Țara, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 192-208)

1941-12-02 / nr. 192

»ŢARA« CULTURALĂ ! Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul: Istoria literaturii române Concepută într’un spirit de strictă obiectivitate, îmbrăţişând fenomenul literar într’o viziune de ansamblu, totalitară, lucrarea d-lor Dan C. Pan­tazescu şi Mircea Străinu, constitue un adevărat regal în istoriografia li­terară din ultimul timp, îmbrăţişând evolutiv literatura, de o manieră descentralizantă, provin­ciile respirând larg în tot cursul lu­crării, aportul d-lui Dan C. Panta­zescu, acesta întrucât ne priveşte pe noi ardelenii mai ales, este conside­rabil. (Bănuim că d. Mircea Străinu s’a ocupat de Bucovina, d-sa fiind preşedintele scriitorilor bucovineni.) Nu reabilitarea, ci recunoaşterea darului pe care generaţia tânără l-a adus literaturii, trebue subliniată şi aplaudată în cartea d-lor C. Panta­zescu şi Mircea Streinul. Acest fapt nu e un lucru atât de puţin, pe cât ar putea să pară. Pentru că, până mai a­­cum, criteriul după care cineva se in­stala comod într’un fotoliu din istoria literară, nu era cel al meritului care cădea pe planul doi, cuvânt acordân­­du-se în primul rând vârstei şi acea­sta mai ales! — diverselor legături dintre autor şi soi­orul respectiv. Totul mergea pe simt­­e: dacă isto­ricul literar găsea în ocnă, tăi altceva decât slugărnicie, apoi te lăsa să aş­tepţi la uşă. Dumnealui era prea ocu­pat ca să te poată asculta. Şi, cam pe această melodie au apărut câteva is­torioare de acestea, zise literare, cari din fericire şi-au putut spune cu Cha­­teubriand: „Ma naissance fut le pre­mier de mes malheurs“. D-nii Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul închină cartea tineretului, a­celui tineret care sesizează prin in­tuiţie frumuseţea, acolo unde aceasta ar sălăşlui. Gestul autorilor are, prin el însuşi, o înaltă semnificaţie etică. Generaţiei tinere i se pună în mână o istorie literară românească, moral scrisă, a cărei singură grije a fost să nu se transforme în laudă profitoare, nici să nu-şi trâmbiţe tiradele înve­ninate împotriva unuia sau altuia. Cartea e scrisă fără patimă, cu în­ţelegere reintegratoare de valori. O astfel de istorie literară ne tre­buia. Să nu creadă nimeni că a scrie o istorie literară, într’o carte de for­mat mic, este un lucru atât de uşor. Spaţiul redus te obligă să te concen­trezi, să te menţii aproape de adevăr şi să posezi un delicat şi prudent spi­rit de discernământ. Faptul reuşitei d-lor Dan C. Pan­tazescu şi Mircea Streinul e semn de maturitate scriitoricească, de pleni­tudine critică. Aceasta vor trebui să priceapă ti­nerii cărora cartea li se adresează. Se știe că liceul nu oferă decât o perspectivă unilaterală, didacticizată a literaturii. Pe lângă manualul „Isto­ria literaturii române“ de care ne o­­cupăm va fi un binevenit auxiliar şi mai ales un competent îndreptar cri­tic. Nu atât pentru prepararea exa­menelor de sinteză, cât pentru pers­pectiva generală, completă, a litera­turii româneşti de la origini până în zilele noastre. D-nii Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul au realizat o operă cu ade­vărat românească, unitară, compe­tentă şi încă odată morală. Un mic exemplu a ceea ce trebue să fie o istorie a unei literaturi. George Bota: Religie şi caracter Autorul acestui studiu este destul de cunoscut cititorilor noştri, atât ca scriitor cât şi ca profesor. Ca scriitor, George Bota a desvol­­tat o frumoasă activitate beletristică, onorând paginile revistei „Familia“, „Cele trei Crişuri“, „Gazeta de Vest“, etc., cu scrisul său. Tot d-sa e autorul acelui frumos şi instructiv roman cu subiect din viaţă dăscălească, „învăţătorul din postul II“. Ca profesor, d. George Bota a cres­cut generaţii întregi de educatori şi a condus cu multă pricepere şi devo­tament apostolic, ani dearândul, şcoa­la normală de înv. din Oradea. Pentru meritele sale pedagogice şi didactice a fost chemate de către or­ganele competente în postul de ins­pector general al învăţământului. Astăzi d-sa funcţionează ca profe­sor la şcoala normală de înv. din Beiuş. „Religie şi caracter" constitue una dintre cele mai bune lucrări ale d-sale, scrisă în urma unei îndelungate şi migăloase cercetări ştiinţifice şi a unei activităţi practice destul de în­delungate. „Scopul lucrării de faţă, mărturi­seşte autorul, este de a arăta cum lu­crează sentimentul religios la desvol­­tarea sufletului copilului şi în ce mă­sură acest sentiment contribue la for­marea caracterului moral.