Telegraful Roman, 1883 (Anul 31, nr. 1-152)

1883-01-01 / nr. 1

TELEGRAUL ROMAN. Revista politică. Sibiu­­, în 31 Decemvre 1882. Cea dintâia ședință a casei deputaților Ungariei după sărbători s-a ținut în 10 Ianuarie n. înainte de a trece la ordinea­­ jilei, Mocsary întreabă pe ministrul president și de comunicațiuni, ce nu surt au luat față cu catastrofa de la Rab, care este mai egală cu cea de la Seghedin. Ministrul de co­­municațiuni respunde, că pericolul nu e așa de mare precum îl descrie deputatul Mocsary și că măsuri s’au luat încă de mai nainte pentru mântuirea oa­menilor și averei lor, dacă s’ar ivi vre­ un pericol. Cam în același înțeles respunde și ministrul pre­sident. în aceeași ședință însinuă Istoczy o interpe­­lațiune în privința sinuciderei contelui Wimpffen. Interpelantul ceresce o epistolă a sinucisului cătră bar. Hirsch, publicată în „Das Deutsche Tageblatt“ din Berlin care epistolă e de cuprinsul următor: Die Baron! Primind dtn epistola aceasta te vei cadi a o desface, pentru că te vei cam teme de cuprinsul ei. Dar se nu te temi de imputări. Când sfi’am lăsat ca dta se­me prinții in laț cu amabilitățile dtale, nu m’am cugetat că ești condus de intențiuni rele și condamnabile. Aproape pe nesimțite ai condus slăbi­ciunea caracterului meu pe clina pețlișe.... patria m­ea m’ar judeca mai domol, dacă ai sei, cât de prudent ai fost dta în procederea dtale. M’ai amăgit și mai prins cu banii dtale ca pe Davoud și Mah­mut Nehedim pașa, pe contele Beust, Zichy, ca pe Schwegel etc., făcându-ne înșelători de patrie, spre a adauge la milioanele, care le-ai luat cita dela posesorii de sorți turcesci, milioane noue câștigate în Turcia. Ceea ce am făcut eu va descoperi moartea mea prin care voiu să espiez, împregiurarea singură că am­basadorul austro unguresc a ridicat mâna asupră și și a lăsat în urma sa o epistolă adresată dar. Hirsch va fi de ajuns, a abate opiniunea publică pe cărarea cea adevărată. Puneți toată silința prin jertfe noue, ca fia­rele din Viena și Paris se lucre în interesul dtale. Moar­tea mea va păli aurul citale aici în Paris, ca și în Viena, în Berlin și așa nici odată n’ai avut consoți, Berlinul înse astăzi e capitala continentului și centrul politicei orientale din Europa centrală. Pănă de curând Berlinul, în ceea ce priveșce politica orientală s’a încrezut în noi, pentru că nu screa că ambasadele austro-ungureșci din Constantinopole și Paris nu sunt altă decât agenturile bar. Hirsch și era aproape să­ ți succeadă a încheia faimosul negoț de transac­­țiune cu Bleichröder. Acum va îngriji Radovitz, pe cât îl cunosc, ca Germania se preceadă independentă fin Constantinopole și se ia posițiune hotărîtă mai cu sumă d­in centu­mca cailor­­ ferate contra pretensi­­unilor — cum soli­cita însuți mai mult decât esor­­bitante. — în vara din urmă am trimis contelui Kálnoky u­n raport general în afacerea aceasta pe care noi tot­deauna am­ considerat-o de a citale, deși era a noastră. Dacă a’și fi un comerciant mare vienez a’și fi pârât de mult în public diplomația austro­ungurească, pentru că de doisprăz­ece ani încoace sufere a fi in­­fluințată în favorul dtale, cu toate că din­esci uni­cul care zădărniceșce juncțiunea căilor noastre fe­rate cu cele turcesci. De ar dispune moartea mea pe Germania mai împăcabilă față cu sărmana mea patrie. în Berlin sunt în drept a fi serios mănioși pe noi, de­oare­ce