Teatrul, 1977 (Anul 22, nr. 1-12)

1977-02-01 / nr. 2

un mare semn de întrebare, peste drama lor. Decorul (Adriana Leonescu) reprezintă ves­tigiile unui teatru , loji și balcoane, umbre, și ele, a ceea ce, altădată, în lumina cande­labrelor și a reflectoarelor, a fost strălucitor și adevărat ; o cortină de tun, înnegrită de fum și grea de praf, care atîrnă în mijlocul scenei, ca prizele zdrențuite ale unei corăbii cu catargul zdrobit, cu pântecele sfișiat, eșu­ată printre stînci. Eliza Petrăchescu creionează convingător portretul unei foste actrițe, portret uneori pa­tetic, întotdeauna nostalgic. Cu gesturi măsu­rate, îndeplinind, parcă, un ritual, cu ținută demnă, pe alocuri, voit grandilocventă, i-a conferit Reginei noblețe sufletească. Incadrîn­­du-se în linia regizorală, Vasile Nițulescu (Regele) și Mitică Popescu (Ducele) își tră­iesc, la fel de simplu și de convingător, dra­ma, evitînd pitorescul facil. Carmen Galin a descris cu fior poetic, în desenul rolului ei (Fata), tinerețea tristă a eroinei, neputința ei de a se adapta unei societăți ostile, nevoia de evadare într-o altă lume, aspirația către prietenie și dragoste. Două apariții scenice, Andrei Codarcea (Ur­sarul) și Petre Moraru (Șeful echipei de de­molare). In roluri mai mult­e sau mai puțin mute, Ileana Dunăreanu (Mama) și Mihai Dinvale (Băiatul tăcut) au știut „să asculte“ și „să privească“. Ilie Rusu TEATRUL „MIHAI EMINESCU" DIN BOTOȘANI MUREȘANU de Mihai Eminescu Nicicînd, mai potrivită clipă, niciunde, mai potrivit loc, decît la jumătatea fiecărui ia­nuarie și, în primul rind, la Botoșani, pentru a sărbători, acum și mereu, pe cei dinții din­tre marii poeți ai neamului nostru, poetul­­patriot, poetul-cetățean, înscris în nemurire. Este meritul directorului Constantin Dinis­­chiotu și al neobositului, entuziastului, veș­nic tînărului Ion Olteanu că, aici, pe scena teatrului care poartă numele marelui poet, s-au făcut întîia dată auzite pagini aproape neștiute din­ opera dramatică a lui Mih­ai Eminescu. Ceea ce rămăsese în caietele-manu­­scrise, după moartea pretimpurie a poetului, ceea ce fusese tipărit abia multă vreme după ce geniul sfirșise tragic, vede, pentru întîia dată, lumina rampei. E un omagiu, e o resti­tuire, e un vrednic act de cultură. Prin Mureșanu, piesă abia schițată, reluată în va­riante neduse pînă la capăt, cunoaștem mai adînc sufletul lui Eminescu, prin Mureșanu, așternut pe hîrtie cînd poetul avea doar nouăsprezece ani, vedem poezia crescînd din­­tr-o conștiință adînc tulburată de clocotul vremilor, animată de sentimentele nobile ale dragostei de patrie, atentă la ecourile ample ale mișcării revoluționare de la 1848. Andrei Mureșanu, autorul larg­ răspînditelor versuri Deșteaptă-te, române !, constituie pentru Eminescu exemplul viu al poetului cetății, legat, cu toate­­ fibrele ființei sale, de popor, figură de legendă și simbol, „...ca un uriaș, trezit el însuși dintr-un somn îndelungat...“, poetul-tribun, poetul-profet. In versurile poemului pe care Eminescu n-a mai apucat să-l desăvîrșească se simte forța geniului, astfel că regăsim cu încîntare personalitatea marelui poet. Mihai Eminescu este omagiat de marele nostru sculptor Vida Geza, aflat, dacă nu mă înșel, la singura lui colaborare cu teatrul. El semnează scenografia spectacolului. Un spațiu de joc deschis, cu orizontul larg, scăldat în lumină — un plai, un spațiu mioritic, dacă vreți, cu cerul bol­tit, înalt, spațiu înnobilat, în final, de cele zece măști, de tulburător dramatism, ale monumentului de la Moisei. Spectacolul are rezonanțele grave ale unui ceremonial, actorii rostind versurile ca un cor antic ; aste, în intenția regizorului Ion Olteanu și în realizarea propriiu-zisă, „un spectacol tantic de expresie românească“, de o monumentală solemnitate. Mureșanu o Vi­orel Baltag, prezență scenică avâind distincție și glas plăcut ; numeroșii actori — cred că tot colectivul teatrului — se încadrează unei vi­ziuni regizorale care a lăsat u­n loc primor­dial versurilor eminesciene. Am reținut nu­mele lmi Gheorghe Urniii, Ion I­lvușa­nu, Teo­dor Brădescu, Doru Buzea și ale actrițelor Elena Ligi și­­ Silvia Brădescu. Glasurile tinere ale corului Liceului pedagogic din Botoșani sună vibrant și cald. Procesiunea finală, nu flăcările tremurătoare ale luminărilor, are o tulburătoare forță de evocare. Virgil Munteanu Data premierei : 15 ianuarie 1977. Regia : ION OLTEANU. Decorul : VIDA GEZA. Costumele : MARIA BORTNOVSCHI. Text transcris de MARIN BUCUR. Distribuția : VIOREL BALTAG (Mu­reșanu) ; GHEORGHE HAUCA, ION PLĂEȘANU, TEODOR BRADESCU (Bătrînii) ; SILVIA BRADESCU (Bă­­trîna) ; DORU BUZEA (Bărbatul) ; ELENA LIGI (Femeia) , BORIS PE­­REVOZNIC, JEAN MAY DICK, VIC­TOR NICOLAE, TRAIAN ANDREI, TUDOR DUINEA (TineRii) , SILVIA PANȚIRU, LUCREȚIA MANDRIC, VALENTINA LIVINȚ, AURORA PRO­­DAN, FLORIȚA RUSU, NARCISA VORNICI­ (Fetele).

Next