Țara, iulie 1943 (Anul 3, nr. 633-659)
1943-07-01 / nr. 633
ANUL III. No. 633 Biblioteca Județeană ASTRA P21429 51^1 Joi 1 Iulie 1943 Inscris la Trib. Sibiu, S. N Nr. 1470/194.) I O O REDACTIA: Sibiu, Strada Regele Mihai L Nr 16 TELEFON 746 ADMINISTRATIA: Sibiu, Strada Avram Iaveu Nr. 29 TELEFON 524 O 6 ABONAMENTE: La sate: anual 500] Lei; jum. an 250 Lei. — La orașe: [ anual 600 Lei; jum. an 300 Lei. — Instituții 2000 Lei anual. O O Taxa poștală plătită în numerar conf aprob. Dir. Gen. P. T. T. Nr. 29664/1941 (Continuare în pag. 2-a) ŞAPTE DECENII DELA MOARTEA LUI ŞAGUNA Geniul politic al Mitropolitului Andreiu Şaguna Lira într’o zi de Sâmbătă, aurul Domnului 1873, Iunie 16/28, după vecernie, pe la ceasurile 6. Dangăt prelung de clopote înfrăţite în aceleaşi durere şi svon cernit, purtat din sură în gură, vestiau tuturor cetăţenilor oraşului nostru că Mitropolitul Andreiu Şaguna a închis ochii săi ageri în nădejdea învierii de obşte şi a mântuirii Neamului românesc. S’au scurs şaptezeci de ani de atunci. Toată suflarea românească din Ardeal şi de pretutindeni, poposeşte astăzi cu cuget înfiorat în faţa mausoleului din Răşinari, unde uriaşul preamărit prin faptele sale epocale îşi odihneşte trupul ce a găzduit într’ale sale cel mai românesc suflet ce s’a frământat vreo dată pe aceste plaiuri. Personalitatea complexă, de di-, mensiuni monumentale şi de posibilităţi uluitoare, Mitropolitul Şanguna — după nimerita caracterizare a actualului său urmaş în scaun şi în duh şi faptă — este „cea mai frumoasă expresie, cea mai puternică întrupare a geniului creştin al poporului nostru“ (I. P. Sf. Mitropolit Nicolae Bălan). • Ceea ce deosebeşte o personalitate excepţională de omul de rând, este geniul şi credinţa care zace la ră- • •dăcinile genialităţii ei. Geniul nein* sufleţit de o credinţă năprasnică în puterile sale creatoare, nu mai este geniu, ci o biată epavă pe care in* vidia oamenilor — sau în cel mai bun caz indiferenţa lor — nu va întârzia s’o asvârle la ţărmul uitării sau s’o sdrobească de stâncile înfrângerii. Uriaşul dela a cărui adormire lină întru Domnul au trecut şapte decenii, a fost un om de geniu — şi anume un geniu credincios. Geniul şagunian, ori de câte ori ai prilejul să-i masori dimensiunile, te ispiteşte să te lansezi într’o cascadă de neprecupeţite elogii la adresa lui, fără teama că ai să ajungi vreodată să-i epuizezi profunzimile şi frumuseţile inegalabile. Pe de altă parte, credinţa puternică ce l-a fructificat în roadele binecuvântate din plinătatea cărora neamul nostru se înfruptează de decenii şi despre cari o întreagă lume vorbeşte la superlativ, te îmbie să desprinzi din belşugul ei inepuizabil îndemnuri de o înnaltă valoare etică, pentru conduita contemporanei staţii. Geniul se naşte, pe când credinţa se dobândeşte. Geniul nu se poate transmite, pe când credinţa da. Genialitatea te obligă s’o admiri. Credinţa te încălzeşte şi te convinge s’o urmezi. Puterea ei de contagiune creşte direct proporţional cu vaoarea integrală a personalităţii însufleţite de ea. Ori Şaguna a fost neîndoielnic o personalitate de proporţii grandioase, din visteriile căreia putem împrumuta dar peste dar. Ziua de azi are nevoie de luminile celei de ieri, naşii prezentului de comenzile trecutului. Păţaniile celor trecute vremi sunt tot atâtea poveţe verificate pentru cele viitoare. Acesta e un adevăr vechiu cât lumea. Noi ţinem la el cu străşnicie. Praznicul de astăzi este cea mai bună dovadă că încă nu ni s’a uscat rădăcinile cu cari tragem din solul opulent al istoriei ardeleneşti vlaga tradiţiilor noastre scumpe. Şi e de dorit să nu se uite niciodată aceste rădăcini, mai ales că — din nenoro care, sau altfel? — istoria năzuinţelor ardeleneşti se repetă mai curând decât ne-am fi putut aştepta .Un popor — scria oarecând foaia lui Şaguna, „Telegraful Român“ —trăieşte numai până atunci, până când îşi cunoaşte trecutul şi este însufleţit pentru al său viitor; îndată ce aceste două scântei se şterseră din inima lui, el a murit, deşi pare că mai trăieşte“. Aşa şi este! Credinţa lui Şaguna a avut un îndoit obiect: Dumnezeu în ceruri, iar pe pământ Neamul românesc. La fe-a îmbrăţişat pe amândouă deopotrivă şi nu le-a separat nici când, nutrind pururea convingerea că permanenţa Neamului nostru este în funcţiune de starea tradiţională de cuminte subordonare faţă de Dumnezeu şi de plinire a poruncilor lui. Un lung şi întunecat trecut îi şoptea marelui preot al deşteptării noastre, de pe fiecare pagină îndurerată a lui, că dacă elementul băştinaş al Ardealului