noi aveam intențiunea de a abusa în Constantinopole de­screderea și influența Ger­­­maniei în favorul dtali­cu mor ca se satisfac consciinței mele, și amasadorul Austro Ungariei se va omori în stradă oblică, pentru ca se măr­turisească vina la viastea lumei întregi. Dum­­niata ai fost tot­deauna străin de ceea ce de­­mândă onoarea și pretine consciința, poate fiindcă dia comentezi Talmudu! ca un Tartuffe, însă va ajunge și pe el mai lipsit de Nemeșa prin­cipii principe modern­i bani. Nu va trece mult și nu se va alege nimic de cele două sute de mi­lioane, stoarse de dta­lin afacerea căilor ferate turcesci, care sunt ale dde, și dla ’ți vei afla ju­decătorul ca amicul și stil dtale Bontoux.“ Istoczy observă că dr. Hirsch are multe bunuri in Ungaria. Interpelațiuneș se transpune presidentului consiliului de miniștri. Nu se vcie dacă episd­a este autentică sau apo­crifă. „Das Deutsche Tagblat“ inse a publicat-o cu ris­cul de a fi mai târz­iu resmințită. în comisiunea bugetar a parlamentului Ger­maniei ministrul de rubin Kamecke a­­ declarat că seriile despre înmulțirea artileriei nu sunt înte­meiate. Oare­care sensațîne a produs, cu toată declarațiunea pacinică a mostrului german de res­­boiu, trimiterea a doi oficii din statul major ge­neral la Königsberg și la nord. De altă parte Ru­si­a întăresce cordoanele la granițele Germaniei și Ruso-Ungariei sub cuvânt că vrea se suprime negoțul de contra­bandă. Ru­sia nuse nu se mulțămesce ci atâta. Dela Brody se telegrafează că funcționar de la căile ferate, cari sânt sudiți germani sau aus­o-ungari, se vor stră­muta în internul Rusiei. în Italia agitațiunea pentru Oberdank se continuă l­ a Șovinismul Maghiar. „Pe om îl judeci mai vue din faptele sale“. Caracterul curat maghiar a dat lung timp în bun renume. Pe lângă unele păți umbroase el întru­nea însușiri caracteristice, car îl înfrumsețau. Isto­ria nu le-a conservat și pe unule și pe altele, și nu în disfavorul maghiarilor. Caracterul odată format ci anevoe se strămută. Așa e la indivizi, tot așa și­­ corporațiuni întregi. Caracterul individului se slăbesce prin înfluințări rele, caracterul național prin preponderanța ele­mentelor eterogrene, care fac prefceOSIUnea al po­se­de. La dejudecarea unui carecter sünt normative;. Cine s’ar pune se judece azi caracterul maghiar după faptele comise sub finia maghiară, iar de­­nega de­sigur ori­ce însușire înfrumsețătoare. Făp­tuitorii nu simt caractere­ maghiare, ci streini, cari din oportunitate susțin a fi maghiari. îndată ce te uiți mai de aproape la decursul lucrurilor din Un­garia, te convingi că ac­le sunt fabricate streine, edate sub firmă maghiară. Nici o națiune nu numără în sinul seu atâția renegați ca cea maghiarâ. Dar nici într’o națiune n’au ajuns re negații la atâta putere și considera­­țiune, ca în cea maghierâ. Nici o națiune nu e, care să nu-și aibă contingentul seu de renegați: în sinul tuturor naționalitățior se află părăsiți de ace­știa. Nu e unica națiune maghiară, care nutreșce astfel de burueni. E unică națiunea maghiară însă după modul, cum se folosesce de astfel de oameni. Rolul renegaților la alte națiuni e redus , foarte desprețuit. Ei sunt de regulă instrumente, de care te folosești atâta, cât îți convine și -ți cere interesul. Așa se și cuvine. Din pricina aceasta nu va condamna nimenea pa o națiune. Nici o îndatorire nu de obligă ca o națiune a se