Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-01-02 / nr. 1

2 TELEGRAFUL ROMÂN. pângă punerea în politica jlilei a persoanei regelui, pentru că, după cum se esprimă ordonanța, actele guvernului regal emană din decisiunile sale, care prin aceasta ’și esprimă părerea în mod constituțional. Deoarece politica miniștrilor anteriori combătută acum de oficioși, exprimă de asemenea decisiunile regelui și fără aceasta nici că va fi posibilă o politică viitoare, nu pare a fi în interesul coroanei de a o indentifica cu toate amenințele politicei ministeriale. Un conflict nu e la locul său, dar dacă ar veni, atunci poporul prusian, după atâtea sacrificii, va ține și acum la această părere, după cum a ținut acum douăzeci de ani la basele constituționale ale vieței de stat și ceilalți Germani n’ar rămâne mai pe jos în credința lor pentru constituție și coroană. „Vossische Zeitung“ se pronunță în câteva rînduri, citând art 43 și 44 din constituție și adauge: „Este greu a mai evita conflictul. Atunci poporul se stea la spatele representanților săi, spre a apăra vieața constituțională. „Berliner Tageblatt“ deduce din ordonanță, că toți funcționarii, cari sunt deputați, trebue să -și depună mandatele. Apoi accentuează cuvintele din ordonanță: „Departe de mine gândul, de a restrînge libertatea alegerilor.“ Tribune vorbesce cu mare moderațiune. Ea zice, că responsabilitatea miniștrilor este un corelat al inviolabilităței regelui, prin care coroana ramâne mai presus de cașul formărilor de cabinete și este apărată de orice știrbire de autoritate. Numai pentru aceasta liberali persistă în acest principiu și nu spre a restrînge coroana. Apoi numita foae speră, că în fine va urma o înțelegere între domnitor și popor pe baza cuvintelor din ordonanță asupra libertăței alegerilor. în Francia pare a se prevesti chiar o crisâ a cabinetului Gambetta. Crisa ministerială din Bucuresci, precum se telegrafează de acolo din 11 ianuarie n., se va termina abia pe la al 22 lea i. e. n., adecă după redeschiderea parlamentului. Nu numai ministrul de interne, ci și cel de externe și cel de instrucție vor fi remaniate. Deocamdată ministrul Brătianu va primi în mod provisoriu porfoliul de interne, devenit vacant prin revederea lui Rosetti. Bălăceanu remâne trimis regale român în Viena. Ordonanța împăratului Germaniei, că pe aceasta o reprezintă, a dat de o opoziție vie din partea partidului liberal, care înțelegea constituționalismul cu totul într’alt chip. Opoziția liberală susținea că opinia împăratului nu întră de loc în discuția parlamentului și că acest din urmă nu are a face decât cu miniștri răspunzători, și cu cancelariul asemenea respunzjetori Aceeastă idee apuseana de constituționalism nu convine însă principelui Bismarck care ’n actuala stare de lucruri din Germania, nu crede a pute concede parlamentului un drept de censură absolut. El are necesitate de o mai mare putere și autoritate în fața parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituționalismul, esercitat în Germania astfel cum se esercită în alte țări, ar fi de natură a compromite viitorul ei economic și politic. Ca urmare a acestor vederi pe cari le împărtășește și împăratul, foaia oficială a imperiului și a Prusiei publică cu un edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, constrasemnat de principele de Bismarck și adresat cabinetului întreg. Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei țări constituționale. Dreptul Regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviință guvernul și politica Prusiei, a fost mărginit prin constituție, dar nu a fost abrogat. Actele guvernamentale ale Regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi representate de miniștri, ca și înaintea edictării constituției, dar remăn acte guvernamentale ale Regelui, cari au purces din hotărirea sa și prin cari el își exprimă in mod constituțional decisiunile voinții sale. Nu se poate îngădui deci și d espre întunecarea drepturilor constituțonale ale Regelui, când unii represintâ exercițiul lor astfel ca și când ele n’ar porni dela Rege însuși, ci numai dela miniștri responsabili. Constituția Prusiei e espresiunea tradiției monarhice a acestei țeri cărei desvoltare se întemeeazâ pe viile relații ale Regilor sei cu poporul. Aceste relații nu se pot strămuta asupra miniștrilor numiți de