Țara, decembrie 1941 (Anul 1, nr. 192-208)
1941-12-02 / nr. 192
»ŢARA« CULTURALĂ ! Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul: Istoria literaturii române Concepută într’un spirit de strictă obiectivitate, îmbrăţişând fenomenul literar într’o viziune de ansamblu, totalitară, lucrarea d-lor Dan C. Pantazescu şi Mircea Străinu, constitue un adevărat regal în istoriografia literară din ultimul timp, îmbrăţişând evolutiv literatura, de o manieră descentralizantă, provinciile respirând larg în tot cursul lucrării, aportul d-lui Dan C. Pantazescu, acesta întrucât ne priveşte pe noi ardelenii mai ales, este considerabil. (Bănuim că d. Mircea Străinu s’a ocupat de Bucovina, d-sa fiind preşedintele scriitorilor bucovineni.) Nu reabilitarea, ci recunoaşterea darului pe care generaţia tânără l-a adus literaturii, trebue subliniată şi aplaudată în cartea d-lor C. Pantazescu şi Mircea Streinul. Acest fapt nu e un lucru atât de puţin, pe cât ar putea să pară. Pentru că, până mai acum, criteriul după care cineva se instala comod într’un fotoliu din istoria literară, nu era cel al meritului care cădea pe planul doi, cuvânt acordându-se în primul rând vârstei şi aceasta mai ales! — diverselor legături dintre autor şi soiorul respectiv. Totul mergea pe simte: dacă istoricul literar găsea în ocnă, tăi altceva decât slugărnicie, apoi te lăsa să aştepţi la uşă. Dumnealui era prea ocupat ca să te poată asculta. Şi, cam pe această melodie au apărut câteva istorioare de acestea, zise literare, cari din fericire şi-au putut spune cu Chateubriand: „Ma naissance fut le premier de mes malheurs“. D-nii Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul închină cartea tineretului, acelui tineret care sesizează prin intuiţie frumuseţea, acolo unde aceasta ar sălăşlui. Gestul autorilor are, prin el însuşi, o înaltă semnificaţie etică. Generaţiei tinere i se pună în mână o istorie literară românească, moral scrisă, a cărei singură grije a fost să nu se transforme în laudă profitoare, nici să nu-şi trâmbiţe tiradele înveninate împotriva unuia sau altuia. Cartea e scrisă fără patimă, cu înţelegere reintegratoare de valori. O astfel de istorie literară ne trebuia. Să nu creadă nimeni că a scrie o istorie literară, într’o carte de format mic, este un lucru atât de uşor. Spaţiul redus te obligă să te concentrezi, să te menţii aproape de adevăr şi să posezi un delicat şi prudent spirit de discernământ. Faptul reuşitei d-lor Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul e semn de maturitate scriitoricească, de plenitudine critică. Aceasta vor trebui să priceapă tinerii cărora cartea li se adresează. Se știe că liceul nu oferă decât o perspectivă unilaterală, didacticizată a literaturii. Pe lângă manualul „Istoria literaturii române“ de care ne ocupăm va fi un binevenit auxiliar şi mai ales un competent îndreptar critic. Nu atât pentru prepararea examenelor de sinteză, cât pentru perspectiva generală, completă, a literaturii româneşti de la origini până în zilele noastre. D-nii Dan C. Pantazescu şi Mircea Streinul au realizat o operă cu adevărat românească, unitară, competentă şi încă odată morală. Un mic exemplu a ceea ce trebue să fie o istorie a unei literaturi. George Bota: Religie şi caracter Autorul acestui studiu este destul de cunoscut cititorilor noştri, atât ca scriitor cât şi ca profesor. Ca scriitor, George Bota a desvoltat o frumoasă activitate beletristică, onorând paginile revistei „Familia“, „Cele trei Crişuri“, „Gazeta de Vest“, etc., cu scrisul său. Tot d-sa e autorul acelui frumos şi instructiv roman cu subiect din viaţă dăscălească, „învăţătorul din postul II“. Ca profesor, d. George Bota a crescut generaţii întregi de educatori şi a condus cu multă pricepere şi devotament apostolic, ani dearândul, şcoala normală de înv. din Oradea. Pentru meritele sale pedagogice şi didactice a fost chemate de către organele competente în postul de inspector general al învăţământului. Astăzi d-sa funcţionează ca profesor la şcoala normală de înv. din Beiuş. „Religie şi caracter" constitue una dintre cele mai bune lucrări ale d-sale, scrisă în urma unei îndelungate şi migăloase cercetări ştiinţifice şi a unei activităţi practice destul de îndelungate. „Scopul lucrării de faţă, mărturiseşte autorul, este de a arăta cum lucrează sentimentul religios la desvoltarea sufletului copilului şi în ce măsură acest sentiment contribue la formarea caracterului moral.