Țara, iulie 1941 (Anul 1, nr. 67-95)

1941-07-23 / nr. 88

2 Printre răniţii noştri Ieri după masă, echipele de artişti ale Secţiei propagandei M. C. G. (P. P.), au organizat spectacole pentru răniţii de război­ d­in spitalele capi­talei. La Notre Damme, echipele au sosit la ora 4 după amiază. In cântece naţionale şi în marşuri eroicer ele au luat loc în careul din grădina spitalului, unde răniţii aştep­tau pe bănci. Un soare minunat de Iulie revărsa lumină şi voie bună pe frunţile bravi­lor noştri camarazi răniţi. Ei au primit aceste echipe cu aplau­ze şi semne de bucurie, căci în triste­ţea trecătoare a acestor zile de spital, un cuvânt voios şi un cătec de vitejie aduce alinare şi îmbărbătare. Sold. T. R. Sahighian Ion, le-a vor­bit răniţilor şi le-a desvăluit admiraţia neţărmurită a Ţării pentru jertfa lor. Nimeni nu va uita sacrificiul făcut acolo pe pământul crucificatei noa­stre Basarabii şi­ al ..dulcei Bucovine", iar numele lor se scrie cu litere de foc în cartea sfântă a Neamului. Echipele de propagandă au împărţit răniţilor broşurile M. C. G.-ur şi cărţi de lectură donate de editurile din capitală, infirmierele le-au dăruit ţi­gări şi spectacolul a început într-o atmosferă de caldă camaraderie. După entusiasta cuvântare, corul şi orchestra secţiei de propagandă, a cântat Trăiască Regele. Apoi Locot. Var­duc­a Paul a făcut prezentarea programului. Sergentul T. R. Nicolaide ff. a spus, în hazul întregei asistenţe o producţie originală, fabula Ursul şi oul". Apoi soldatul T. R. Stănescu Trestian a sporit voia bună cu câteva variaţiuni vesele pe tema ,,Peneş Curcanul". Corul a intonat apoi, având ca so­lişti pe sergenţii Mironescu A. şi Mă­ruţă G., „Ţara mea şi mândra mea". Programul a fost completat cu re­citări comice făcute de soldatul T. R. Gărdescu Nicolae" scamatorii" de soldatul T. R. Trestianu şi sergentul Antonescu Ion, şi diferite coruri pa­triotice şi melodii compuse de sergen­tul T. R. Ion Vasile­scu. Apoi a urmat minunatul cor al ar­matei d­in artiştii de seamă ai Operei Române, în frunte cu Locot. Dinu Bă­­descu, soldat T. R. Tasian Şerban şi alţii, dirijat de sergentul T. R. Ticu­­lescu. La ora şase seara echipele de pro­pagandă au părăsit spitalul, făgăduind răniţilor o nouă întâlnire pentru Mier­curea viitoare. Cu toate greutăţile prin care a tre­cut sora noastră Bucovina de la alipirea la provincia Galiţia şi până la unirea cu Patria Mamă, totuşi această re­giune a ţarei conscientă de comorile sale trupeşti şi sufleteşti, nu a ezitat nici un moment să-şi afirme cultura sa naţională. Prin notele ei originale Bucovina a ajutat la clădirea şi desvoltarea edifi­ciului de cultură românească şi deci la progresul şi civilizaţia neamului. Fondul bisericesc ortodox român for­mat din averile mănăstirilor seculari­zate, a contribuit în cea mai mare parte la susţinerea şi desvoltarea acestei culturi. Din veniturile acestui fond nu s’au zidit numai biserici şi s’au întreţinut mănăstiri, dar s'au înfiinţat şcoli, in­stitute de cultură şi s'au editat organe de publicitate. Nu se poate în cuprinsul unui articol ca cel de faţă să se descrie întreg isto­ricul şi valoarea culturei Bucovinene, nu se poate arăta nici larga contribuţie adusă acestei culturi de fraţii din alte regiuni, în special din Ardeal. Voiu menţiona totuşi în treacăt cola­borarea lui G. Bariţiu la ziarul „Bu­covina“ precum şi