Rege, căci sânt legate de persoana regelui conservarea lor este o necesitate de stat pentru Prusia. Este așadar voința Mea ca atât in Prusia, cât și in corpurile legiuitoare ale imperiului, se nu existe nici o îndoială asupra dreptului constituțional pe care îl ambu și urmașii Mei de a conduce personal politica și se combată pururea părerea că inviolabilitatea persoanei regelui, care a existat pururea în Prusia și a fost exprimată prin art. 43 al constituțiunei și necesitatea contrasemnăturii responsabile, ar fi privind actele Mele guvernamentale de natura unor decisiuni regale independente. E de datoria miniștrilor Mei de a representa drepturile mele constituționale ridicând reserve în contra oricărei îndoieli sau întunecări. Tot asta aștept și de la funcționari. Departe de mine de-a voi se înfruintez libertatea alegerilor, dar pentru funționarii aceia, cărorea li e încredințată esecutarea actelor mele guvernamentale și cari pot fi revocați după legea desciplinară, datoria lor contractată prin jurământul de serviciu implică și representarea politicei guvernului meu în alegeri. împlinirea credincioasă a acestei datorii o voiu recunoasce cu mulțumire și aștept de la toți funcționarii ca, în alegeri, să se ține departe de ori ce agitații în contra guvernului meu.“ Ca maniera de a privi dreptul public, edictul acesta spune scurt și cuprinzător că puterea executivă miniștri, funcționarii statului ș. a. m. d. nu sunt de loc o delegațiune a corpurilor legiuitoare, ci o delegațiune responsabilă a autorității Regelui. Consteroațiunea produsă prin acest edict în presă va fi fără îndoială mare și criticele în contrăi violente. Dar la oameni ca principele de Bismarck cată cineva să se întrebe, nu dacă aceasta este părerea sa în privința raportului Coroanei cu Camerele, ci ce scop politic urmăreșce acum prin acest act isolat de o atât de demonstrativă însemnătate. A crede că acest act e pur și simplu îndreptat în contra elucubrațiunilor parlamentare ale adversarilor săi, ar fi naiv. Politica sa, pe care voiește s’o desbrace de responsabilitate față cu corpurile legiuitoare, pentru că aceasta l’ar împedica, caută se fi urmărind ținte mai mari, asupra ajungerii cărora nu voiesce a suferi contrazicere. Scrisori din Basarabia Corespondență particulară a „Telegraphului.1* *) Chișineu, 22 Decemvre. Azi ne-a sosit cu Zaree din capitală trista și umilitoarea scrie despre primirea ce a avut deputațiunea trimisă din partea actualului consiliu comunal din Ismail la Petersburg. Deputațiunea în capul căreia a fost primarul orașului românesc dl. Tulcianoff, a depus la picioarele împăratului Rusiei o adresă de felicitare din partea orășenilor ... Cu inimă strînsă de durere sunt dator a vă transmite acest document, care va remânea ca o rușine neștearsă în paginele istoriei bietei Basarabii. Dar mai ’nainte de a începe a’l traduce să’mi permiteți a preveni pe cetitori de un singur lucru care ’i va consola cum ne consolează și pe noi chiar. Deputațiunea întreagă care s’a presentat autocratului rus, a fost compusă numai și numai de ruși și bulgari. Nici un român, din fericirea noastră, n’a fost ales în această deputațiune, așa că toate simțimintele exprimate fără nici o remușcare de consciințâ în adresa depusă că picioarele Țarului nu aparțin unei inimi române ci numai oamenilor cari ca viperele s’au strecurat și se strecor în frumoasa noastră Românie pentru a ne învenina viața noastră. Iată și adresa deputațiunei din Ismail: „Bunul nostru Hostdar! Cu o bucurie nespusă am sosit noi, supușii tăi prea plecați, în capitala imperiului venind din partea Basarabiei, care din nou a intrat în sudul patriei, am venit cu singura dorință de a te felicita și a depune la picioarele tale espresiunea devotamentului nostru fără margini. Ne am închinat momentului părintelui tău, Țarului liberator, grație căruia noi am devenit ear fiii scumpei Rusii. Crede - ne Hosadar, că domnia Română de 20 ani nu ne-a putut face Români! în decursul acesta noi am remas Ruși. Cugetarea noastră și inimile noastre totdeauna au fost îndreptate spre sânta Rusie și cu încredere și paciență așteptăm Ziua mântuirii noastre, Zua când ear’ trebuia să devenim supușii tăi credincioși. Cu față putem declara azi că Ismailul și locuitorii săi ’și au păstrat moravurile lor și limba rusă. Acum când ear’ am devenit supușii tei noi n’avem altă rugăciune către D Zeu decât aceea de a te păstra pe tine pe M. S. împărăteasa și pe M. S. Moșcenitoriul pentru gloria și fericirea imperiului întreg!