purta altfel cu re­negații sei. Singură națiunea maghiară sa deosebesce, în punctul acesta de celelalte națiuni. în final, ace­steia renegații joacă primul rol, ei dau tonul, ei iau inițiativa la toate întreprinderile, ei sunt sfătuitorii și judecătorii, ei reprezintă opiniunea publică, ei sunt totul. Renegații au ajuns la noi a ținea frânele în mână, ei sunt sufletul șovinismului, în mâna lor e presa, justiția și administrația ei dispun de puterea statului. Urmările acestei maniere nici că lipsesc a se manifesta. Opiniunea publică se falsifică, drep­tul se oprimă în cele mai multe cozuri, se iau di­recțiuni unilaterale în administrație și se fac abu­­zuri cu puterea statului. Virtutea la noi a venit de rîs, căci renegatul fuge de ea, interesul public e numai mijlocul, care duce la scop, care este interesul privat. Patriotismul e vorbă goală, căci e desbrăcat de referințele esen­țiale, eară patria e o mamă mașteră, care ridică anume pretensiuni, pe cari fii ei nu le pot împlini. Nici sciința chiar n’a rămas scutită de înfluința renegaților. Cestiuni scientifice importante se decid in mod arbitrar. Una spun isvoarele, la cari se provoacă scriitorii pretinși scientifici, și altele sunt consecu­­ințele. Renegatul nu are nimic sânt, el e părtinitorul a tot ce e estravagant: între împregiurările de față cea mai estrava­­gantâ e ideea politică a lui Ludovic Kossuth și ea are pe partea sa pe renegații și șoviniștii. Co­­mentarele foilor maghiare referitoare la jubileul de 600 ani a casei habsburgice nu ne lasă la îndoială în privința aceasta. Ele pretind, că libertatea ca­racterului național maghiar, și, ce e mai mult, că libertatea patriotismului se poate manifesta numai într’o direcțiune contrară dinastiei habsburgice. „Pesti Napló“ nu se sfiesce a striga în lumea mare, că e o obrăsnicie a susține că raportul in­tim cu dinastia habsburgică dă cea mai bună ga­­ranță pentru existența națională. Oare n ar fi timpul se și vină în ori maghiarii si se mai lapede din neghina, care stă să copleșa­­..vt și puținul grâu curat, pe care il mai au?! > ! Corespondențe particulare ale „Telegrafului Roman“. Sălciva de jos 28 Decemvre 1882. (Estras). învățătorii din tractul Lupșei au ținut prima adunare pentru a se constitui in Subreuniune conform statute­lor sale la 28 Decemvre 1882 la care cu durere foarte puțini au participat. Dl administrator tractual loan Danciu prin o cuvântare acomodată împregiurărilor declară șe­dința deschisă. Se cetesce „Lista“ învățătorilor pre­­­­senți. După aceea punând la ordinea­­ zilei alegerea comitetului, se alege președinte al adm. ppresbiter. loan Danciu carele, deși ocupat cu alte afaceri, primesce asupră-și această sarcină și le mulțămesce Ia Bobei, stăpânul freca măgarul așa de strajnic, încât în puține clipe se încălzise și el. — Bine mi­ s’a spus,­­zise el cătră Puffo, care făcea loc, că dincolo de gradul al 52-lea măgarii suftr de frig, înse n’am crezut o. Cugetam că măgarul nu este așa delicat ca și calul, ce trăiește în Laponia..." altcum, acesta are o sănătate așa de bună și un­aracter așa de frumos !... Să sperăm că va face și el ca noi, nu va muri pentru vre-o câteva­­ zile. Păn acuma n’a refuzat slujba și sârmanul animal poartă cu răbdare în spate, ce n’ar purta doară doi cai, fără ca să-i rogi. — Tot unai replica Puffo, îngenunchiat înaintea sobei, ce începea a mormoi și a’și da aparența unei