năpăstuit de altă dată a isbutit să-şi menţină sufletul nefalsificat, când ştiinţa naţională trează şi limba maternă curată, apoi aceasta avem s-o mulţumim exclusiv credinţei noastre în Dumnezeu şi interpretului ei de fiecare clipă, adică Bisericii strămoşeşti. Grăuntele de muştar al realităţilor româneşti, conservat sub streaşină bisericuţelor noastre smerite, Şaguna I-a făcut să crească, tot prin Biserica strămoşească — de astă dată condusă de geniul lui — în pom mare, din roadele aurii ale căruia ne înfruptăm copios şi astăzi. Impunătorul edificiu al vieţii naţionale a Românilor ardeleni, durat de el, nu-şi are seamăn în strădaniile similare ale hărţuiţilor lui precursori. Vremea lui, cu nevoile e i cunoscute, l-a obligat pe Şaguna“, să se facă „tuturor toate“, cum spune Sfânta Scriptură. A isbutit până la capăt, fiindcă a fost preot. Iată de ce a făcut acea memorabilă spovedanie: „De m’aş naşte de-o sută de ori, tot preot m’aş face“! Căci preotul, în tot trecutul nostru, a fost nu numai un colector şi stâmpărător al gemetelor Neamului lui asuprit, ci mai cu seamă însufleţitorul nădejdilor lui. Li îndeplinea concomitent funcţiuni liturgice, duhovniceşti, culturale, sociale şi politice chiar. Şaguna însuşi a fost — a trebuit să fie! — şi om politic. Geniul lui multilateral s’a legitimat din plin şi pe acest tărâm. Lucru care nu-i poate surprinde mai cu seamă pe cei ce ştiu că politica nu se reduce — cum cred unii — la dibăcia de a parveni în situaţii şi onoruri nemeritate. Nu! Politica, la origine, era o artă şi o apostolie totodată. Artă, pentru că exercitarea ei presupune existenţa anumitor însuşiri pozitive: pricepere, inteligenţa, supleţă spirituală şi suflet mărinimos. Apostolic, pentru că urmăria plinirea binelui comun, desăvârşirea morală şi bunăstarea materială a tuturor. Politica a devenit un concept ratat, desusreabil, suspect și — uneori — oficină de fărădelegi patente, comise în dauna celor pe cari ea se făcea forte să-i fericească, numai atunci când a încăput pe mâinile nepricepute ale unor suflete egoiste. Și asta s’a întâmplat des. Compromisă de mulţi, Şaguna reabilitează această artă, accentuându-i caracterul de apostolie. Cum? Subordonând totdeauna factorul politic unui fel de înalt ordin spiritual. Toată viaţa lui de grele lupte politice vorbeşte împotriva agitaţiei sterpe, a gâlcevilor inutile, a protestelor sgomotoase, împotriva unui anumit fel de a fi care vrea să te arate a fi bcineva. „N’a fost un politician al frazei — scria învăţatul episcop săsesc G D. Teutsch, după săvârşirea din viaţă a marelui Ierarh — nici unul dintre acri idealişti, care ajut aputerea covârşitoare a entuziasmului şi a cuvântului cuceritor voesc să mişte munţii din loc şi să schimbe algia râurilor, ci lui îi plăcea să rămână totdeauna pe tărâmul împrejurărilor reale şi să-şi facă seama cu ele“. Fă şi taci! — spunea marele Mitropolit. Ţelul suprem pe care-l urmăria Şaguna ocârmuitorul politic, era mai binele Neamului. Mijloacele de cari s’a slujit întru atingerea lui? Biserica şi cultura naţională, iar pe de altă parte, participarea efectivă la diriguirea trebilor obşteşti ale împărăţiei stăpânitoare, întemeiată pe faptuil că Românii ardeleni participau din greu şi la purtarea poverilor ei. In numele sarcinilor lor — biruri, corvezi, cătane împărăteşti — Şaguna reclamă drepturi corespunzătoare pentru Români. Intr’o audienţă la împărat — scrie Şaguna în anul 1849 — „l-am rugat în numele vostru al tuturora, ca să ne facă şi pe noi Românii asemenea cu celelalte naţii, şi precum purtăm greutăţile aşa să gustăm şi bunătăţile“. Prins între Budapesta ostilă oricărei emancipări româneşti şi între Viena ceva mai favorabilă revendicărilor noastre — dar amândouă străine de marele lui suflet românesc — Şaguna trebue să se decidă: el adoptă totdeauna atitudinea cea mai potrivită cu naţionalismul constructiv ce-l însufleţia. Dacă această atitudine l-a mânat aproape totdeauna „cu împăratul contra Budapestei“, explicaţia trebue căutată în convingerea lui fermă, de atâtea ori verificată, că din partea Budapestei nu ne putem aştepta la altceva decât la gâtuire şi la exterminare. Asta, cu atât mai vârtos cu cât opera de maghiarizare cu orice preţ n’a întâmpinat la nici o altă naţiune minoritară de pe teritoriul coroanei apostolice o atât de hotărâtă împotrivire ca la minoritatea majoritară — acesta-i numele ei! — românească. Vrei să trăieşti? Cucereşte-ţi dreptul la viaţă, aliază-te cu cei ce nu-s împotriva ta, chiar dacă nu-ţi sunt dea dreptul de (Grigorie T. Marcu