“ Această adresă a fost citită de către dl. Tulcianoff cu o voce tremurătoare de emoțiune. Bietul om fu inspirat prin dulcea ilusiune de a se vede decorat și poate chiar înaintat în rangul de nobili (licnii dvorianin.) Adresa scrisă a fost presentată pe o perină de catifea, care era ornată pe la margini cu pasmanterii de aur, în mijlocul ei o coroană și litera A cusute cu fir de aur de o lucrare foarte frumoasă. Pe partea opusă o inscripțiune rușinoasă: „din partea supușilor credincioși locuitorii ai orașului Ismail.“ Țarul a primit adresa cu mare bună-voință și a cestionat deputațiunea în privința orașului Ismail. Intre cestiunile puse de către M. S., numai una este mai însemnată pentru biata Basarabie, se zice că Țarul ar fi întrebat pe primarul Tulcianoff despre trecutul istoric al orașului și despre sistemul de guvernare românesc. La această întrebare foarte jenantă, bietul primar, neștiind ce să răspundă, a stors din adâncimea sufletului său un oftat adânc și declară că „amintirea despre acest trecut ’i este atât de dureroasă, cât el nu poate îndrăsni să tulbure bucuria sfîntă ce simte de- * din București. în parlamentul Germaniei dice „Timpul“ principele de Bismarck referindu-se adeseori la opinia împăratului și dicîndu-’și cerca puterea lor, Doi voinici de cei de frunte Din Craiova, doi din munte, Doi din satele din giur, Ear’ al șepte un pandur, Toți cu brațe îndesate, Toți cu suflete bărbate, Toți de-o vârstă, toți isteți, încercați și îndrăsneți. — Doi voinici aduc din staur Șoimul viu ca un balaur Și în ograda curții stând De căpăstru mi-i desprind Și-i trag frâul din zebele, Freu cu proaspete strunele De curea de bouri tari Pentru șoimi de armăsari. Bată că de o nechezare Deal și vale acum tresare Și-un răsunet prin palat Joacă’n lung și joacă’n lat. „Vreți voi semn mai cu temeiu ? Voi voinicilor holtei!“ Strigă Banul și întărită Voinicimea tăbărîtă Și la glasul Banului în fața palatului Bată doi voinici din șepte, Drepți la stat cu inimi drepte, Frați de-o mamă, gemenari, Două falnice vlăstari, Ce-au crescut la munte sus Și din munte i-au adus Glasul Bauului ce sboară Sus prin munți și jos prin țeavă Amândoi spre șoim pǎșesc, Și amândoi mi se opresc. Șapte pași și șapte șchioape, Lângă șoim fiind, aproape. Și dintrânșii mu-i dă: „Stăi tu frate, stăi calea! Buântâiu se’mi cere puterea, Se-mi ved șuiul sau căderea; De-’oi învinge, tu-’i sălta, De- ’oiu pâda, me-’i rădica, Și-apoi tu, iertat și frate, Cu puteri nesdruncinate De șoiman se mi te-apuci, in spinare-i se te-arunci.“ Astfel iu zice și s’avântă Și spre șoim întors cuvântă: „Șoimuleț dela câmpiă Plin de foc de bucolu! Ești voinic și tu și eu, Amândoi dedați la greu, Tu la fuga pașului, Eu la munca brațului, Aicie, lupta să se’ncingă, Din doi unul o se’nvinge, Din doi unul s’a culca Și’n culcare și s’a înnălța, Căci din lupta pe dreptate Nu-’i cădere, nu e moarte’!“ țice, și cu acest cuvânt Mi se pleacă la pământ Și un frâu scump ce nu se rumpe, Frâu bătut cu petre scumpe, De jos râpede mi-’l ia, Fuga șoimului mi-i da. Și-’l gonesce și alungă Prin ocolitura lungă, Care-anume s'a urzit Pentru-alergatul vestit; Și voinicul se suceasce Prin ocol, și se smâncesce, Cu iuțeala vântului Sare ’n poara șoimului; Iase șoimul, puiu da vieață, Puiu născut de dimineață, Fuge ’n pasul seritoriu Ca un vifor sburătoriu, Nici slăbesce, nici asudă De-alergat, de lungă trudă, Și voinicul socotesce, Și într’un unghiu îl ocoleșce ! Și c’un pas încumetat Cătră șoimu’ întărâtat Mi s’aruncă fără teamă Și-i împlântă brațu’n coamă. Dară șoimul se ’mpulpează Un nechez voinic nechează Și s’arunc’o odată’n sus Și voinicul s’a tot dus Rostogol departe în aer Și căȘu cu vai și vaer. „Ura“! strigă ’nfumurat Banul dintr’al său palat... R<tt . . . ! idimor. „Ura! ura!" repețeșcem . . . Lot poporul ce priveșce •’ MHK ............... La șoimanul nesdravan Și la bravul băetan Și aceste cum le vede Al lui frate se răpede Și-l râdică’n brațul său, Ca pe un miel un puiu de. Iști Dintr’al luptei cere îl scoate Și mi-’l scapă de la moarte. Insuși se gătește apoi. .• Se dea șoimului resboiu. (Va urma.) ||Pr sduttcio 3 InmicȘ >. ao pir !; a-sf«f !