Telegraful Roman, 1879 (Anul 27, nr. 1-152)

1879-01-02 / nr. 1

/ V//. f / V Nr. 1. Sibiiu, Marti, 2 ianuarie v. 1879. Anul XXVII. TELEGRAFUL Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu­ pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 50 cr., 8 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 8 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la: Administrațiunea tipografiei archidiecesane, Sibiiu, strada Măcelarilor 47, și la espeda­țiunea de inserțiuni Haasenstein , Vogler in Viena, Praga, Budapesta etc. etc. Corespondențele sünt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 37. Epistole nefrancate se refusă. — A­rticiilci nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., —­­de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rendul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegr­aful român“, care apare de trei ori pe săptă­mână, deschidem pe anul 1879 cu pre­țul cel mai moderat, ce se poate vedea în fruntea fótei. Atragem atențiunea oa­ domni abo­nați, al căror abonament s’a sfîrșit cu ultima Decernvre 1878 a’și înnoi din Vreme abonamentul, pentru ca să nu fie espeditura silită a sista sau a întârcția cu espectarea foiei *). Acei an. do., cari pre­numără de nou, să nu întăreție, pentru ca editura să se potă orienta cu tipa­­riul exemplarelor. Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire prin asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post-An­versung.) Nu­mele prenumerantului, al comunei unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime să fie scrise bine, ca să se poată ceti. Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire forte mare în espedițiune se face prin lipirea unei fășii de adresă de la abonamentul ultim. FOIȚA. Sân-Văsîiul lui Nonu diplașul. Doamne! cum trece și vremea, și cum se schimbă lumea. Adecă, lumea tot ea remâne, numai omenii din lume se schimbă. Dovadă ne este Nonu, bă­trânul Nonu diplașul. Cine a cunoscut pe Barbu lăuta­­riul, pe starostele și cobzariul, cel cântat de poetul Românilor și imitat de artiștii teatrului, — acela a trebuit să cunoască și pe Nonu diplașul. Căci Nonu diplașul a fost prietin de cruce cu Barbu lăutariul. Numai atâta era deosebirea între ei, că unul era meșter în cobză, celalalt meșter în diplă, unul se chema Barbu, cel­alalt Nonu; unul era Țigan românesc, celalalt Țigan ardelenesc. Cine a fost Nonu în filele lui de tinerețe, e destul să ne spun, că a fost prietin de cruce cu Barbu și că în vremea lui nici un ciplaș din Pesta până în Bucuresci nu se putea măsura cu el. Bilanț politic­­i. Suntem în Transilvania și Unga­ria 2,800,000 Români, așa zi­ statis­ticii magiari. Diferența între noi și ei, în ceea ce privesce numărul Ro­mânilor nu ar fi mare. Noi zicem 3,000,000 sumă rotundă, va să zbcă o diferență de 200,000. Statisticii nu vor să numere mai bine. Nouă nu ne dă mâna să numărăm și așa siguranța despre veritatea numerului Românilor, în Transilvania și Ungaria nu o pu­tem avă nici de la statisticii magiari nici de la noi înșine. Avem mângâie­rea, că dacă statistica din vorbă ne clasifică așa de aproape de cifra noa­stră, aceasta nu este nici decum exa­­gerată. Noi vorbim de cifre și se va pără că punem toată importanța pe densele, voim să deducem din trensele nisce conclusiuni pretensive. Nici pe departe, Croații, Serbii, și în fine Sașii sânt cu mult mai puțini la număr și pe noi nu ne supără autonomia celor dintâiu și zeloșia celor din urmă pentru indi­vidualitatea lor națională. Și indivizii mari și indiviizii mici sunt lăsați de DSeu să trăiască până când le slugesc puterile, pentru ce nu ar pută și in­dividualitățile mai mici să trăiască printre cele mai mari? După ce vedem, că numărul nu ar fi o pedecă de a exista ca indivi­dualitate naționlă venim la alt mo­ment la momentul justiției internațio­nale. Românii nu