Telegraful Roman, 1884 (Anul 32, nr. 1-152)

1884-09-15 / nr. 108

432 Industria la sate — n’are nici o valoare, mai ales dacă respectivii profesioniști nu sunt pe deplin c­alificați. La sate mici se așead­ă mai cu seamă cârpacii, cari fiu sunt de nici un folos. Atari ele­mente nu merită a se lua în considerațiune, pentru că scopul nostru trebue să fie a funda o industrie solidă și aceasta numai la oraș se poate obținea. Ne trebue elemente oreșenesci, clasa de mijloc și aceasta necesitate nu trebue pierdută din vedere. Multe ar fi de­­ Jis încă în aceasta materie, dar cred că vor fi deajuns cele espuse mai sus. Nu voiu se dau secțiuni la nime, ci numai se atrag atențiu­nea asupra unor lucruri de importanță la distribuiri de asemenea ajutoare. Un ortodocs. TELEGRAFUL ROMAN Corespondente particulare ale „Telegrafului Român.“ De pe valea Arieșului. Die Redactor­ înflo­rirea ori­cărui stat poliglot atârnă de la mulțămirea perfectă a tuturor popoarelor cari ’l compun. Până când un element al unui atare stat se sforțază a se ridica pe conta celuialalt și își aroagă sieși exclusiv dreptul de esistență d­icând celorlalte elemente cum clicea Malthus copiilor născuți în țări prea înpopulate: „pentru voi nu este loc la ban­chetul vieții“ în statul acela nu poate să domnea­scă armonia deplină și nici nu poate să facă pași spre înaintare. Acesta e un adevăr, despre care ne putem convinge din esperința de toate slilele și care -i putem ceti adese­ori in fiarele noastre. Nimenea nu va pute contesta că șoviniștii ma­ghiari împing carul statului prin politica lor cătră abi­sul perirei. Nemulțămirea popoarelor nemaghiare este la culme, și nu e lucru de necrezut, că aceasta, con­­tinuându-se status quo.... ușor va isbucni în forma unui vulcan teribil. Popoarele de pe teritoriul coroanei ungureșci sărăcesc pe gli ce merge în urma nenumăratelor dări directe și indirecte și a mulțimei de greutăți, cu care au de a se lupta necontenit. Se pare că cei din fruntea statului nu se ocupă cu altceva de­cât numai cu inventarea feliuritelor moduri, prin cari se poată stoarce mai bine țara. Lumea se în­treabă mereu unde se varsă ațâța bani ce se iau de pe spatele poporului, noi n­­­icem „în punga popii“ după zicala românului. Emigrațiunile au devenit ceva lucru obicinuit, de care nice nu se mai miră nimenea. Adevărat că încă de pe la noi pănă acuma n’a emigrat ni­menea dar mergând astfel cursul lucrurilor ne te­mem că ne vom trezi într’o bună dimineață, cu­­ fenomene de aceste ne mai uitate prin poenile și dumbrăvile munților apuseni. Pretutindenea unde te întorci numai, in timpini vaiete și amărăciuni încât adeseori te întrebi „ce va mai fi oare de statul acesta.“ Ori­și ce conversațiune cu poporul nu poate să constee decât din tânguiri, că numai poate su­porta sarcinile de acum și e silit se iee lumea în cap. Apoi în comitatul nostru „Turda-Arieș“ se pare că s’a adunat toate necazurile, cei de la putere nu mai caută la altceva decât să-și satisfacă intere­selor lor maghiare. Fiind poporul nostru activ, deși e situat în neste locuri nu prea productive, a avut cu ce să sature nesațiul domnilor de la comitat. O Zi rece face ca moara să se oprească, în lipsa unui morariu activ.“ Abatele scia destul. Câte cuvinte de simpatie o fi schimbat văzul Caroli cu Cicci în afundăturile ferestrelor sub umbra perdelelor, la petreceri de casă. Dacă aceste construcțiuni avem deja un în­țeles profund și tainic, Abatele era un bărbat rece, sever, întunecat, și mai rece, mai severă mai întunecată deveni fața lui la cetirea fie­cărui cuvânt, în fine se întoarse cătră eleva sa, cătră sârmana mică Cicci. „Dia ai cetit într’o carte albastră!“ 7*86 el. Ea frângea evantaliul seu, se revoltă în contra tirăniei, dar se rușina și de neascultarea sa. „Ce vină am dacă cartea este albastră.“ „Din­sei prea bine, că albastră-ți este oprită“ replică el aspru și rece. Și mai ales locurile sub­­trase. Dânsa rîse mânioasă. „Doară o fi­ertat să-mi subtrag roate de mori“, strigă ea. „Roate de mori!“ Făcu asprul abate serios. „Cugeți doară Contesine că eu nu înțeleg aceste lo­curi?