Telegrafulu Romanu, 1874 (Anul 22, nr. 1-103)
1874-09-19 / nr. 74
294 a, explica numirile geografice ale teritoriului loru, care ne-au fostu transmise de câtra Ptolemeu, de tabel’a lui Peutinger si de catra alti autori si monumentele clasice, prin medifocirea unor’a din idiomele cunoscute ? (§ 73 din program’a congresului). 3. Cari suntu situatiunea si caracterele etnografice ale româniloru din Macedonia, Tesalia, Epiru si alte parti ale imperiului orientalu ? (Adausu la programulu tiparitu alu congresului). La fiacare din aceste cestiuni se făcu precari observatiuni, spre a precisa mai bine natur’a disertatiuniloru ce voru fi admise la concursu. La prim’a cestiune se arata, ca punctulu care presinta pentru noi românii unu interesu localu este acel’a de a se proba, pre catu va fi cu potintia, prin dovedi archeologice, limbistice si antropologice, (in lipsa de dovedi istorice), cum ca cele mai antice emigratiuni ale Galliloru in Itali’a s’au efectuata, pornindu-se ei din Valea Dunărei de adreptulu, fara de a trece mai intâiu prin centrulu Franciei actuale. La a dou’a cestiune se cere, ca concurenții sa studieze numirile geografice,mai cu sema precese, cari nu suntu invederatu latine si elene, si prin urmare date de catra Romani si Greci), cari se gasescu atribuite Daciei vechi de Ptolemeu, Strabone, Ammian, Marcelin, Iornandel, Anonimulu Ravenal si alti geografi, istorici si poligrafi vechi, precum si cele cari se afla in tabel a lui Peutinger, in itinerarile antice, in Notitia Dignitatum, in inscriptiuni si in ori ce alte monumente antice ; sa le puna in comparatiune cu numirile geografice actuale in tierile romane, si sa cerce a explica presele dintâiu, sau prin acestea sau prin ori ce alte elemente lexicografice, luate in vre-un’a sau mai multe din limbile si din idiomele popóreloru cari au traitu in Daci’a, séu cari au pututu avea înrudire cu vre-un’a din populatiunile locuitorie ale Daciei. Acestu studiu aru pote fi completatu prin o cercetare a acelor’a din numirile geografice actuale ale tieriloru romane, cari presinta rădăcini si terminatiuni insolite, ce nu se potu atribui in modu neinduiosu, nici unei’a din limbele cunoscute, antici si moderne. La a trei’a cestiune se cere a se presenta unu tabelu câtu se va pote mai completu si mai fidelu alu populatiuniloru romane, asiediate in imperiulu orientalu, cari porta numirile Tintiari seu Cutio vlachi. In acestu tabelu, facendu-se asu de tóte publicatiunile (atâtu cârti câtu si diare străine si indigene), cari au tractatu despre acele populatiuni, se voru areta si se voru specifică localitatile, unde ele suntu stabilite, si pre care ei le frecventeza ; se va face statistic’a loru pre câtu se va pote mai amenuntitu; se voru da noțiuni despre originea si despre petrecerea loru până in tempii de fatia ; se voru schitiu in trasuri generale, caracterele idiomei loru , se voru descrie pre scurtu usurile si feliulu loru de traiu, sub raportulu locuintieloru, vestminteloru, nutrimentului, cultur’a loru intelectuale, sub raportulu religiunei, sciintieloru si litereloru, arteloru si industrieloru, in fine starea loru sociale si politica in tempulu presentu. Oricare disertatiune nu va fi mai redusa decâtu 50 pagine de tipariu, (formata 80 ordinariu, cu litere garmondu). Ele voru fi redactate in limb a româna sau francesa, intr’unu stilu clarut, corectu si curgatoriu, pentru ca ideile sa fiu lesne de apreciatu dintr’o simpla cetire. Manuscriptele ce se voru trimite la concursu, voru trebui depuse scu la delegatiunea