Teatrul, 1984 (Anul 29, nr. 1-12)
Numerele paginilor - 10-nr. 11 - 84
satrei — fiică a celui ce-i fusese temnicer din voinţă regală —, după ce îl ridică din îngenunchere pe tatăl său. Rege oricum rămas fără coroană, după ce se urcă pe tron, şi-şi aşază pe frunte coroana, se ridică la cer, aidoma celui care şi-a jertfit viaţa pentru iertarea păcatelor omenirii. Scena, ca atare, este emoţionantă, dar mi-a părut a fi realizată ca urmare a dorinţei de a monta nu piesa în întregime, ci doar scena finală, scena iertării, scena în care protagonistul se dezice, prin purtarea-i, de predestinare ! Aşadar, coborîrea sa în mijlocul oamenilor a fost ticluită pentru a consuna cu ridicarea sa finală ! Spectacolul trădează faptul că textul nu a fost obiectul unei descifrări, ci suportul unor presupuneri. în acest context, nu li se poate reproşa nimic actorilor, care, în momentele-cheie, în ciuda unor eforturi de a rosti emoţionant textul, joacă „pe dinafară“, adică execută întocmai noianul de indicaţii, fără a fi pătrunşi de rostul lor. Doar în momentele de înfruntare psihică dintre personaje vădesc convingere, pentru a face posibilă, cel puţin în această direcţie, urmărirea lesnicioasă a istoriei. Cu excepţia cîtorva scene, cînd se resimţea din pricina posturii de suspendat, Anton Tauf îşi realizează verosimil personajul, izbutind să treacă peste clipele cînd trebuia să pară „schingiuitul revenindu-şi în simţiri“ şi să realizeze halucinanta trecere dintr-un coşmar al suferinţei într-o fericire de nevisat. Personajul Clarin — Gelu Bogdan Ivaşcu — nu-şi găseşte în spectacol nici locul şi nici semnificaţia. Şi lui îi este dat să trăiască — într-un sens limitat şi la o altitudine mult scăzută, din pricina voluptăţii de a flecări încontinuu — aceleaşi abrupte cotituri în viaţă ca şi Segismundo. Destinul său este însă doar ca un ecou al celuilalt destin, aşa cum şi cuvintele sunt doar o parţială rezonanţă a trăirilor. în spectacol, apare doar ca un flecar, iar în jocul interpretului se simte jena acestei situări la periferie a personajului. în pofida tuturor acestor observaţii, spectacolul clujean are însă o calitate esenţială : oferă o lectură a textului. Aceasta se datorează în primul rînd actorilor, dar probabil şi textului, care nu s-a lăsat perturbat şi derutat, în curgerea sa, de schema rebarbativă care i-a fost aplicată pe aproape întreaga sa întindere. E ceea ce salvează de zădărnicie efortul întreprins. Paul Cornel CHITIC 84 TEATRUL NATIONAL DIN TIRGU MUREȘ ■ O NOAPTE FURTUNOASĂ de La Caragiale Data premierei : 30 aprilie 1984. Regia : TOMPA GÁBOR. Scenografia : TAMÁS-KELEMEN ANNA. Traducerea : SEPRŐDI KISS ATTILA. Distribuţia : TÓTH TAMÁS (lupin Dumitrache Titircă) ; ZALÁNYI GYULA (Nae Ipingescu) ; GYÖRFFY ANDRÁS (Chiriac) ; HUNYADI LÁSZLÓ (Spiridon) ; LOHINSZKY LORÁND (Rică Venturiano) ; FARKAS IBOLYA, SZILÁGYI ENIKŐ (Veta) ; ILLYÉS KINGA (Ziţa). Tangouri languroase, „Zaraza“ ; cortina se ridică şi cineva — îl identificăm, mai tîrziu, pe Spiridon — dă la o parte o copertină de plastic prăfuită de sub care apar două personaje cunoscute, Jupîn Dumitrache şi Ipingescu. Acesta din urmă, într-o poziţie falnică şi cu puşca împinsă războinic înainte, îi pozează lui Jupîn Dumitrache, care, cu un penel în mină, caută să-i fixeze profilul într-un tablou. După câteva clipe, începe comentariul despre apucăturile „papugiilor“ şi relatarea, întretăiată de exclamaţii lapidare, a peripeţiilor de la Union, cu „bagabontul“. Ne aflăm într-un interior cu destinaţii multiple, ingenios conceput de scenografa Tamás-Kelemen Anna — atelier, iatac, salon ş.a. — pe unde,, vrândnevrînd, trec toate personajele, împiedicîndu-se unele de altele; aici e şi uşa care dă spre stradă, şi fereastra de pe care ajungi la „capătul binalei“, şi intrarea spre dormitor. Pe aici, fiecare are un traseu cît de cît determinat, numai Spiridon — un flăcău vicios, cu sclipiri ironice în ochi — apare de peste tot, ca unul care nu poate fi ţinut la respect şi care domină, cu tainele pe care le deţine, întreg clanul. Aşa începe şi în acest cadru se desfăşoară spectacolul tînărului regizor Tompa Gábor, cu noaptea peripeţiilor imaginată de Caragiale, unde lumea cherestegiului-căpitan în garda civică Dumitrache Titircă nutreşte ambiţii pe care