contribuţiile penelor ardeleneşti la revistă „Aurora Română“ (1881—1884), „încercări literare“ (1892— 1893), „Revista politică“ din Suceava (1886—1891) şi la „Gazeta Bucovinei“ din Cernăuţi (1891—1897). Această din urmă a fost condusă chiar în ultimii ei ani de existenţă de neuitatul prof. Bogdan Duică. Paginile revistei literare „Junimea literară“ au fost de multe ori acoperite cu poeziile marelui cântăreţ al suferin­ţei Ardealului, O. Goga. Când din anumite împrejurări valo­roşii conducători ai vieţei culturale Bucovinene nu puteau scoate revistele lor, cele din Ardeal oferau ospitalitate şi deci înlesneau acestor fraţi posibili­tatea să-şi descrie dorinţele şi aspi­raţiile lor. Dacă unele familii din Moldova îşi trimiteau copiii la liceul din Cernăuţi vestit prin profesorii şi instrucţia ce se dobândea, nu mai puţin Facultatea de teologie renumită prin reputaţia ei a atras pe mulţi tineri teologi ardeleni, printre care la loc de frunte trebue să punem pe­­ P. S. S. Mitropolitul N. Bă­lan. La Universitatea din Cernăuţi profe­sori ardeleni ca distinsul şi iubitul nostru Dr. Sextil Puşcariu a adus con­tribuţia lor pentru învăţământ. Astra şi Cultura Bucovineană de Dr. G. PREDA Vicepreşedinte al „Astrei“ O legătură mai strânsă între Buco­vina şi Ardeal s-a făcut negreşit după creierea societăţilor culturale: Asocia­ţia pentru literatura română şi cultura poporului român din Ardeal şi Socie­tatea pentru literatura şi cultura ro­mână din Bucovina. Această din urmă societate a luat fiinţă (1862), puţin mai târziu de la în­temeierea „Astrei“ noastre, scoţând o revistă întitulată: „Foaia societăţei pentru literatura şi cultura română“ la care contribuţia membrilor „Astrei“ nu a lipsit. Dacă înainte de unire legătura dintre aceste societăţi se făcea prin singura­ticii membrii de la conducerea lor, după unire raporturile se cimentează mai mult prin participarea în grup a mem­brilor la diferitele manifestări cultu­rale sau adunări generale. (Preşedintele societăţei pentru litera­tura şi cultura română din Bucovina d. profesor Nandriş era aproape nelipsit de la adunările generale ale „Astrei“, iar cuvintele sale însufleţite dădeau expresii sincerilor sentimente de dra­goste ce ni le păstra fraţii Bucovineni. La marele serbări ale societăţei cul­turale Bucovinene ce au avut loc la Cernăuţi cu ocazia împlinirei celor 75 ani de existenţă a ei şi aşezarea pietrei fundamentale a palatului cultral, am avut ocazia să vizitez muzeul acestei societăţi unde era expusă aproape în­treaga corespondenţă dintre foşti con­ducători ai societăţilor cullurale Arde­lene şi Bucovinene. In special scriso­rile marelui arhiereu A. Şaguna, adre­sate distinşilor conducători ai vieţei culturale din Bucovina, cuprind su­­gestiuni de cele mai bune pentru binele şi progresul cultural al acestei regiuni. Deşi societatea de cultură Bucovi­neană nu are întinse organizaţ­iuni în cuprinsul întregei Bucovinei, totuşi cercurile culturale creiate în apro­pierea Cernăuţilor constitues­c dovada râvnei depusă de conducătorii societăţei de a lumina poporul de la sate călău­­zându-i spre o viaţă demnă, vrednică şi civilizată. Recâştigarea Bucovinei ca şi a sorei noastre Basarabia — despre a căror legături cu „Astra“ s’a scris în un număr anterior al ziarului —, ne umple inimile de bucurie. Revenirea acestor regiuni surori la­­Patria Mamă, binevesteşte completa şi