi piezişe — a tuturor celorlalte neamuri. E poporul german, ridicat în zenitul sentimentelor de respect. Cu o isteţime şi putere negrăită fărâmă nenumăratele oşti ale despotismului rusesc, izbeşte cu neîntrecută îndemânare şi cu izbândă în armatele anglo-belgo-franceze, insuflă duh nou şi viaţă în imperiul otoman, organizează puteri nouă în Balcani, terorizează şi nelinişteşte nemărginitele ape ale mărilor. In faţa acestor fapte luminoase, în mintea fiecăruia se înfiinţează întrebarea: Care e şi din ce adâncuri isbucneşte puterea nebiruinţă a Neamţului? Neamurile înfrăţite de ,,utili- 1 de Z. Sandu ţarismul egoist“ al Englezilor, în desnădejdea lor melancolică şi plină de invidie susţin, că „învingerile aparente“ ale duşmanului lorsunt urmările de natură efemeră ale militarismului exagerat■ sprijinit pe organizaţia de fer din cadrele statului prusac. E o sinamăgire, o judecată eronată, propice să pregătească deruta prevederilor şi aspiraţiunilor mai ales ale neamurilor mici, în sânul cărora părerea eutentistă află mulţi închinători. — se înţelege, de aceia, cari cunosc neamul german în mod superficial, ori numai din auzite. întrebarea aceasta însă, oaspetele zilnic al minţii noastre, ne face să ne oprim pe o clipă gândurile din urmărirea evenimentelor, cari se precipitează atât de vertiginos, şi să petrecem cu sufletul pe un călător în ţara nemţească, pentru a găsi la faţa locului adevăratul răspuns. Călătorul nostru e dintriun oraş din răsăritul Europei, crescut întriun palat, vecin cu un bordeiu în ruină, împrejmuit de necurăţenie şi de bălării înalte cât statul omului. Oamenii în societatea cărora îşi macină zilele sunt fără nici o conduită, lipsiţi de sentimentul respectului reciproc, cărora nimic nu le este sfânt în viaţă. Trecând drumeţul acesta hotarul Germaniei, va încerca multe sentimente de plăcută surprindere. Ordinea din natură, împărţirea cuminte a câmpurilor, sămănăturile îngrijite, pădurile de brad şi alţi arbori, cari acopăr după o normă hotărâtă întreg ţinutul, colinele şi munţii încinşi cu serpentine regulate, drumuri şi şosele minunate de bune. Inteligenta orânduială a săticelor şi curăţenia târgurilor şi oraşelor — va provoca în sufletul lui o stare de dumnezeiască linişte, care-i va sfinţi întreaga-i fiiinţă. Va avea senzaţia, că a intrat în o lume nouă, în o grădină frumoasă care deşi nu-i chiar raiul pământesc, dar e cel puţin mai aproape de raiu decât ţinuturile din ţara lui. Şi orbit de curăţenia, inteligenţa şi frumuseţea câmpiilor şi oraşelor acestei ţări, călătorul se va întreba în sinea lui. Oare ce fel de oameni sunt cei cari stăpânesc câmpurile acestea minunate? Pentru a se dumiri, va căuta să ieie contact cât mai bogat cu locuitorii ţării. Şi mişcarea lui va fi cu atât mai mare şi mai sinceră, cu cât ea străbate mai adânc în tăsătura şi rosturile vieţii sociale şi politice a acestor oameni. Va afla, că frumuseţea din natură e numai icoana fidelă a organizaţiei din viaţa socială politică a Germaniei. Va experia, că la baza acestei organizaţii zace ideea unei ierarhii ideale a valorilor morale şi intelectulae, în temeiul căreia indivizii sunt aşezaţi cuminte, fiecare după munca şi credinţa, care-i însufleţeşte munca. Şi va constata, că precum în câmpia prin care a trecut nu sunt bălării şi buruieni netrebnice, tot astfel nici în viaţa socială nu sunt oameni, cari să nu-işi aibă rostul, şi nu va afla nici un colţişor din viaţa sufletească părăginit. Fiecare individ e un membru conştient al societăţii, o părticică cu un scop hotărât, stăpân pe acţiunile lui, şi nu o unealtă inconştientă a intregului. Un complex maestru ţăsut, în imperiul căruia unul garantează pentru toţ şi toţi pentru unul, va cunoaşte respectul sincer al membrilor unul faţă de altul şi legătura organică între cel mai de sus şi cel mai de jos. (Va urma). 1 Telegraful Român, Anul LXIII — Sibiu, Joi, 9 Noemvrie (2 Decemvrie) 1915. TARA Anul I. — Nr. 88 »țara« culturală Jurnal de cititor Cel mai puternic om e stoicul, iar cea mai frumoasă carte a lumii, cartea cea mai puternică în MĂREŢIE SPIRITUALĂ e Cartea lui Iov, căci resemnarea e traducerea în liric a stoicismului. Cei mai puternici oameni i-a dat creştinismul, creştinismul primar, căci atunci nimic nu era „declamatorizat". Un exemplu de trăire îl dă acela care cu sacrificii îngropate în tăcere, renunţă la o dragoste din orgoliu. Din orgoliu, nu din vanitate, — Ei este o deosebire, căci orgoliul e faţă de vanitate ceea ce e religia faţă de superstiţie. — E puternic acela care din orgoliu renunţă la o dragoste; căci, de la o limită, orice pasiune e un pericol pentru libertate. Şi orice renunţare la libertate înseamnă slăbiciune, deci un motiv de compătimire. Pentru că oricât aţi vrea să negaţi, faţă de omul îndrăgostit, primul sentiment ce-l are acela de compătimire. Pe cel îndrăgostit (deşi nu ai loialitatea să ţi-o spui franc) îl vezi slab, îl compătimeşti; pentru lume, trebue să pui în dragoste puţin cinism, altfel devii ridicol. Grecii antici socoteau dragostea drept o boală, iar pe cei îndrăgostiţi, bolnavi! De aceea în teatrul grecesc apare atât de rar dragostea ca temă principală. Aristotel, când şi-a formulat faimoasa „Catharsis” în poetica lui desigur că n'a avut prea largi exemple în teatrul timpului său. Şi asta îl scuză. „Manon Lescaut” e o capodoperă, şi e cu atât mai mult o capodoperă cu cât ar vrea cineva s-o pună lângă „suferinţele tânărului Werther". Căci părintele, precursor al misticismului naturist, a ştiut să treacă dela sensibieme la sensibilitate, şi dela sensibilitatea manierată la cea autentică. Şi e o carte de valoare pentru că e scrisă sincer, rapid, fără pretenţii de echilibristică de stil; şi pentru că tocmai că nu e scris, cum susţine o altă minciună de carieră, sub influenţa englezului Richardson, căci chiar „Pamelia” acestuia a apărut după istoria cavalerului Des Srieux. E aci o naturaleţe ce-ţi da măsura sincerităţii, a autenticului patetic dar nu declamator ca în „Werther"; şi mai e o minunată discreţie: discreţie în elanul sentimentului şi temperare în elanul epicului. Aci, forţa pasiunii e singurul obiectiv; în dulcele „Werther”, obiectivul e fixat în suferinţa ce ţi-o dă pasiunea. Şi când te gândeşti că romanul marelui weimarian a fost totuşi scris cu aproape o jumătate de secol în urmă...