Societatiei academice române, (in localulu academiei din Bucuresci), sau la unulu din membrii comissiunei examinatorie. (d. Alesandru Odobescu , Bucuresci, strad’a Verde, Nr. 18), până in daa de 28 Februariu 1875. Ele voru purta unu moto, care va fi reprodusu pre unu plicu sigilatu, ce va contiena numele autorului. Comissiunea examinatoria va deschide plicurile corespund istorie la manuscriptele cari se voru premia si se va pune directu in relatiune cu autorulu, cârui’a va acordă premiulu. Manuscriptele nepremiate se voru pote luă inapoi dela delegațiune, după dîu’a de 10 Martiu 1875. Premiulu de 1200 lei va pote fi impartitu intre dóue séu chiaru si trei disertatiuni, pre câtu inse acestea nu voru trată aceeași cestiune: M. Cogalniceanu, A.Odobescu V. A. Urechia. • „ Mónu. “ Din comuna Herman lunga lira« sioru. „Trace Romane la necasuri sî nimici nu desperă ! Pentr’ a ta egalitate nu ’ncetă a te luptă Caei celu ce tea purtatu prin sesecuri capuluteu, vă ’ncorona.“ Simiiulu de compătimire, si mai multu, simiiulu de amare catra scumpa’mi națiune, me face că sa aratu in lumea larga, câtu suferu inca si astadi bieții români de prin comunele sasesci si câte nedreptăți au de a suferi din partea conlocuitoriloru sasi. Sumt convinsu ca in genere acestea suntu noutăți vechi, dara totuși mai in specie a si voi sa făcu cunoscuții tuturora, cari au a se luptă pentru dreptate si cu deosebire fratiloru invetiatori, cari că conducători ai poporului suntu mai multu chiemati aversă parte de sudori luptanduse pentru castigarea si apararea drepturiloru împiratului romanu, sa făcu dicu, cunoscutii suferintiele a vreo câțiva barbati romani din comun’a Hermanu in frunte cu bravulu loru invetiatoriu Andreiu Nanu, cari fura incarcerati din partea sasiloru in zilele trecute. In decursu de vreo câțiva ani neobositulu Párodia din comun’a susu numita Georgiu Dogariu cu invetiatoriulu Andreiu Nanu, alăturea cu celelaltu invetiatoriu si cu poporulu s’au luptatu eroicesce cu prea iubiții noștri frați sasi (dara de frați numai poți trai) că sa le faca si loru parte din bunurile comunali, indreptandu suplici preste suplici, pre care susu numitii domni sasi (caci astă se numescu pe numele celu mare) parte li-au facutu, parte si leau inapoiatu româniloru cu câte unu resultatu despretinitoriu. Veciendu sasii ca si romanii sein sa-si caute drepturile loru si făcu mereu pretensiunii, au prinsu o ura nedumerita asupra româniloru, si cu deosebire asupr’a conducatoriloru, pe cari de le-aru si posibilii i-aru inghiti in o lingura de apa. Pisma acea si o versara sasii asupr’a invetiatorului susu numitii, arestandu-lu împreuna cu alti G romani. Sa vedemu caus’a arestarei acestora martiri. Nu pentru vreo crima nici alta vina avendu, ci numai curatu pentru sant’a dreptate, adeca fiindcă invettatoriulu fostu că conducatoriu in luptele acelea si că aparatoriu, l’au acuzatu ca este pina neliniscitu si turburatoriu si că atare fu dusu in Brasiovu si tienutu in arestu vreo 20 de dîle, fara că sa se cerceteze lucru, de este adevaratu sau ba. Vedi acesta este maniera saseasca! Nu eră tristu invettatoriulu pe timpulu arestarei lui, ci din contra tare veselu si mândru câci suferea pentru Sf. Dreptate. Sa nu desperamu nici noi, ci sa imitamu pe acelu invettatoriu, sa mergeam veseli pentru drepturile nóstre in temnitile cele mai interne si de acolo sa racnimu că lei „dreprtate, dreptate!