“ Cartea e împărţită în patru capi­tole: cap. I. Personalitatea; cap. II. Sentimentul religios; cap. III. Produ­cerea sentimentului religios şi cap. IV. e închinat legăturii ce există între Personalitate și religie. Autorul a depus o muncă destul de Intensă, având o bibliografie bogată și în majoritate străină. Avem impresia că acest studiu for­mează una din tezele — eventual de doctorat, — ale autorului. Forma literară a acestui studiu ne-a dezamăgit pufin. Pe lângă o concuren­tă de fraze supărătoare, oarecare stângăcie stilistică, ne-a isbit şi mul­ţimea greşelilor de tipare. Ne-a desamăgit deoarece îl ştiam pe d. prof. George Bota ca pe un bun mânuitor al condeiului şi admirator al frumosului, sub orice formă s’ar prezenta el. Iosif Bătiu TARA Prefaţă Ai trecut pe lângă mine vieaţă, Şi-am tot amânat să intru 'n joc. Semne mi-ati făcut in dimineaţă Prieteni. Eu rămas-am tot pe loc. Ati ajuns cu rosturile toate: Vă salută toţi până ’n pământ. Eu din vorbe îmi făcui cetate Şi din r­ine acoperământ. Singur sunt, ca într’o mănăstire, Ispitindu-mă visări deşarte Şi ca să aveţi de mine ştire Peste ziduri vă arunc ...o carte. Herbart şi Herbartienii romani din Ardeal Conferinţa păr. profesor dr Nicolae Terchilă de la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu Cu prilejul împlinirii a 100 ani de la moartea decanului pedagogilor mo­derni, Johann Fried­ Herbart, părin­tele prof. dr. Nicolae Terchilă de la Academia teologică „Andreiană“ din localitate a ţinut o interesantă şi do­cumentată conferinţă în Aula Acade­miei, tratând subiectul: „Herbart şi Herbartienii români din Ardeal“. Din larga expunere a conferenţiarului spi­cuim următoarele: „Lui Herbart care n’a fost înţeles de contimporanii săi şi a fost combă­tut cu asprime de adversarii celor cari i-au răspândit şi făcut cunoştinţă, după moarte, ideile nu i-au putut a­­duce nici cei mai acerbi antagonişti învinuirea că paginile cuprinzătoare ale cugetării lui adânci n’ar fi izvorît din o profundă cugetare filosofică. Toate paginile acestui „pedagog între filosofi“ şi „filosof între pedagogi“ sunt scrise cu o impecabilă înlănţuire logică, chiar şi acelea pe care ştiinţa de mai târziu le-a abandonat. întemeietorul pedagogiei ştiinţifice, acela care a pus capăt dibuirilor pe terenul educaţiei aşezând ca baze ale acesteia psihologia şi etica, a lăsat în toate cărţile scrise de el, pagini cari nu vor pieri niciodată oricât de mult ar fi supus fluctuaţiunilor vremii, sis­temul său pedagogic. Cu aceste cuvinte este caracterizat J. Fr. Herbart de către protagonistul unei „pedagogii româneşti“, d. prof. univ. dr. O. Ghibu, într-un studiu foarte concis despre marele filosof şi pedagog german. D. prof. O. Ghibu reuşeşte să-l pre­zinte pe J. Fr. Herbart ca pe un peda­gog care intră în cercul intereselor vitale ale românilor din Ardeal.“ Aducând câteva notiţe geografice ale marelui pedagog şi filosof german conferenţiarul precizează că Herbart s’a născut în 4 Mai 1776 în orăşelul Oldemburg din Prusia, dintr’o fami­lie de magistraţi el se bucură de o educaţie îngrijită din partea mamei sale, o femeie cu distinse calităţi su­fleteşti. Cele dintâi studii şi le-a fă­cut în oraşul natal, la un liceu condus de bunicul său, încă din liceu se ocu­pa temeinic de filosofia lui Kant şi Wolff, iar la vârsta numai de 14 ani a scris un studiu despre libertatea omenească atrăgând asupra sa aten­ţia dascălilor săi. După terminarea li­ceului se înscrie la Universitate de­venind elevul lui Fichte, şi face cuno­ştinţă cu Schiller, Scheling. In