sânt chrămați în pa­trie ca Sașii, nici veniți de necas­ta Serbii. Pe ei ia adus în timpuri foarte depărtate o misiune civilizătoare în sinul și în giurul Carpaților, ei au resistat năvălirilor barbare, care în 7 - 8 secuii s’au străcurat preste ei și printre ei, și tradițiunea ungurească trecută în istoriă ne spune că în Tran­silvania și o parte a Ungariei răsări­­tene și cu ocasiunea venirei Magiari­­lor s’au păstrat dreptul de a esiste ca individualitate națională. Până târ­­ziu, foarte târziu și aproape de timpul nostru Ungaria și Transilvania era o patrie a tuturor. Pe nimenea nu’l jig­nea în Ungaria și Transilvania când era sărbătorit un viteaz, care s’a dis­tins prin vitejie contra păgânilor și Ungaria când era strimtorată și uita de intrigile, prin care se vânează după putere, își lua guvernatorii și regii din naționalitatea în care îi găsia ca­pabili. Astfel au venit Corvinii pe tro­nul Ungariei. Dacă cei chiamați și veniți de necas sânt în drept a pretinde a li respecta naționalitatea, apoi cu atât mai vârtos Românii, cari, separați de cei dintre Dunăre, Dnistru, și Marea neagră Din astă pricină nu era un ospăț boeresc mai desdai Doamne, la care Noua să nu fie sufletul veseliei. El era diplașul boierilor, și după dipla sa trăia boeresce, căci boerii în veselie cinstiau boeresce pe diplașul Nonu. în acea vreme lui Nonu îi cur­gea laptele în păsat și galbenii în că­ciulă, îi curgea Șeu, că pe acea vreme erau boerii boeri cu datine românesei, datine de aur pentru diplașul Nonu. Dar din tinerețele lui Nonu au trecut multe zile. Iar în acele «zile boerii s’au schimbat, au adus datine nouă pe la curțile boeresci, alungând pe cele strămoșesci la coliba țăranu­lui. Și Nonu, soțul nedespărțit al­­ la­tinelor vechi, nu s’a despărțit de ele nici în zilele grele dela bătrânețe. El cu soțul seu Barbu s’a tras la sate cântând jalnic: — «Dar acum, acum­ vai mie, De când lume­ ai cu nemție, Dipla mea nu are glas, Și pe drumuri am rămas.“ sânt cei mai vechi indigeni, cari au titlurile cele mai mari și mai bune la misiunea cea înaltă a omenimei și cari, cu toate că mai târziu au fost ob­­iectul persecuțiunilor tutur­or neamu­rilor, în și afară de patrie, n’au fost cuceriți cu arma niciodată. Feudalismul a avut o mare in­fluență asupra posițiunei noastre poli­tice, el ne-a înstrăinat cu timpul ce am avut mai de frunte și în urmă cer­tele confesionale dela reformațiunea luter­ană și calvină încoace, ne-a redus viață­ publică numai în biserică. Dară și viața bisericească a Românilor a de­venit foarte amărîtă. Persecuțiunea por­nită asupra Românismului se vîrî și în biserică și în urma urmelor a succes de minune, a despărți pe Români în două confesiuni Așa ne-au găsit timpurile mai nouă, scoși din posițiunile politice și certați, sau mai adevărat, persecutați bisericesce de înșiși oamenii noștri, în reprivirea aceasta fugitivă nu ne putem opri la amenințe. Aceasta e de altmintrea problema istoriei. Ea va avă să urmărească, cum prin feu­dalism, treptat, am fost scoși din po­sițiunile politice, cum familiile cele mai de frunte au trecut în castre strâmte și cum am fost bisericesce nă­păstuiți de străini însă prin noi înșine, în sinul nostru. Entusiasmul produs de evenimente face adeseori ca să dispară diferențe, să se vindece, ca prin farmec, rane, care se par nevindecabile. Așa a fost și în timpul epocei memorabile de la 1848. Se părea că entusiasmul renașcerei liber­tății a nivelat tot ce a fost produs trecutul în ani o sută patru­zeci și opt. Dar după ce absolutismul, care nu avea considerațiuni decât individuale și numai într’atâta ținea compt de egala îndreptățire. Românii iară se găsesc di­­vizați și adecă unii ocrotiți de ultra­­montanismul unui ministru ultramon­­tan, cum era Thun, iară alții persecu­tați ca și mai nainte. O ușurare în a­­ceste împregiurări întristătoare