“ — Dara până candu óre va mai suferi Dumnedieu că sa mai împileze pre bietulu românu acestu poporu nesatiosu sî numai de sine iubitoriu, care a picatu numai că musc’a in lapte in acestu pamentu scumpu udatu cu sânge de alu stramosiloru noștri? Ore cum nu se voru fi temendu, ca acei stramosi ai noștri cari au muritu luptandu-se pentru aceasta tiéra scumpa, voru inaltiă rugăciuni cutra Atotuputintele si va tramete blasteme asupr’a loru ? Si pre cumu nu ne am putea noi indură cu totulu, candu noi ceremu sa ne dea si noua numai dintru alu nostru, nu dintru alu loru, si ne imprósca cu veninu ? Nu, noi nu desperamu de locu, căci suntemu dedați cu astfelu de suferintie si speramu ca rugăciunile stramosiloru nostri, dara si activitatea nóstra ne voru readuce cu incetulu tempii lui Romulu si Traianu. Cu acestea incheiu, ca sasii din Hermanu au juratu toti strembu. Fiere in capulu loru din neamu in neamu, dara Desvoltarea si intririi religioșii in elevi. (Elaboratii pentru conferinti’a invetiatoresca.) (Fine.) Eu inse nu pretindu, că parerea mea sa treca de normativa, ci spre argumentarea asertiunei mele si aici me provoca la o autoritate pedagogica, la Kehr, carele in privinti’a acést’a scrie : „Suntu minunile si scripturi acomodate spre a desvoltă similulu religioșii in copilu ? Eu credu, ca nici miu educatoriu, carele a observatu ce va mai acuratu fiinti’a si dorinti’a naturei copilaresci, nu va potea negă întrebarea neconditionatu, caci „minunea este celu mai iubitu copilu alu credintiei“ (Göthe) si copilului ii suntu cele minunate tocm’a astă de naturali, precum ii suntu cele naturali de minunate. La acést’a mai vine inca si alta. Se pare, ca nu se vadă locu cuventului părintelui Augustinu, „ca minunile aru fi fostu ap’a, cu carea a trebuitu sa se ude tenerua planta a creștinismului pana a prinșii radecini, după ce inse a prinsu radecini si crescendu a devenitu pomu, minunile aru fi superflue“ — din ore care parte dîcu — nu se vadă locu acestei pusetiuni a minunei fatia de crestinismu, inse la aceea va trebui sa i se dee locu, ca cuventulu lui Augustinu, cându e vorb’a de plantarea creștinismului in singuratic’a anima copilarésca, ’si are dreptatea sea, si ca in casulu acest’a minunea este ap’a cea sânta, cu carea invettatoriulu trebuie sa ude tener’a planta a creștinismului până va fi prinsu radecini in anim’a copilului. Desă dorinti’a copilului după istorii, in care’lu intempina viata si fantasticu lucruri miraculóse si misterióse, aru trebui sa ne faca atenti la acést’a. Piéra apoi in viéti’a de mai tardîu minunea că minune — scopulu celu sântu s’a ajunsu prin ea. Cine vi se vrea sa invetie pre copii crestinismulu (religiunea) fara sânt’a poesia a minunei, e asemenea unui semenatoriu, care înainte de a pune sementi’a in pamentu, despuia greunitulu de cege. E prea adeveratu, ca minunile nu făcu simburele creștinismului, ci formeza numai îmbrăcămintea ; dara adeveratu este si, ca de simbure se tiene si cógi’a si ca grauntiulu cu imbracamintea trebuie sa merga nedespărțite in pamentu. Déca apoi greuntiulu s’a pusu la tempulu seu in pamentulu adeveratu, cându se desvalta liniscitu si neobservatu, si trimite radacinele in josu séra paisiulu in susu, — atunci firesce cógi’a piere si cade victima putrediunei, inse din cele putrediende infióre viéti’a cea noua si fruptulu divinu nisuesce spre ceriu, cum dice Ch.: Intâiu fruncie, apoi planta, apoi grâu plinii in spice. Déca dara minunea se potrivesce fara indoiala pentru copii mici, se nasce întrebarea mai departe, ce sa se faca atunci, cându copilulu devine mai mare si se deștepta in elu scepticismului „Arata“, dice Dr. Schmidt (in „Das Buch der