Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-10-14 / nr. 120
ABONAMENTUL Pentru Sibile pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 60 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni Sfl. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt are adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate Be refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 or. rândul cu litere țarmone — ți timbru de 30 cr. pentru fecare publicare. Fenomene politice. Putem țce, fără mare păc >t, că era principiului naționalităților este încă jună, dar putem adauge, tot așa fără de mustrare de cuget, că progresele principiului naționalităților sunt pătrunse de vigoarea funeții. De două decenii, de când principiul acesta a început a se traduce în faptă, a făcut minuni în Europa. O comparațiune a chartei Europei dinainte de 1860, asemenată cu una de la 1880 încoace, este dovada cea mai pipăită despre puterea principiului. Și ce e mai frumos, — toate temerile câte se puneau în luptă pentru împedecarea traducerei principiului naționalităților în faptă au remas temeri neîntemeiate. Italia d. e., despre care se țincea mai nainte, că va fi focariul turburărilor și izvorul neliniștei pentru Europa întreagă, îndată ce va fi una și independentă, este un regat finiseit, se ocupă serios cu lucrurile păcei și într-un timp relativ scurt a sdrobit toate capetele hidrei — deficitului — ce părea a fi neînvinsă și pe lângă toate acestea este, sau are se fie aliata, deși nu în formă, a Austro - Ungariei, a aceleiași cu care a avut luptele cele mai înverșunate. Tradus odată principiul acesta în faptă și în interiorul monarhiei austro-ungare, rezultatul va fi același: toate temerile câte se scornesc din părțile iubitoare de supremație, ar rămâne rușinate și naționalitățile ar trăi în cea mai frumoasă armonie unele lângă altele. Aceste însă așa per tangentem. Principiul naționalităților in timpul cel scurt, de când a ajuns la valoare se pare că se pregătesce de lucruri cu mult mai considerabile, decât care a săvârșit. La anul 1867, când împăratul Napoleon III a primit la una din gafele Parisului pe regele Prusiei Wilhelm, acum împărat al Germaniei, însoțit de împăratul Rusiei Alecsandru II, făcând alusiune la cele trei flamuri: franceze, prusiene și ruseșci ar fi dis ces trois couleurs se font bien ensemble. Ideea împăratului Napoleon desigur a fost că aceste trei flamuri să fie cele dominante în Europa. Pentru ca sub ele să se întruniască trei seminții sau rase, cea latină, cea germană și cea slavă. Ideile mari se presentează în lume uneori cu o prevedere clară, alteori cu o prevedere mai întunecată. In amândouă cozurile ideile mari, după ce devin proprietatea maselor, au să treacă prin multe stadii până să devină practice. Trecerea aceasta o pricinuesc temerile întemeiate și neîntemeiate și aspirațiunile uneori estravagante. Și unele și altele au lipsă de un proces de lămurire, pănâ vine timpul ca ideile mari se fie aplicabile. Napoleon III a luat inițiativa la aplicarea principiului naționalităților și de la inițiativa aceasta încoace vedem, că termini, cari mai nainte erau mărginiți în camerile de studiu ale erudiților, trec în presa periodică și ici și colo și în afacerile diplomației și publice ale sfaturilor. Pangermanismul, panslavismul au luat locul principiului naționalităților, cu toate că în multe cazuri numai pentru de a face din principiul de naționalitate un mijloc de spaimă. De la principiul naționalităților până la acei termini, cari insuflă multe temeri, dar nutresc și multe aspirațiuni, ne arată faptele, că a fost numai un pas. Popoarele au început a se gândi reciproc la cei de o origine. Comunitatea de rase ajungând la oarecare grad de consciință a popoarelor europene, a accelerat îmbrățișarea acestor termini, căci în Europa în adevăr sunt mase de popoare, care se pot rangla în cadrele indicate de terminii amintiți, ba fiind riguroși putem lărgi cadrul mai adăugând și panlatinismul. Ce desvoltare vor lua aceste în decursul timpului? este o întrebare, care nici diplomatul cel mai ager nu e în stare a o respunde. Astăzi panslavismul e acuzat că are de gând să inunde sub conducerea Rusiei toată Europa. Pangermanismul, sub flamura Germaniei, se zfice că trage cu ochiul spre sudestul Europei. Este probabil că amândoue sunt conduse de aspirațiuni de cucerire, însă dela aspirațiunile aceste până la realizarea lor este o distanță mai lungă și împreunată mai cu multe obstacole ca distanța dela principiul naționalităților până la panslavism și pangermanism și chiar pănă la panlatinism. Republicile universale și monarhiile universale din trecut ne dau dovada că lucrurile de felial acesta nu se realizează așa în grabă, poate niciodată. Popoarele, factorii cei vii, cu care au să se resolve probleme uriașe, sunt cu mult mai conservative, decât să sufere ca cu una, cu două, constelațiunile lor să se modifice cu ușurătatea unor probleme matematice pe hârtie. Mai sunt a se lua în considerațiune și mijloacele cele înlesnite de comunicațiune, care apropie tot feliul de popoare și de pe alte continente unele de altele cu interese deosebite. Toate aceste laolaltă luate recer o conformare a ideilor, să țficem de panslavism, pangermanism și panlatinism, ca popoarele cu vitalitate să nu fie jignite în dreptul lor de existență, iar temerile lor reciproce să se delature. Speranța, cum că în cele din urmă popoarele