“ Cartea e împărţită în patru capitole: cap. I. Personalitatea; cap. II. Sentimentul religios; cap. III. Producerea sentimentului religios şi cap. IV. e închinat legăturii ce există între Personalitate și religie. Autorul a depus o muncă destul de Intensă, având o bibliografie bogată și în majoritate străină. Avem impresia că acest studiu formează una din tezele — eventual de doctorat, — ale autorului. Forma literară a acestui studiu ne-a dezamăgit pufin. Pe lângă o concurentă de fraze supărătoare, oarecare stângăcie stilistică, ne-a isbit şi mulţimea greşelilor de tipare. Ne-a desamăgit deoarece îl ştiam pe d. prof. George Bota ca pe un bun mânuitor al condeiului şi admirator al frumosului, sub orice formă s’ar prezenta el. Iosif Bătiu TARA Prefaţă Ai trecut pe lângă mine vieaţă, Şi-am tot amânat să intru 'n joc. Semne mi-ati făcut in dimineaţă Prieteni. Eu rămas-am tot pe loc. Ati ajuns cu rosturile toate: Vă salută toţi până ’n pământ. Eu din vorbe îmi făcui cetate Şi din rine acoperământ. Singur sunt, ca într’o mănăstire, Ispitindu-mă visări deşarte Şi ca să aveţi de mine ştire Peste ziduri vă arunc ...o carte. Herbart şi Herbartienii romani din Ardeal Conferinţa păr. profesor dr Nicolae Terchilă de la Academia Teologică „Andreiană“ din Sibiu Cu prilejul împlinirii a 100 ani de la moartea decanului pedagogilor moderni, Johann Fried Herbart, părintele prof. dr. Nicolae Terchilă de la Academia teologică „Andreiană“ din localitate a ţinut o interesantă şi documentată conferinţă în Aula Academiei, tratând subiectul: „Herbart şi Herbartienii români din Ardeal“. Din larga expunere a conferenţiarului spicuim următoarele: „Lui Herbart care n’a fost înţeles de contimporanii săi şi a fost combătut cu asprime de adversarii celor cari i-au răspândit şi făcut cunoştinţă, după moarte, ideile nu i-au putut aduce nici cei mai acerbi antagonişti învinuirea că paginile cuprinzătoare ale cugetării lui adânci n’ar fi izvorît din o profundă cugetare filosofică. Toate paginile acestui „pedagog între filosofi“ şi „filosof între pedagogi“ sunt scrise cu o impecabilă înlănţuire logică, chiar şi acelea pe care ştiinţa de mai târziu le-a abandonat. întemeietorul pedagogiei ştiinţifice, acela care a pus capăt dibuirilor pe terenul educaţiei aşezând ca baze ale acesteia psihologia şi etica, a lăsat în toate cărţile scrise de el, pagini cari nu vor pieri niciodată oricât de mult ar fi supus fluctuaţiunilor vremii, sistemul său pedagogic. Cu aceste cuvinte este caracterizat J. Fr. Herbart de către protagonistul unei „pedagogii româneşti“, d. prof. univ. dr. O. Ghibu, într-un studiu foarte concis despre marele filosof şi pedagog german. D. prof. O. Ghibu reuşeşte să-l prezinte pe J. Fr. Herbart ca pe un pedagog care intră în cercul intereselor vitale ale românilor din Ardeal.“ Aducând câteva notiţe geografice ale marelui pedagog şi filosof german conferenţiarul precizează că Herbart s’a născut în 4 Mai 1776 în orăşelul Oldemburg din Prusia, dintr’o familie de magistraţi el se bucură de o educaţie îngrijită din partea mamei sale, o femeie cu distinse calităţi sufleteşti. Cele dintâi studii şi le-a făcut în oraşul natal, la un liceu condus de bunicul său, încă din liceu se ocupa temeinic de filosofia lui Kant şi Wolff, iar la vârsta numai de 14 ani a scris un studiu despre libertatea omenească atrăgând asupra sa atenţia dascălilor săi. După terminarea liceului se înscrie la Universitate devenind elevul lui Fichte, şi face cunoştinţă cu Schiller, Scheling. In anul 