Erziehung“) cele fisice ca simbolu alu celora metafisice; in minunea istorica arata-i inainte de tote ide’a minunei, fara inse a esplica faptulu minunei — acestu adminiculu, pre care se raciima ide’a — in modu rationalisticu. “ Totu in acestu inttelesu a scrisu si Dinter : „S’a cercatu a se esplica minunile in modu rationalu. Aci invetiatoriule, fii cu giigia. Cerceteza pentru tine că capu cugetatoriu, că literatu séu semidocu, ce este a se crede despre lucru. Dara că inventatoriu alu poporului n’ai a intrebă de locu după aceea. Omulu de rendu nu e cu nimic’a mai desceptatu, séu ca va tiene minunea de unu ce naturalu, séu supranaturalu, încrederea in ortodocsi’a ta si ce e mai multu, credinti’a in credibilitatea bibliei potu suferi naufragiu la acésta stânca.“ Din citatiunea penultima din Rehr despre însemnătatea istoriei poporului Jidovescu pentru inceputulu inventamentului religionariu se vede apriatu, ca trebuie sa incepemu cu testamentulu vechiu. Fiindu iise ca s’a afirmatu din partea unora pedagogi nu neînsemnați, ca aru trebui inceputu cu testamentulu nou, pentru ca — dacu ei — incependu cu celu vechiu, facemu pre copii intâiu jidovi apoi creștini — me vedu indemnatu a dedică și acestei cestiuni câte-va cuvinte. Sant’a scriptura ne presinta metod’a, după care au educații Ddieu omenimea. Omulu este supusu că individu totu acelorași legi, cărora este eru supusu că omenime. Ddieu putea sa reveleze omenimei legea sea dintru ’nceputu asta, precum si-a descoperit’o mai tarziu potea, că prin Moisi sau prin altu profetu sa ne descopere, ce ni a descoperitu prin I. Chr., inse „cu lapte v’amu hranitu pre voi, nu cu bucate, ca nu a-ti pututu si nici acum’a nu poteti“ (I Cor. 3, 2). Omenimea atunci se află inca in etatea copilăriei si nu eră capace d’a cuprinde, ce a cuprinsu mai tarziu. D’acea Ddieu i-a revelatii legea sea succesiva, dupa cum a inaintatu si ea in etate si numai candu a aflat’o destulu de matura, i-a descoperitu evangeli’a si pre sine insusi prin fiiulu seu. Ce a descoperita Ddieu omenimei antaiu, se afla in testamentulu vechiu, si ce a intielesu omulu că omenime mai usioru, aceea o va ’ntielege elu si că individu mai lesne, căci totu individulu este o abreviatura a omenimei si repetiesce in miniatura cursulu intregei istorii a omenimei. Testamentulu vechiu este, cum amu dîce, preludiulu, este o preparatiune pentru celu nou. Dealtmintrea ori cari aru fi planulu religiunei, ea trebuie sa nnsacisieze pre Ddieu a) că creatoriu (la acést’a fiinti’a lui Ddieu si desvoltarea omenimei); b) ca legislatoriu (la acést’a poruncile) ; c) că mântuitoriu (evangeli’a.) Dara numai mai târziu sa se propună religiunea in rêndu sistematicii — catechismulu — sî nici decâtu inversându-se simplu de rosta, ci totu daun’a cu bibli’a in mâna, asiă incâtu pre basea bibliei sa-si formeze elevulu insusi dogm’a, sî numai după acest’a sa i se spună dogm’a cum e formata de biserica. Doctrinele religiunei, ce le propune invetiatoriulu, trebuie sa fia inainte de tóte tolerante sî sa urmarésca toleranti’a. Pentru ca de tolerantia face trebuintia in acestu tempu netolerantu, spre a se aduce in loculu urei sî poftei de persecutiune a partideloru impacatiune sî amare. Spre a educă pre elevi la tolerantia, invettatoriulu trebuie sa arete respecta facia de tóta opiniunea religiósa, in ori ce religiune seu confesiune s’aru revelă aceea, déca numai va păstră amarea, carea e singura divina. Sa nu despretiuiasca nici o ceremonia, nici o forma, in carea ’si manifesta omenii simtlementele loru