Țara, iulie 1941 (Anul 1, nr. 67-95)
1941-07-22 / nr. 87
. »ȚARA« CULTURALĂ BUCOVINA Bucovina este ţara tradiţiilor vechi cât veacurile, acolo este concentrată toată nobleţea istoriei moldave. Nobleţe de duh şi vitejie, de evlavie şi eroism. Parcă e un hrisov din cele trecute vremi pe care în litere sfinte stă scris întreg sufletul de crez şi creaţie, de mărire şi biruinţă, a vremurilor voevodale. Iată Rădăuţi, cetatea cea dintâi de scaun a Moldovei, deschide hrisovul înflorit în smirna veacurilor pomelnicul primilor voevozi, începutul sbuciumului istoric. Rând pe rând, Siretul, Putna, Suceviţa, Suceava şi toate celelalte mănăstiri stau mărturii neclintite ale aceleaşi vitejii, ale aceleaşi credinţe, ale aceleaşi istorii ce s’a scurs pe arina unui singur destin. Şi mărturiile acestea nu sunt litere reci, hieroglife neînţelese: ele trăiesc, sunt vii, ţi se par frânte din sbuciumul actual. In Bucovina urmele voevodale nu sunt streine, nu sunt simple semne ale unei vieţi ce a a murit: ele sunt încadrate organic în prezent, sunt nuclee în jurul cărora se făureşte calea de jertfă şi crez a vremilor de azi. Parcă voevozii n’au murit: la căpătâiul lor străjueşte pâlpâirea de lumină a candelei, aici vine sufletul neamului să şi spovedească dorurile şi vrerile. Şi când desnădejdea ducerilor ne îneacă, nu ştiu cum, firesc, ca o chemare de frate, răsare strigarea: „Ştefane, Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta...” De ce? Pentru că răzeşii lui Ştefan trăesc aevea pe pământul Bucovinei, în ţăranii satelor ei. Ce ar fi de mirare dacă în fruntea oştilor răzăşeşti, ca să le ducă la biruinţă şi să desrobească ţara, ar fi apărut din nou Ştefan cel Mare şi sfânt? Da, tradiţia voevodală e vie în Bucovina, ea e puterea creatoare a prezentului şi temelia viitorului. E sufletul sănătos al ţării, sorbit din fântânile veacurilor. Bucovina este ţara tradiţiilor vechi cât veacurile, acolo e concentrată toată nobleţea istoriei moldave. Duhul ei, crescut din pălălăile credinţii, îl vrem revărsat, renăscător peste ţară, peste istorie... N. Mladin Iată un roman, care se realizează în admirabila calitate de a fi în actualitatea imediată. Tema aparţine momentului politic românesc, care duce de la Unirea cea mare, la prăbuşirea din 1940. Suntem prin 1918, în timpul revoluţiei, când bande de secui masacrau pe Valahii care visau unirea cu România. Ion Ardeleanu e urmărit pe străzile Clujului de o grupă de secui înarmaţi. Scăparea lui e o poartă deschisă, prin care secuii nu mai pot pătrunde. Această salvare, însă, îi va cauza toate nenorocirile vieţii. In casa unde a intrat, cunoaşte pe o unguroaică — Margareta — care îl robeşte definitiv, hotărându-1 s-o ia în căsătorie. Intre timp se pregăteşte adunarea de la Alba-Iulia, masacrele ungureşti încetează. Le militează pentru unirea cu România sau pentru separatismul de Ungaria. Ion Ardeleanu e pentru separatism. E destul însă ca să aibe o discuţie cu tatăl său, Popa Nicolae, întrupare a bunului simţ românesc, şi devine adversarul foştilor săi prieteni, militând de acum pentru unire. De astădată a învins bunul simţ viguros al tatălui său. Pe Ion Ardeleanu îl obsedează însă hotărârea de a se căsători cu Margareta, unguroaica. Ştie că tatăl său se va opune, totuşi încearcă să-l convingă. Popa Nicolae îi povesteşte nenorocirile care vor veni din această necugetată legătură şi îl roagă să renunţe la căsătoria cu o femee de neam străin. Aproape convins, Ion promite, dar ajuns la Cluj, farmecele trupeşti ale Margaretei îl hotărâse la căsătoria funestă, care se face în scurt timp. Tatăl său e atât de îndurerat încât aproape îşi pierde minţile, iar mama lui e cuprinsă de o melancolie fără sfârşit. începe războiul de la Tisa şi Ion pleacă. In acest timp Margareta naşte o fetiţă, a cărei paternitate însă nu aparține lui Ion. Aflând aceasta, soţul înşelat e nenorocit şi hotărăşte să o termine cu Margareta. întors acasă se dovedeşte tot atât de slab ca şi mai înainte, căci farmecele Margaretei îl fac să uite durerosul adevăr. In această vreme, părinţii lui au murit. Ardeleanu face politică ţărănistă, pe urma căreia dobândeşte un mandat de deputat. Se mută la