definitiva reîntregire a ţarei pe care o doreşte din tot sufletul neamul ro­mânesc. PUTEREA GERMANIEI Din vârtejul uriaşelor frământări, cari răscolesc furnicarul omenesc al zilelor noastre, răsare un neam de oameni, care prin aptitudinile lui de viaţă, îndrumată conştient către ori­zonturile senine ale idealului, în­­lănţue atenţiunea şi deşteaptă admi­­raţiunea — fie şi piezişe — a tuturor celorlalte neamuri. E poporul ger­man, ridicat în zenitul sentimentelor de respect. Cu o isteţime şi putere negrăită fărâmă nenumăratele oşti ale despotismului rusesc, izbeşte cu neîntrecută îndemânare şi cu izbân­dă în armatele anglo-belgo-franceze, insuflă duh nou şi viaţă în imperiul otoman, organizează puteri nouă în Balcani, terorizează şi nelinişteşte nemărginitele ape ale mărilor. In faţa acestor fapte luminoase, în mintea fiecăruia se înfiinţează între­barea: Care e­ şi din ce adâncuri is­­bucneşte puterea nebiruinţă a Neam­ţului? Neamurile înfrăţite de ,,utili- 1 de Z. Sandu ţarismul egoist“ al Englezilor, în desnădejdea lor melancolică şi plină de invidie susţin, că „învingerile aparente“ ale duşmanului lor­­sunt urmările de natură efemeră ale mili­tarismului exagerat■ sprijinit pe orga­nizaţia de fer din cadrele statului prusac. E o sinamăgire, o judecată eronată, propice să pregătească de­ruta prevederilor şi aspiraţiunilor mai ales ale neamurilor mici, în sânul cărora părerea eutentistă află mulţi închinători. — se înţelege, de aceia, cari cunosc neamul german în mod superficial, ori numai din auzite. întrebarea aceasta însă, oaspetele zilnic al minţii noastre, ne face să ne oprim pe o clipă gândurile din urmărirea evenimentelor, cari se precipitează atât de vertiginos, şi să petrecem cu sufletul pe un călă­tor în ţara nemţească, pentru a găsi la faţa locului adevăratul răspuns. Călătorul nostru e dintriun oraş din răsăritul Europei, crescut întriun palat, vecin cu un bordeiu în ruină, împrejmuit de necurăţenie şi de bă­lării înalte cât statul omului. Oame­nii în societatea cărora îşi macină zilele sunt fără nici o conduită, lip­siţi de sentimentul respectului reci­proc, cărora nimic nu le este sfânt în viaţă. Trecând drumeţul acesta hotarul Germaniei, va încerca multe senti­mente de plăcută surprindere. Ordi­nea din natură, împărţirea cuminte a câmpurilor, sămănăturile îngrijite, pădurile de brad şi alţi arbori, cari acopăr după o normă hotărâtă în­treg ţinutul, colinele şi munţii încinşi cu serpentine regulate, drumuri şi şosele minunate de bune. Inteligenta orânduială a săticelor şi curăţenia târgurilor şi oraşelor — va provoca în sufletul lui o stare de dumneze­iască linişte, care-i va sfinţi întrea­­ga-i fiiinţă. Va avea senzaţia, că a intrat în o lume nouă, în o grădină frumoasă care deşi nu-i chiar raiul pământesc, dar e cel puţin mai aproape de raiu decât ţinuturile din ţara lui. Şi orbit de curăţenia, inteligenţa şi frumuseţea câmpiilor şi oraşelor acestei ţări­, călătorul se va întreba în sinea lui. Oare ce fel de oameni sunt cei cari stăpânesc câmpurile acestea minunate? Pentru a se dumiri, va căuta să ieie contact cât mai bogat cu locui­torii ţării. Şi mişcarea lui va fi cu atât mai mare şi mai sinceră, cu cât ea străbate mai adânc în tăsă­­tura şi rosturile vieţii sociale şi poli­tice a acestor oameni. Va afla, că frumuseţea din natură e numai icoa­na fidelă a organizaţiei din viaţa so­cială