anul 1794 a trecut la Berna unde a făcut cunoştinţă cu marele pedagog H. Pe­stalozzi căruia i-a vizitat şcoala din Burgdorf. Din Elveţia a trecut la Halle pe urmă la Brema etc. Iar în anul 1802 își ia decența la Universi­tatea din Göttingen după care în 1809, devine titularul catedrei lui Kant în Königsberg. In 1833 este rechemat la Göttingen unde rămâne apoi profesor până la moartea sa, întâmplată în 11 August 1841. Dintre lucrările lui cele mai de sea­mă amintim: „Allgemeine Pädagogik“ Pedagogia Generală, „Hauptpunkte der Metaphisik“ Punctele principale ale metafizicei, „Allgemeine prakti­sche Philosophie“ Filosofia generală practică, „Lehrbuch zur Einleitung in die Philosophie“ Manual de introdu­cere în filosofie, „Lehrbuch zur Psy­chologie“ Manual de Psihologie, „Psychologie als Wiessenschaft“ Psi­hologia ca ştiinţă, „Allgemeine meta­phisik“ Metafizică generală, etc. Vorbind despre Herbart şi herbar­tienii români, conferenţiarul arată că pedagogia românească din Ardeal a­­junge în contact nemijlocit cu şcoala herbartiană din Germania, datorită strădaniilor marelui Mitropolit Andrei Şaguna, care în dorinţa de a-şi forma buni profesori de pedagogie a trimis numeroşi tineri la studii în străină­tate. Printre primii tineri trimişi a fost şi Ioan Popescu din comuna Cata jud. T. Mare. Intre alti herbartieni ardeleni, con­ferenţiarul mai numără pe: Ştefan Velovan fiu de preot din Rusca Mon­tană, dr. Daniil Popoviciu-Barcianu din Răşinari, dr. Petru Span născut în Lupşa judeţul Turda, care a conti­nuat frumoasa operă începută de prof. Ioan Popescu, în „Şcoala lui Şaguna“ la Sibiu, apoi dr. Petru Pipoş născut în Alba-Iulia în anul 1859, contimpo­ran cu d. dr. Petru Şpan care a acti­vat mai mult în Arad, dr. Vasile Bo­­loga născut la 1859 în corn. Geoagiul de sus judeţul Alba şi în sfârşit dr. Petru Barbu, un herbartian mai mo­derat, fost profesor la Academia teo­logică din Caransebeş şi a cărui acti­vitate pedagogică s-a desfăşurat în deosebi, în domeniul învăţământului religios. Toţi aceşti herbartieni români din Ardeal au creat atât prin condeiu cât şi prin graiu viu, o aleasă atmosferă de spiritualitate pedagogică, care era absolut necesară mai ales­ dăscălimei române de dincoace de Carpați. Nicolae D. Găvozdea MIHAI NANU Anul 1. — Nr. 192 Un nou gen literar: Reportajul de război. Influenţele evenimentelor politice şi sociale au fost izvor nesecat de li­teratură. De la epopeele antice până la baladele eroice moderne, spiritul uman şi-a consumat deodată cu sân­gele pe câmpuri de bătălie şi inspira­ţia — ca rezultantă a luptei — în ti­parul genurilor literare consacrate sau inovate. Războiul de acum, ne creşte un nou gen literar: Reportajul de războiu. Da, un nou gen literar. Ce argument mai de preţ pentru susţinerea afir­maţiei noastre decât cartea poetului Const. Virgil Gheorghiu: „Ard ma­lurile Nistrului“ care cuprinde nu alt­ceva decât... reportajii de războiu, scrise de un poet. Literatură deci, nu simplă gazetărie. Sau cartea d-lui Alexandru Constant: „Odesa“, nu este și ea darul războiului? Apoi re­portaj­iile unui Vasile Netea, Eugen Victor Popa sau Constantin Hagea, sunt ele simple rânduri de umplut co­loanele ziarelor la rubrica informaţii­lor de pe front? Nu ne vine să cre­dem! Nu credem pentru că aceleaşi emoţii estetice le-am înregistrat a­­tunci când am cetit şi recitit aceste reportaţii, ca şi după lectura unui ro­man în care limonada sentimentalis­mului de periferie — se cuprinde aci şi obscenitatea sexualităţii bolnave, predilecte. Ba poate chiar într’o mai mare măsură. Acestora din urmă şi altora de felul lor, reportajul de răz­boiu le va lua locul. Literatura lui câştigă nu numai prin senzaţional şi veridic, ci prin caracterul ei pur ro­mânesc. Până atunci, reportajul de războiu, se consacră prin peana celor cari ştiu să-l scrie, ca un nou gen literar, ve­ridic şi viabil, documentar şi recrea­­iv._____________Romeo Dăscălescu A apăruţi Umberto Gand­olo Poesie Scelte di Mihai Eminescu Modena, 1941 - A. XIX. Prețul 35 Lire

Next