Țara, iulie 1941 (Anul 1, nr. 67-95)

1941-07-22 / nr. 87

*) Articol scris k­amil 1878. ȚARA­rtîiul — Nr. 87 DREPTURILE NOASTRE ■. ..i*. u-i România în luptă cu panslavismul ” 8) Chiar nici un articol mai puţin echi­voc, în care Rusia s’ar fi obligat anume a nu cere să i se retrocedeze Basarabia, nu ar fi putut să fie pentru Statul ro­mân destulă garanţie, deoarece mai a­­les Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanţie, ce le mai rămânea Românilor, era voinţa puterilor europene ca Basarabia să ră­mână în posesiunea Statului român. In zadar o ar fi luat Rusia; în zadar i-o am fi dat noi; la urma urmelor tot pu­terile europene aveau să hotărească a cui să fie. Nouă nu ne rămânea decât să dovedim lumii, că suntem vrednici de a o stăpâni şi ştim să păstrăm pământul ce ni s'a încredinţat. Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pier­dem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vred­nici de încrederea popoarelor dela a­­pus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem. Guvernul privea cestiunea dintr'un punct de vedere în aparenţă mai prac­tic şi voia ca să o lase nelămurită. După părerea lui, Rusia dispunea în orient, puterile mari îi dăduseră man­dat şi nimeni nu mai ţinea la principiul ca Rusia să rămână departe de la gurile Dunării. România dar, de voie, de ne­voie, trebuia să piardă Basarabia şi prin urmare era mai bine să o piardă de bună voie şi să tragă din strîm­­toarea ei foloasele pe care le poate. Astfel se prezintă cestiunea în conven­ţia dela 4 Aprilie. Ru­sia nu voia să o lămurească fiindcă se temea de noi complicaţiuni, iar gu­vernul român nu cuteza să o lămu­rească, fiindcă era alcătuit din oameni lipsiţi de bărbăţia şi voia să-şi păstreze o portiţă din dos. Pentru Rusia convenţia dela 4 Aprilie era o amânare foarte comodă a discu­­ţiunii pe nişte timpuri, în care diplo­maţii ruseşti puteau să fie mai îndrăz­neţi, iar pentru partea de bună cre­dinţă şi naivă a publicului român ea era o garanţie a integrităţii teritoriului român. Bărbaţii politici mai serioşi numai­decât înainte de votare a decla­rat însă, că pentru dânşii această conven­­ţiune nu are nici o valoare, deoarece chiar dacă Rusia ne-ar garanta inte­gritatea teritoriului faţă cu un inamic încă necunoscut, întrebarea e cine ne-o garantează faţă cu Rusia. Nu ne-o pu­tea garanta decât Europa şi dacă nici Europa nu ne-o garanta, nu ne rămânea decât să predăm Basarabia. Astfel con­­venţiunea era un act primejdios ori cel puţin de prisos, deoarece, în cel mai bun caz, ne însărcina cu o mulţime de sacrificii fără de a ne da un singur fo­los, pe care nu l-am fi avut şi în lipsa ei. Aceste aprecieri erau atât de adevă­rate, încât chiar şi după ce Rusia în urma ajutorului primit de la Români a ajuns la biruinţă, diplomaţii ruşi au în­ceput negocierile de pace cu cestiunea retrocedării Basarabiei. Când generalul Ignatieff a venit la Bucureşti, ca să facă presiune asupra poporului român, el nu sta faţă numai cu îndatorirea Ţarului de a respecta integritatea teritoriului român ci mai avea înaintea sa un popor reabilitat ce-şi recâştigase simpatiile popoarelor de la apus, mai avea înaintea sa cu­vintele de laudă rostite de către Ţarul Alexandru II, mai avea înaintea sa fap­tele, prin care Românii au câştigat un drept, dacă nu la recunoştinţa, cel puţin la respectul poporului rusesc; cu toate acestea el nu s’a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de ne­trebnic spre a vinde o parte din vatra ţării sala El a primit răspunsul ce i se cuvinea: opoziţia Românilor a fost atât de hotă­­rîtă, încât chiar şi guvernul a trebuit să se încredinţeze că sunt lucruri, cari în România nu se pot face, să se supună cererii publice şi să schimbe politica sa echivoacă cu una mai hotărîtă. Acum şi numai acum guvernul a acceptat politica bazată pe încrederea în bunăvoinţa marilor puteri de la apus, politică, care bărbaţii politiei mai se­rioşi o susţineau înainte de izbucnirea războiului şi mai ales cu ocaziunea discutării convenţiei de la 4 Aprilie. Acum însă era prea târziu. Convenţia de la 4 Aprilie a fost un act izvorît din