politică a Germaniei. Va expe­­ria, că la baza acestei organizaţii zace ideea unei ierarhii ideale a va­lorilor morale şi intelectulae, în temeiul căreia indivizii sunt aşezaţi cuminte, fiecare după munca şi cre­dinţa, care-i însufleţeşte munca. Şi va constata, că precum în câmpia prin care a trecut nu sunt bălării şi buruieni netrebnice, tot astfel nici în viaţa socială nu sunt oameni, cari să nu-işi aibă rostul, şi nu va afla nici un colţişor din viaţa sufletească pă­­răginit. Fiecare individ e un membru conştient al societăţii, o părticică cu un scop hotărât, stăpân pe acţiunile lui,­­ şi nu o unealtă inconştientă a intregului. Un complex maestru ţă­­sut, în imperiul căruia unul garan­tează pentru toţ şi toţi pentru unul, va cunoaşte respectul sincer al mem­brilor unul faţă de altul şi legătura organică între cel mai de sus şi cel mai de jos. (Va urma). 1 Telegraful Român, Anul LXIII — Sibiu, Joi, 9 Noemvrie (2 Decemvrie) 1915. TARA Anul I. — Nr. 88 »ț­ara« culturală Jurnal de cititor Cel mai puternic om e stoicul, iar cea mai frumoasă carte a lumii, car­tea cea mai puternică în MĂREŢIE SPIRITUALĂ e Cartea lui Iov, căci resemnarea e traducerea în liric a stoi­cismului. Cei mai puternici oameni i-a dat creştinismul, creştinismul primar, căci atunci nimic nu era „declamatori­­zat". Un exemplu de trăire îl dă acela care cu sacrificii îngropate în tăcere, re­nunţă la o dragoste din orgoliu. Din orgoliu, nu din vanitate, — Ei este o deosebire, căci orgoliul e faţă de vani­tate ceea ce e religia faţă de super­stiţie. — E puternic acela care din or­goliu renunţă la o dragoste; căci, de la o limită, orice pasiune e un pericol pentru libertate. Şi orice renunţare la libertate înseamnă slăbiciune, deci un motiv de compătimire. Pentru că oricât aţi vrea să negaţi, faţă de omul îndră­gostit, primul sentiment ce-l ar­e acela de compătimire. Pe cel îndrăgostit (deşi nu ai loialitatea să ţi-o spui franc) îl vezi slab, îl compătimeşti; pentru lume, trebue să pui în dra­goste puţin cinism, altfel devii ridicol. Grecii antici socoteau dragostea drept o boală, iar pe cei îndrăgostiţi, bol­navi! De aceea în teatrul grecesc apare atât de rar dragostea ca temă princi­pală. Aristotel, când şi-a formulat fai­moasa „Catharsis” în poetica lui desi­gur că n'a avut prea largi exemple în teatrul timpului său. Şi asta îl scuză. „Manon Lescaut” e o capodoperă, şi e cu atât mai mult o capodoperă cu cât ar vrea cineva s-o pună lângă „suferin­ţele tânărului Werther". Căci părintele, precursor al misticismului naturist, a ştiut să treacă dela sensibiem­e la sen­sibilitate, şi dela sensibilitatea manie­rată la cea autentică. Şi e o carte de valoare pentru că e scrisă sincer, ra­pid, fără pretenţii de echilibristică de stil; şi pentru că tocmai că nu e scris, cum susţine o altă minciună de carieră, sub influenţa englezului Richardson, căci chiar „Pamelia” acestuia a apă­rut după istoria cavalerului Des Srieux. E aci o naturaleţe ce-ţi da măsura sincerităţii, a autenticului pa­tetic dar nu declamator ca în „Wer­ther"; şi mai e o minunată discreţie: discreţie în elanul sentimentului şi temperare în elanul epicului. Aci, forţa pasiunii e singurul obiectiv; în dul­cele „Werther”, obiectivul e fixat în suferinţa ce ţi-o dă pasiunea. Şi când te gândeşti că romanul marelui wei­­maria­n a fost totuşi scris cu aproape o jumătate de secol în urmă...

Next