Bucureşti, unde trăieşte o viaţă foarte largă. Margareta se simte fericită, are maşină la scară, flirtează etc. Nenorocirea însă nu întârzie să vină. Ardeleanu, avizat de cineva, o surprinde cu un tânăr deputat din Basarabia, într'o garsonieră. Magareta fuge la Cluj, îşi ia faţa şi împreună pleacă la Budapesta. Ardeleanu rămâne cu fiul său legitim, Nicolae. Guvernul cade. Ion pierde mandatul de deputat, se întoarce la Cluj, unde începe să bea şi astfel îşi pierde clientela. Fiul său Nicolae rămâne în grija unei verişoare. După câţiva ani de la plecare, Margareta se întoarce şi ea la Cluj, cu fata ei Maria, frumoasă şi admirată. Nicolae e un tânăr retras şi studios. Margareta şi Maria sunt implicate într'un proces de spionaj, dar sunt achitate datorită legăturilor lor. Maria reuşeşte să facă o căsătorie strălucită cu un diplomat şi pleacă la Londra. Nicolae este şi el implicat într-un proces politic — împuşcase, împreună cu alţi camarazi, pe un personaj politic important — şi e condamnat la 15 ani muncă silnică, iar logodnica lui la 1 an închisoare corecţională. Ardeleanu, după ce pledează inutil la procesul fiului său, alunecă tot mai jos pe panta decăderii. După câtva timp, fiind ucis şi un alt personaj politic, Nicolae şi 2 din camarazii săi sunt împuşcaţi. Ion Ardeleanu are nenorocul să vadă trupul fiului său expus pe stradă, îşi pierde mintea şi e dus la un ospiciu. Dar în curând e aproape vindecat şi îşi reîncepe viaţa. Dar nenorocirile neamului său se ţin lanţ. A 'f/', au st itW.tv, 4'Hk, ViV «y»v. AvAi e ciuntit, refugiaţii umplu şoselele şi masacrele .Pitvwh reîncep. Acesta e cadrul amplu, în care se desfăşoară romanul scris cu nerv, al d-lui Ion Munteanu. Povestirea e o pildă vrednică să fie citită de toţi cei care vor să cunoască adevăratele cauze ale dezastrului din 1940. D-l Ion Munteanu a făcut, prin noua d-sale operă, un real serviciu literaturii românești, care are nevoie mai ales de subiecte pilduitoare, astăzi, când partea estetică nu mai contează atât de mult. ION MUNTEANU: »Băiatul popii Nicolae« Eugen Goga: CARTEA FACERII Literatura noastră de războiu e săracă, cel puţin cantitativ. De la str. Lăpuşneanu, a lui Mihail Sadoveanu, care e o cronică a evenimentelor din Iaşi în timpul refugiului, la întunecarea lui Cezar Petrescu, care ne arată desagregarea morală a războiului, la Pădurea Spânzuraţilor a lui Rebreanu unde ne chinuie obsesia lui Bologa care vrea să lupte pe frontul românesc, la Ultima noapte de dragoste şi Prima de războiu a lui Cării Petrescu, la acea admirabilă carte Fata Moartă a lui Ioan Mussir, scrisă sincer, aducându-ne aminte de paginile lui Remarque. Cartea Facerii lui Eugen Goga, contribue şi ea la peisagiul literaturii noastre de războiu. Cartea Facerii lui Eug. Goga, ne pune în faţa unui prozator robust, dotat cu o cultură aleasă, cu un fin spirit de analiză, cu o uşoară amară iironie, desvăluindu-ne în faţă spiritul nostru gregar, fanariotizat, toate păcatele noastre împrumutate, infiltrate de la streinii care s-au cuibărit între noi, în decursul istoriei, alterându-ne fiinţa noastră etnică. In prima parte, ni se descrie ofensiva românilor din Ardeal, apoi retragerea, bătălia dată pe Argeş, evacuarea Bucureştilor, refugiul în Moldova, apoi mizeria tifosului exantematic, ofensiva a doua, apoi refacerea ţării. Retezeanu Andrei, este un aristocrat, care-şi face datoria până î n pânzele albe, un lucid, Ana iubita lui, o femeie care-şi iubeşte viaţa prin toţi porii. Patricii un grecotei, îmbogăţit de peste noapte, Maria e o figură rurală, inocentă, curată la suflet ca un luger, iubindu-l pe Andrei cu toată puritatea sufletului ei tânăr, neîntinat, coana Smarăndiţa, e tipul clasic al mamei care-şi iubeşte fiul. — pe Andrei — neprecupeţind nimic dragostei ei materne. Cartea Facerii, este o carte care desvăluie multe păcate ale organizării noastre sociale, ale firii poporului nostru, defecţiuni ale organizării armatei. Eugen Goga, în Cartea Facerii, ne apare ca un prozator matur,, cu o limbă modernă, care a fost smuls prea devreme dintre noi. MIHAIL SPIRIDONICA Problema traducerilor Zilnic ies de subt teascurile editurilor noastre traduceri noi şi cât se