purtări bune, trebuiai să-l vină și in Stokholm, unde a făcut plăcere la atâți oameni. — Să vând pe Jean­­ ca se’l umple in vre-un museu cu paie 1­e* de cum. Un an de z­ile m’a slu­jit bine, eu îl iubesc, pe servitorul acesta credin­cios. Cine scie Puffo, dacă voiu putea vorbi peste un an și de tine așa ? — Iți mulțămesc stăpâne Cristiano: aceasta-mi e tot una. Eu nu prea țin la simțăminte și mi’ași bate joc de măgar, numai de aș găsi ceva de măn­­căre și de băutură. — Bine ,aici. Simțământul nu împedecă apetitul, mie-mi este mai foame ca la toți dracii. Ei bine, Puffo să fim cu minte, să recapitulăm. Ni s’a <zis în castelul nou: „Aici nu este loc pentru voi. Dacă ați veni în numele regelui, n’ați afla un unghiu cât mâna se vă adăpostiți. Mergeți la moșie. La moșie ni s’a spus tot aceasta însă ni s’a dat un felnar, ni s’a arătat o cale bă­tută peste gheața lacului, ni s’a dat sfatul a merge la ca­stelul vechiu. Calea nu ea frumoasă, o conced, prin omăt, însă nu este lungă. O cale cam de zece minute. Tu totuși trebue să mai fici calea peste lac înc’o dată, dacă vreai să cini. — Dar de ne va trimite de la moșie îndărăpt, precum ne a trimis de la castelul nou ? Ne va <fice doară că au prea multă lime de săturat, și că nu rămâne o bucată de pâne pentru astfel de oameni cum suntem noi. Adevărat, că noi nu avem esterior prea recomandabil. De aceea mi-a și fost frică că vom fi primiți cu focuri de pușcă din partea dlui acesta bun. Stenson, vechiul administrator, care locuește aici pe undeva, și care e foarte neprietinos, precum spun oamenii, ascultă Puffo, sau domnialui doarme bine, de am putut sparge poarta și ajunge fără nici o pedecă pănă în odaia aceasta, sau face vântul un vuiet, de nu se aude ni­mica. Ei bine, să ne furișăm în bucătăria sa și n’ar fi lucru curat, de n’am afla acolo ceva. — Mulțămesc,­­jlse Puffo, mai bine tră duc peste lac la moșie. Acolo sunt oameni deși ocupați totuși mai pretinoși, pe când bătrânul Stenson e mânios și turbat, precum se pare. — Fă cum iei, frate Puffo, dară dute! Adă dacă e cu putință, ceva, ca să ne încălzim stomac­ul, însă ascultă soțul e sublim, ascultă bine, odată pentru tot­deauna. .. ! Ce-i ? (jise Puffo, gatafi de eșire, stringându-și baierile, cu­i țineau perle !­?e oaie pe trup. — înainte de toate, remica Cristiano, îmi vei lăsa timp se aprind o luminare din candelabrul acesta, pănă ce duci felinarul. — Ei, da cum să-l ajungem ? Eu nu văd nici o scară în blăstămata-ți odaie a ursoaicei ! — Pune-te aici, să te suia pe umerii tăi. Tare ești? — Vino !­ata nu ești prea greu ! — Vei fi soțule, țlise stăpânul, stând cu amân­două picioarele pe umerii largi a lui Puffo, ținân­­du­se cu mâna de candelabru și cercând cu ceea­­laltă a scoate o luminare, fără ca să-i cadă palan­­ginii plini de colb în ochi; eu nu prea am onorul a te cunoasce. Noi abia de trei luni de z­ile că­lătorim împreună și cu excepția unei aplecări prea mari spre cârcimă, nu cred că ești băiat rău; însă, se poate că tu ești un calic, și nu m’ași mănia a-ți­­ jice... — Ei, fli dară !­m­plica Puffo, scuturându-se nițel, grăbește te mai birta acolo sus, în loc de a-mi face morală! Dta nu eșt așa ușor precum am crezut! — Am isprăvit! respinse Cristiano, sărind re­pede jos, căci i se părea că simte la soțul său in­tenția, a-i lăsa să cadă, am luminarea și mi con­tinuu discursul. Noi sântem la moment doi țigani­­ m

Next