neîncrederea Românilor în puterile de la apus. îndeosebi pentru Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, încheierea acestei convenţii este un pă­cat, pe care Românii vor trebui să-l is­păşească. In urmă Românii au luat parte la război, şi au dovedit lumii, că sunt un popor trainic şi vrednic de încre­dere. Nu însă în asemenea împrejurări, nu dând ajutor Ruşilor strâmtoraţi trebuiau să dea Românii această do­vadă, şi în deosebi Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, deşi recunosc virtu­ţile oştenilor români, nu vor ierta pe Români pentru păcatul de a fi contri­buit atât de mult la biruinţa Ruşilor. Astăzi România stă înaintea Europei întrunite în Congres. Acest Congres are să reguleze orien­tul potrivit cu interesele deosebitelor puteri europene şi această regulare s’ar fi făcut cu mai multă lesnire, dacă Ru­şii nu ar lua parte la Congres ca birui­tori, ci ca biruiţi. Ar fi biruit Ruşii şi fără ajutorul Românilor, ar fi biruit poate chiar contra Românilor; acea Ru­sie însă, care ar fi biruit, fără de aju­torul Românilor, acea Rusie nu ar fi atât de stăruitoare ca şi aceea care astăzi stă faţă cu Europa. In zadar! Românii au dovedit că sunt un popor plin de putere, dar un popor care dispune de puterile sale în contra intereselor sale şi în aceeaşi vreme în contra intereselor europene; el stă înaintea Congresului ca înaintea jude­cătorilor săi. Două sute de ani sunt, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi, două sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată, şi acum, când se apropie timpul, ca să se curme lupta între musulmani şi muscali şi să înceapă o altă luptă între muscali şi lumea modernă, noi, poporul, pe care lumea modernă ne-a ales de re­prezentant al său, ne-a răsfăţat, ne-a legănat cele mai îndrăzneţe iluziuni, noi am vărsat sânge şi am jertfit averi spre a face ca Ruşii să înainteze la por­ţile Constantinopolului şi ca lupta între ei şi lumea modernă să urmeze cât mai curând. A trecut o sută de ani de când Austria se pregătise pentru lupta pe care o prevedea încă acum o sută şi cincizeci de ani, şi astăzi simte la ho­tarele de la răsărit un s por ce se nu­meşte latin şi totuşi e capabil de a se lupta contra intereselor civilizaţiei la­tine şi pentru biruinţa lumii muscă­­leşti. Abia douăzeci de ani au trecut de când Europa biruitoare a încredinţat poporu­lui român paza gurilor Dunării pu­­nându-l stăpân pe Basarabia şi crein­­du-i o poziţie spre a se putea desvolta şi spre a aduna puteri pentru o luptă contra Rusiei, şi astăzi Românii stau înaintea Europei şi cer drepturile pe baza titlurilor câştigate la Plevna şi la Rahova, stau ca aliaţi ai Ruşilor înaintea acelora, pentru care biruin­ţele Rusiei au fost nişte izvoare de ne­dumerire. Dar, dovadă sunt faptele petrecute, că nu poporul român e vinovat. El dela început până în ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa, şi singura lui vină ar fi că s'a supus necesităţilor, pe care cu voe ori fără de voie le-a creiat guvernul. Această vână e însă o dovadă despre spiritul de disciplină a Români­lor nu le rămânea decât, să facă ce au ră­­cut noui greutăţi. îndată ce Ruşii au trecut hotarele şi guvernul român se pusese la dispoziţiile Rusiei, Români­lor nu le rămânea decât să facă ce au fă­cut totdeauna: să decline orice răspun­dere, să protesteze şi să renunţe de bună voie. Şi astăzi cestiunea e pusă cum a fost de la început. Românii pot să piardă Basarabia şi pot chiar să câştige în schimb Dobrogea, atârnă de la învoirea puterilor europene; ei însă nu vor pierde din vina lor, nu vor renunţa, nu se vor lepăda de tradi­ţiile lor, ci vor urma pe calea croită de veacuri. Cestiunea română e o cestiune euro­peană, şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar neso­coti interesele lor proprii; acesta e re­zultatul faptelor istorice expuse în a­­ceastă dare de seamă. De două sute de ani bărbaţii de stat din imperiul Habs­­burgilor mereu se pregătesc să întâm­pine eventualitatea care astăzi e un fapt împlinit; dacă astăzi Austro-Ungaria ar consimţi ca Rusia să facă din nou pa­sul spre Dunăre, ea trebue