1794 a trecut la Berna unde a făcut cunoştinţă cu marele pedagog H. Pestalozzi căruia i-a vizitat şcoala din Burgdorf. Din Elveţia a trecut la Halle pe urmă la Brema etc. Iar în anul 1802 își ia decența la Universitatea din Göttingen după care în 1809, devine titularul catedrei lui Kant în Königsberg. In 1833 este rechemat la Göttingen unde rămâne apoi profesor până la moartea sa, întâmplată în 11 August 1841. Dintre lucrările lui cele mai de seamă amintim: „Allgemeine Pädagogik“ Pedagogia Generală, „Hauptpunkte der Metaphisik“ Punctele principale ale metafizicei, „Allgemeine praktische Philosophie“ Filosofia generală practică, „Lehrbuch zur Einleitung in die Philosophie“ Manual de introducere în filosofie, „Lehrbuch zur Psychologie“ Manual de Psihologie, „Psychologie als Wiessenschaft“ Psihologia ca ştiinţă, „Allgemeine metaphisik“ Metafizică generală, etc. Vorbind despre Herbart şi herbartienii români, conferenţiarul arată că pedagogia românească din Ardeal ajunge în contact nemijlocit cu şcoala herbartiană din Germania, datorită strădaniilor marelui Mitropolit Andrei Şaguna, care în dorinţa de a-şi forma buni profesori de pedagogie a trimis numeroşi tineri la studii în străinătate. Printre primii tineri trimişi a fost şi Ioan Popescu din comuna Cata jud. T. Mare. Intre alti herbartieni ardeleni, conferenţiarul mai numără pe: Ştefan Velovan fiu de preot din Rusca Montană, dr. Daniil Popoviciu-Barcianu din Răşinari, dr. Petru Span născut în Lupşa judeţul Turda, care a continuat frumoasa operă începută de prof. Ioan Popescu, în „Şcoala lui Şaguna“ la Sibiu, apoi dr. Petru Pipoş născut în Alba-Iulia în anul 1859, contimporan cu d. dr. Petru Şpan care a activat mai mult în Arad, dr. Vasile Bologa născut la 1859 în corn. Geoagiul de sus judeţul Alba şi în sfârşit dr. Petru Barbu, un herbartian mai moderat, fost profesor la Academia teologică din Caransebeş şi a cărui activitate pedagogică s-a desfăşurat în deosebi, în domeniul învăţământului religios. Toţi aceşti herbartieni români din Ardeal au creat atât prin condeiu cât şi prin graiu viu, o aleasă atmosferă de spiritualitate pedagogică, care era absolut necesară mai ales dăscălimei române de dincoace de Carpați. Nicolae D. Găvozdea MIHAI NANU Anul 1. — Nr. 192 Un nou gen literar: Reportajul de război. Influenţele evenimentelor politice şi sociale au fost izvor nesecat de literatură. De la epopeele antice până la baladele eroice moderne, spiritul uman şi-a consumat deodată cu sângele pe câmpuri de bătălie şi inspiraţia — ca rezultantă a luptei — în tiparul genurilor literare consacrate sau inovate. Războiul de acum, ne creşte un nou gen literar: Reportajul de războiu. Da, un nou gen literar. Ce argument mai de preţ pentru susţinerea afirmaţiei noastre decât cartea poetului Const. Virgil Gheorghiu: „Ard malurile Nistrului“ care cuprinde nu altceva decât... reportajii de războiu, scrise de un poet. Literatură deci, nu simplă gazetărie. Sau cartea d-lui Alexandru Constant: „Odesa“, nu este și ea darul războiului? Apoi reportajiile unui Vasile Netea, Eugen Victor Popa sau Constantin Hagea, sunt ele simple rânduri de umplut coloanele ziarelor la rubrica informaţiilor de pe front? Nu ne vine să credem! Nu credem pentru că aceleaşi emoţii estetice le-am înregistrat atunci când am cetit şi recitit aceste reportaţii, ca şi după lectura unui roman în care limonada sentimentalismului de periferie — se cuprinde aci şi obscenitatea sexualităţii bolnave, predilecte. Ba poate chiar într’o mai mare măsură. Acestora din urmă şi altora de felul lor, reportajul de războiu le va lua locul. Literatura lui câştigă nu numai prin senzaţional şi veridic, ci prin caracterul ei pur românesc. Până atunci, reportajul de războiu, se consacră prin peana celor cari ştiu să-l scrie, ca un nou gen literar, veridic şi viabil, documentar şi recreaiv._____________Romeo Dăscălescu A apăruţi Umberto Gandolo Poesie Scelte di Mihai Eminescu Modena, 1941 - A. XIX. Prețul 35 Lire