europene se vor apropia de ceea ce este practic, ne o dă direcțiunea ce vedem că au luat representanții panlatinismului. Aceasta după noi este un fenomen interesant în zilele noastre. Sunt un număr oarecare de foi, care au luat asupră și misiunea cea grea de a resoarve problema îndoită, de a suscita consciință de unitate a popoarelor latine ca rasă și de a aduce în armonie interesele acestora cu interesele celorlalte popoare spre un scop sublim: civilisațiunea. Avem în vedere cu deosebire două foi, care se ocupă cu problema aceasta: „La Confederazione Latina“ care apare în Roma și „La Federation des Peuples Greco - Latins“, care apare în Florența. Direcțiunea acestor organe de publicitate, cel dintâi în limba italiană, al doilea în limba franceză, se poate resuma în următoarele: „A contrabalanța prin stabilirea panlatinismului periculii pangermanismului complinit, ai panslavismului informațiune și ai panislamismului în renaștere.“ „Nici o ambițiune personală, teritorială, dinastică sau guvernamentală — (zice mai departe „La Federation de peuples Greco-Latins“ — nu va prevala în publicațiunea noastră, — consacrată numai și numai apărării umanitare a popoarelor mediterane, fără distincțiune, democrate sau monarhiste, liber cugetătoare sau religioase — lăsăm libertate deplină și întreagă în esposițiune și în discuțiune...“ „în cele din urmă, scrie „la Federazione“,siariul nostru a declarat deja ce și cum înțelege propaganda latină, nu mijloace și căi revoluționare, ci căi legale, deplin legale. Diversele rase au fiecare dreptul de a se înțelege, de a se recunoasce, de a se afirma, de ași menține limba sa, cultura sa și coesiunea sa.“ Din aceste puține cuvinte se vede că scopul, ce și la fic sal conducătorii ideei panlatinismului, are în vedere o înțelegere și o ordine între popoarele europene prin desvoltarea fiecărui după legile firei sale, pentru ca toate împreună să combată barbarismul, a cărui representant își inchipuiesc că este colosul panislamismului în renașcere, de pe cele două continente vechi (Asia, FORȚA, O rugăciune *) — Novelă. — De Carmen Sylva. (Urmare.) în momentul acesta Editha privi spre el cu o căutătură, care îl însoți în toată vieața lui ca și o salutare cerească. Apoi ea se ridica și îngenunchia iarăși în întunericul depărtat al bisericei, așteptându-și mirele. De acolo veiju dânsa cum nuntașii umplură biserica, părea că vădu pe Berthalda în nemijlocita sa apropiere, dar dispărură toate într’o negură ce din ce în ce devinea mai mare. Atunci negura începu a se învârti pe lângă ea, făcând tot felul de figuri pistrițe; în urechile ei se porni o vîjălie ca de un vifor cumplit. Mamai apuca mânile răcite și le freca și Editha fu silită se se raceme de brațul lui Tassilo, spre a putea merge pănă la altar. *) „Familia“. Membrele și limba ei erau grele ca plumbul; dar totuși lua puteri spre a suri de spre mirele seu și a-i șopti: — Am uitat! Am uitat mănăstirea ! Cuvântul din urmă nu fu decât o bâlbărie. în sfârșit steteau înaintea altarului. Raoul ținu o cuvântare, care pătrunse pe toți, afară de miri, cari nu auriră nimica și afară de Raoul însuși carele nu sclea ce vorbește. Căci el vedea trăsăturile Edithei schimbându-se cu totul, și vedea cum Tassilo o privea îngrigiat și prindea mai tare cu brațul mâna ei. Mirele rosti cu voce înalță cuvintele : — Editho, eu te iau de soție! Dar când Raoul palid ca moartea se întoarse cătră mireasă și elise: — Tassilo, eu te iau... — Raoul — strigă ea cu voce înaltă, apoi își întinse mânile spre el, se redica dreaptă ca luminarea, și cu ochii frânți ca la moartă la picioarele lui. Mamă sa scoase un țipet înfricoșat, toți cei de față alergară la altar, pe a cărui trepte îngenunchi. Raoul ținând în brațe capul Edithei, pe când Tassilo plângând amar, încerca să-i încăltiască mânile, dicându-i gingaș pe nume. Dar Raoul închise ochii ei cu mână sigură atât de liniștit, ca și când nici odată n’ar fi cunoscut-o și un scris rătăcea pe buzele lui. Unora le păru, că văzură și pe Berthalda, aplecată un moment pe frate-său, și privind moarta, dar alții nu o zăriră și dânsa nici nu era în biserică. Nenorocita mamă a Edithei numai peste multe care își vini în om și nu putu pricepe, că mai trăiesce. Durerea ei nu era de mângâiat. Tassilo încerca mai de multe ori se vedea frumosul cadavru, dar de câte ori îl vede totdeauna isbucni din el un plănset atât de mare, încât peptul mai că i se rupse, și în ziua următoare fu cuprins de o sângeare ferbinte. Editha zăcea în coșciug în haina ei de mireasă, cu cununa de mirt pe buclele ei minunate și mătăsoase, cu suris blând pe buzele sale și ținând o cruciuliță în mânile sale încrucișate pe pept. Raoul nu o părăsi nici glina nici noaptea, cetind rugăciuni, îndată ce întră cineva , șoptind gingaș cadavrului, când era singur, într’aceste un suris atât de suprapământesc , însemnă obrazii, ca și pe a moartei. — Te-am cerut prin rugăciuni și acuma ești a mea, în vecii vecilor! Dumnezeu a fost atât de bun și mi-a întins mânile, căci trebuia se me înnec. Acuma inima mea nu mai are nici o legătură cu pământul, ea este la tine în cer. Așa vorbind necontenit în aceste ceasuri minunate și mântuitoare. (Va urma.) Vergii. (Urmare.) Pe lângă aceste e foarte remarcabil, că Vergii nici chiar într’un singur vers nu se demite la tonul unui obtrudător predicator de catedră. Nu, moralul pentru el nu e scop absolut, scopul seu e poesia, formațiunea tre-