poate de forţate din literatura engleză şi americană contemporană. Acei domni, care îşi iau răspunderea mutilării unor romane de talia celui al lui Joseph Conrad „Almayers Folly“, nu urmăresc câtuşi de puţin îmbogăţirea patrimoniului nostru culturale cu traduceri serioase din scriitorii clasici străini. Până când ne lipseşte o traducere bună din Imitatio Christi şi o traducere integrală din Shakespeare, până atunci vitrina noastră s-ar putea lipsi de „Luna şi doi bani jumate“ a lui Mangham sau de „Leagănul Visicii“. Şi în acest domeniu Fundaţiile au făcut un pas înainte, mai devreme decât alţii. Astăzi la Fundaţii apar succesiv traducerile savante a lui Dragoş Protopopescu din Shakespeare, în vers alb şi alte traduceri din clasicii străini şi din scriitorii moderni de o reală valoare. Suntem siguri că puţini dintre vecinii noştri au mai rămas fără un Shakespeare al lor propriu. Putem să ne mândrim însă cu un Homer şi un Dante, şlefuiţi pe graiul nostru, primul de d. G. Mamu, iar al doilea de George Coşbuc, cu comentarii de R. Ortiz. Sunt două traduceri unice, apărute în condiţii tehnice puţin obişnuite. Totuşi ar trebui să se instituiască o cenzură a traducerilor. In timp ce ne lipsesc traducerile operelor mari ale omenirii, editurile noastre se dedau la un adevărat desmăţ, evidenţiindu-şi toată pofta de câştig, prin traduceri incorecte, într-o românească denaturată de pana unor analfabeţi. înainte cu vreo doi ani, o societate anonimă jidovească din Cernăuţi, îşi desfăcea marfa prin chioşcurile şi depozitele de ziare. Era o marfă formată exclusiv din traduceri, imprimate pe hârtia cea mai proastă posibilă, cu tiparul cel mai prost, şi într'o limbă esperanto de Ghetto. Găseai în colecţiile lor cele mai splendide opere străine. Goethe, Tolstoi, Balzac (de predilecţie), Zola, Flaubert, Gogol, Puşchin ş. a. traducătorii erau nişte piraţi ai condeiului, flămânziţi şi iresponsabili. Câţi dintre intelectualii noştri n'or fi cunoscut Vie de Jésus a lui Ernest Renau, prin intermediul tâlmacilor perciunaţi din Cernăuţi. Dar s'au găsit şi de-ai noştri, care să le urmeze exemplul. Astăzi publicul cititor românesc cunoaşte aproape toate romanele lui W. Somerset- Mangham, evident în traduceri infecte, cunoaşte romanele lui Cronin, Maurice Baring, Pearl Buck, Johann Boyer, Aldous Huxley. Poate sunt traduceri nedemne. Avem traduceri bune doar din D. H. Lawrence şi traducerile d-nei Mary Polihroniade, întrebăm pe aceşti traducători de ce nu mai scot şi câte-o traducere din Steme, Fielding, Dikens sau Thackeray. Motivul este cât se poate de evident: pentru că nu s-ar vinde bine şi acţiunile societăţii ar scădea, şi pentru că sunt opere mai dificile pentru traducător şi cer o adevărată asceză intelectuală. Traducătorii aceştia iluştrii au arborat nume de rebus. Cine-i stimabilul Bar S. Bar care ne iniţiază în literatura lui Upton Sinclair prin traduceri iritante, ca frecatul unghiei de perete? Cine-i d-nul Nora Galiu? Auzeam, că ar fi un evreu oarecare nici mai mult nici mai puţin taman Aron Igal. Dacă îi va parveni acest articol şi se va socoti ultragiat, în amorul său propriu, n'are decât să ne aducă probe contrare. Ceea ce este tragic şi în acelaşi timp semnificativ, e faptul că publicul cititor nu se sinchiseşte câtuşi de puţin de autorii acestor savuroase traduceri. Nici limba imposibilă nu-i împiedică să cinstească mai mult decât orice publicaţie, aceste traduceri, epuizând ediţie după ediţie. Cine ştie ce catastrofă ar trebui să survină ca să se ia măsuri împotriva acestor piraţi. Ne amintm, cum o epidemie asemănătoare, bântuia în România, acum vreo opt ani. E vorba de acele romane în fascicole, sentimentale, senzaţionale, producătoare de senzaţii rari, scoase de subt tiparniţa unui alt jupân, Ignat Hertz. A trebuit să survină crima monstruoasă a celor doi elevi din Bucureşti pentru că să se ia unele măsuri. Desigur că în chestiunea traducerilor nu pot surveni întâmplări atât de funeste. Dar pentru tânăra noastră literatură, aceste traduceri nu pot fi decât un agent dăunător. Până când această situaţie va rămâne neschimbată, problema traducerilor rămâne deschisă. Petre Hossu TARA Anul I. — Nr. 87