aflau Românii ortodocși în scutul Maj. Sale­ia, a rămas pe drumuri, bietul Nonu diplașul, căci, ca toți artiștii de sama lui, în zilele bune a trăit numai dela mână până la gură. N’a visat bie­tul diplaș, că pot veni și­­ p­ile de ispită. De-ar fi rămas numai dânsul, încă n’ar fi așa greu pentru Nonu, dar pe lângă Nonu au mai rămas o ceată în­treagă de nepoți, fii ai fetelor și fecio­rilor lui, cari toți așteaptă hrană din dipla cea veche a bătrânului Nonu. Neputând cânta la operă „hori de cele nouă“ nici „polca“ și „sondori­­șul“ la jocurile boerilor prin orașe, bătrânul Nonu diplașul înveselesce cu dipla sa pe țăranul credincios datine­­lor părintesci. Anul lui Nonu se începe cu creciunul și se sfârșeșce cu înce­putul postului: în locul galbinilor din tinerețe, Nonu e bun bucuros, dacă în noaptea de creciun capătă la colindat de la fie­care casă câte o bucată de pâne și ceva de dulce, apoi câți­va leușori în sărbători. Căci în sărbătorile crăciu­nului Nanu este cel mai căutat lău­­tariu. Bătrân cum e, plătesce zece ti­neri. Așa scie el să și încoarde dipla — cavalerescului împărat și rege Fran­ci­sc Iosif I. Acest scut prea înalt a permis ca prin stăruința Marelui Ar­­h­iereu Andre­iu să se facă pregă­tirile pentru o eră nouă și pentru or­todocși, din care mai târziu avea să re­­pară instituțiunile bisericesci naționale, care erau destinate a reda Românilor ortodocși instituțiunile, pe baza căror să poată desfășura și ei o viața publică oare­care pe teren bisericesc. Joi Revista politică, Sibiiu, în 1 ianuarie. Un neguțător, care a ajuns a lucra cu deficite, întrebuințează toate mijloacele pentru de ași acoperi înain­tea lumei starea adevărată a­­ averei sale și tinde cu ori­ce preț a nu de­veni insolvent. Comptabilitatea sa și-o întocmesce pe ficțiuni, se înșală mai întâiu pe sine și apoi lumea prin ci­fre neexacte și după ce a stors toate isvoarele veniturilor sale împrumută bani cu ori­ce dobândă, numai bani să fie, în acest stadiu se află acum statul nostru. Noul ministru de finanțe contele Szapáry a presentat camerei din Buda­pesta un buget, care chiar de fo­ile guvernamentale, în frunte cu ofi­ciosul „Pester Lloyd“, se declară de un buget fictiv. Fără nici cea mai mică causă contele Szapáry a urcat sumele venitelor pentru anul 1879 și au șters iarăși fără nici o causă vr’o câte­va milioane din cheltueli. Și așa resultă la bugetul pentru anul 1879 un deficit numai de 22 milioane. Din acest buget lipsesce însă paușajul ch­eltuelilor ocupațiunei (6,280,000 fl. votat de delegațiuni, și lipsesc vro 2 milioane carnete pentru convertirea împrumutului de stat de 153 milioane (partea a doua). Socotind mai de­parte, că cheltuelile ocupațiunei pro 1878 și 1879 nu se vor putea aco­peri cu aceea sumă bagătelă votată de delegațiuni, vedem în bugetul pre­­sentat de noul ministru de finanțe numai glasul lui e cam răgușit, sciți ca la moșnegii lipsiți de dinți. Și de astă dată în satul Boureni la dughiana lui Iancu cea din mar­ginea satului și din colțul pădurei are să încânte pe tinerime și să o facă să fiarbă sângele într’ânsa. Cu căciula sa veche, prin care ies perii cei albi, învălit în o manta din vremea veche, plină de petece sub care își ascunde dipla — bătrânul diplașul Nonu își părăsește coliba și își îndreaptă pașii spre dughiana lui Iancu. Mai nainte cu câți­va ani, Nonu diplașul, mergea cam des în dughiana lui Iancu, și totdeuna venea voios și cu buzunarele pline. Atunci era alta. Atunci trăia Pavel Lungu numit Pău­­naș. Pavel Lungu flăcăul cel vioiu, care își făcea cheful în această ospă­­tărie, și despre care se vorbiau multe de toate. Din câte se vorbiau însă, pu­ține erau adevărate. Cel mult dacă din când în când mai făcea cunostință cu câte un ciocoiu sau Jidan, care nu mai sola ce să facă cu banii, ori dacă’l fura vre-un cal nebun și’l ducea în

Next