Teatrul, 1981 (Anul 26, nr. 1-12)

Numerele paginilor - 7-nr. 8 - 125

De la data premierei absolute (15 fe­bruarie 1833) încoace, drama banului Bánk — palatin al Ungariei, căruia o re­gină venetică, ahtiată de putere, încear­că, prin mîrşave uneltiri, să-i răpească onoarea — a avut o carieră scenică răsu­nătoare ; rolurile principale au devenit obiectul competiţiei între mari actori din diferite epoci. Cu toate că acţiunea, com­pusă după tipicul romantic, e deosebit de complicată, piesa place, ca o poveste din care se pot desluşi multe şi preţioase ju­decăţi asupra comportamentelor şi mora­vurilor, cu rol educativ şi catharctic. . Regizorul Kincses Elemér a abordat, după cum se vede, una dintre piesele de bază ale repertoriului specific, un soi de exerciţiu obligatoriu. A făcut-o fără pre­judecăţi, ceea ce este bine. Spiritul său cercetător, dublat de optica omului de astăzi, avea şansa de a da o lectură nouă şi fertilă pentru cariera dramei. Consta­tăm din nou că pe regizor îl preocupă stăruitor raportul dintre putere şi individ — relaţie-cheie a teatrului politic contem­poran ; de-a lungul anilor şi prin mon­tări diverse, el şi-a conceput un alfa­bet scenic personal, pe care-l utilizează cu tenacitate. Se dovedeşte, însă, că a­­cesta nu se potriveşte întotdeauna texte­lor pe care le alege. Stilul său regizoral produce montări de anvergură, distribui­te în spaţii vaste, în care seamănă apoi o puzderie de accente privind jocul, re­laţia cu obiectele, atitudinea corporală. Atacînd, de data aceasta, un text stufos, înţesat de întîmplări şi de elemente spe­cifice literaturii romantice, risipa de sem­ne moderne, voit frapante, nedumereşte; o anumită dezlînare în conducerea acţi­unii, a situaţiilor şi a legăturilor dintre personaje, se răsfrînge asupra mizan­scenei. Cu excepţia rolului titular, regia a avut ambiţia să realizeze două distribuţii paralele ; noi am văzut-o pe cea din sea­ra premierei. Györffy András (banul Bánk) e un actor tînăr, care posedă date­le fizice şi temperamentale adecvate , în relaţie cu actorii maturi ai trupei tîrgu­­mureşene, însă, el rămîne crispat ; inter­pretarea sa e pe alocuri bolovănoasă, pe alocuri naivă, accentul fiind pus pe la­tura sentimentală a dramei personajului, şi nu pe cea politică ; în concluzie, o in­terpretare, aflată în dezacord evident cu ideea care pare să conducă reprezentaţia. Contribuţia profesională a lui Györffy este inegală şi derutantă, mai ales în ra­port cu gîndirea scenică lucidă, refuzînd patosul, a altor trei actori : Farkas Ibolya (regina Gertrudis), Lohinszky Loránd (Biberach) şi Boér Ferenc (Ottó, nepotul reginei). Acest trio are un rol-cheie în dinamica acţiunii : sunt „negativii“, care pun la cale o complicată uneltire ; ur­mărind să ştirbească onoarea lui Bánk, ei înscenează soţiei sale, Melinda, un a­­dulter. Manevra reprezintă doar unul din­tre firele tramei, care este, cum spuneam, deosebit de prolixă. Cei trei actori inter­pretează rolurile cu pondere şi măsură, valorificînd scenic atît datele umane cît şi semnificaţiile politice ale personajelor încredinţate. O altă traiectorie urmează Mózes Erzsébet (Melinda), făptură filială, victimă a intrigilor, care-şi pierde min­ţile. în interpretarea ei, avem de-a face cu o mostră de inconsecvenţă regizorală: îndrumată să joace nebunia printr-o se­rie de atitudini şi gesturi din sfera pato­logicului, actriţa reuşeşte să execute im­pecabil o temă greşită, în Tiborc, un şerb eliberat, Tarr László, joacă echilibrat, dar simplificînd prea mult. Ideea politică este reprezentată prin banul Petur, propovă- Boér Ferenc şi Lohinszky Loránd Keresztes Sándor şi Györffy András

Next