să renunţe atât la Bucovina, cât şi la poziţiile ce ocupă în linia Carpaţilor, deoarece in­teresele, în virtutea cărora a luat în stăpânirea sa aceste poziţiuni, nu ar mai fi legitime. Austro-Ungaria ar tre­bui să renunţe la misiunea, ce de două sute de ani caută a împlini în orient, pentru ca să poată sacrifica Basarabia. Şi faţă cu Rusia, Austro-Ungaria re­prezintă interesele societăţii moderne. Dacă cu toate acestea Congresul ar ceda stăruinţelor Rusiei şi ar sili pe Români să se retragă din Basarabia, rezolvarea definitivă a cestiunii va ră­mânea amânată până la un războiu vii­tor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare, de Mihail Eminescu începând cu numărul de faţă al ziarului nostru, închidem, pentru un timp oarecare, pagina „Drepturilor noastre“. Cititorii noştri trebue însă să ştie, că mâine, când alte părţi ale ţării noastre, cari au urmat drumul de ieri al Basarabiei şi Bucovinei, vor urma şi drumul de azi al acestora, „Drepturile noastre“ îşi vor lua locul de cinste şi în veşnicia unei stăpâniri terestre şi în „Ţara“ noastră. Aşteptăm însă numai ziua sorocită marelui praznic românesc. Muzeul bisericesc al Basarabiei de Iosif E. Naghiu Proverbul „Ecclesia est mater historiae“ exprimă o mare realitate. In liniştea tainică a bisericuţelor şi a mănăstirilor din alte vremi se păstrează multe relicve impor­tante ale celor trecute vremuri. Ba­sarabia — ţara bisericilor măreţe şi a mănăstirilor — păstra în lăca­şurile de închinare multe obiecte vechi de valoare artistică, multe cărţi din secolele trecute şi mai ales multe hrisoave din vremile apuse. In 1905 s’a luat iniţiativa ca toate aceste mărturii ale trecutului să fie adunate într’un muzeu bisericesc al Basarabiei. Muzeul a şi luat fiinţă în Capitala Basarabiei. Exista pe vremea aceea o societate istorico­­arheologică­ bisericească sub patro­najul Mitropolitului Basarabiei. In fiecare tipăreau câte un volum al „Revistei“ lor. E adevărat că apă­rea în limba rusă, dar trebue să re­marcăm două fapte importante: 1. Colaborau foarte mulţi intelec­tuali români din Basarabia. 2. Apă­­reau foarte multe studii despre a­­şezăminte româneşti din Basarabia. Lucrările româneşti din acel perio­dic rus sunt redate istoriografiei româneşti de istoricii mai noui ai acestei provincii. După războiul mondial „Revista“ a apărut, cu ace­­laş program, dar în româneşte. Cum spuneam mai sus, Societatea Istorico-Arheologică-Bisericească a Basarabiei a adunat obiecte, cărţi vechi, icoane, acte şi documente, pentru întemeierea unui Muzeu Bi­­sericesc. După câtva timp Muzeul s’a şi întemeiat. Trei camere ale acestui palat mă­­reţ erau ale Muzeului Bisericesc, îngrijit de un bătrân cu plete albe. Se deschidea numai de două ori pe săptămână câte două ceasuri. L’am vizitat de multe ori... dat fiind că pe vremea aceea aveam şi eu în grijă un muzeu bisericesc de un­­deva din Transilvania. Nenorocirea era că orele în cari muzeul era des­chis coincideau cu orele necesare petru licenţă şi doctorat în teolo­gie. S’au ivit totuşi ocazii când să pot vizita muzeul fără absenţă dela orele de bogoslovie (profesorul era bolnav). Voiu încerca iubite citito­rule şi iubită cititoare, să prezint în câteva fraze colecţiile Muzeului. Intr’o sală erau tablourile Mitro­­poliţilor Basarabiei de la Gavril Băr­nulescu-Bodoni până la I. P. S. Gu­­rie. Se păstrau cu sfinţenie odăjdiile Mitropolitului Bănulescu şi foarte multe lucruri ale lui (manuscrise, tablouri, acte­. Se mai păstrau numeroase docu­­u­mente vechi basarabene, studiate de d-nii Şt. Ciobanu, L. T. Boga, Boldur, Bulat C. Tomescu, Mihai­­lovici, etc. Dulapurile din camera a doua a Muzeului îţi ofereau alte lucruri im­portante. Aci dădeai de colecţia de manuscrise slavone, slavo-române şi româneşti. Cele mai multe erau din Basarabia. Erau numeroase cărţi bi­sericeşti (Evanghelie, Apostol, Litur­­ghier, etc.) copiate în mănăstirile Ba­sarabiei de călugări-caligrafi. Erau scrise pe hârtie groasă şi împodobită cu figuri executate artistic. Alături de manuscrise erau — vor­besc mereu la imperfect, neîndrăz­nind să întrebuinţez prezentul, de

Next