“ Aceste ziceri nevinovate devin prin subtra­­gerea cu cenula albastră o crimă! Ele sună. Fie­care morariu se teme carna de ghiață pentru apa sa. Se numesce: Eu proprietariul acestor cărți al­bastre me tem de inimicul abatele Barili pentru Dacă lucrul se va desvolta tot astfel apoi va veni timpul, când domnii vor trebui se mai caute după aur prin Arieș și după bunătăți râmase dela Daci prin colțuri (stânci), căci de gata nu vor mai găsi. Ar face un bun serviciu statului când cei dela putere s’ar decide a pipăi pulsul poporului și s’ar informa direct dela dânsul despre durerile lui, apoi când ar și căuta se vindece ranele aflate. Cu de aceste însă nu se ocupă șoviniștii decât cu altele cari să poată servi idolului la care se închină cu toții ideei de stat maghiar. Este o ideă fiesă aceasta carea ori­cât se vor sforța nu-i vor pute da ființa. Sunt zadarnice toate încercările lor și nu va trece mult, sperăm, pănă când vor trebui sa­ se tre­zească din orbia lor de astăzi. Noi le-o spunem verde, dară glasul nostru ră­sună în pustiă, căci „Iuda cel fără de lege nu vrea se înțeleagă.“ în loc de a înțelege ei ne persecută și lucră pentru idea de stat maghiar. Greutățile am 7*8 ca 8^oi mari, deficitul nu­mai scade și ei golesc din vistieria statului pentru a înființa școli de stat unde nu este nici o necesi­tate. Numai de vre-o doi ani s’a înființat și pe Arieș două școale de stat una în Ofenbaia și alta în Câmpeni, unde nu să simția trebuință. Pentru acele varsă bani din greu, iar pentru scoalele noa­stre nu dau nice o para. Aceasta încă e dreptate să tot dee poporul nostru și se numai ice. Nu-mi s’a dat a­ceti prin ziare, că ministrul de culte ar fi dă­ruit ceva pentru vre-o școală română dar școale de stat unde nu se simte trebuința să înființează cu ridicata. Nu-i mirare dacă foile din Cluj recomandau cu atâta căldură pe părăsitul nostru inspector șco­lar Moldovan Gergely ca profesor pentru catedra româna la universitatea de acolo în locul lui Dr. Gregoriu Silași. în adevăr acesta s’a bine meritat pentru stat după cum ’i înțeleg maghiarii prin înființarea celor două școli. Se înșală cu toate acestea toți aceia, cari cugetă că din muntenii no­­ștrii vor pute să facă altceva decât români, în dânșii ca în toți românii este tare simțămîntul na­țional și mai bucuros vor renunța la viață decât la națiunea lor. Aceasta trebue să o scie și Moldovan Gergely și toți maghiarii și se numai încerce lucruri de a lui St8Ífus din mitologie. Eu susțin cum zicea odată Pirhu despre Fa­­brițiu că mai curând să va abate soarele din cur­sul său decât acest om de la calea dreptății, mun­tenii noștri mai bucuros vor aștepta să le apună steaua vieții decât să și părăsească naționalita­tea lor. Un muntean. Reuniunile preoțesei proiectate de domnul pro­­topresbiter Simeon Popescu au pus în febrilă irita­­țiune pre colegii noștrii dela „Tribuna“, și i-au adus în încurcătură așa de mare, încât încep a deveni cam ordinari în purtare și espressiuni. Se nu se încurce lucrul. In urma articlului nostru din Nr. 105, Z­ariul „Tribuna“ în Nr. 120 se ocupă cu „Telegraful Ro­mân“ și după multe personalități ajunge la obiect. Comunicând scrisoarea, prin care dl Ioan Slavici fu rugat se reproducă cetitorilor „Tribunei“ articolul cu pricina din „Telegraful Român“ scrie: „N’am făcut, se înțelege, ceea ce ni se cere în această adresă, fiind­că n’avem dreptul de a o face. Coloanele amorul nostru, păzescete de el.“ Apă „cu cât malul este mai liber — se chiamă, cu cât te alipesci mai puțin cătră familia Dtale — cu atâta mai bine­ și în sfârșit, face ca moara să se oprească — este ea. Eu voiu deveni infidel dacă nu te hotăresci degrabă! Așa e copilă ușoară?“ „De unde sei Dta aceste ?“ întrebă Cicci cu mirare. Abatele o privi cu seriositate. „Copilă ce ești­­ timpul, esperiența și îngrijirea pentru alții, m'a învățat.“ Ț­ise el simplu. „Acum mă duc însă la sârmana Dtale, mamă.“ Cicci fugi după dânsul cu mânile împreunate. Oh! nu, mă rog nu­ se roagă ea spăriată, mama și așa este de tot tristă, și eu sigur n’am comis nici un rău. Preotul însă dispăru. El se duse la bătrâna contesă și-i desfășură starea lucrului. Ei nu mai vorbeau despre legătura albastră după ce cetiră împreună toate locurile sub­­trase. Contesa hotărîse pre nepotul său Cesarini pen­tru fiica sa, pentru că era bogat și dânsa cu mult mai neavută decum o credea lumea. Ei vorbeau împreună despre nenorocirea ce ar putea resulta din căsătoria copilei, când aceasta ar alege din doi pre cel puțin bogat. Dar aerul aromatic de primăvară a acestei­a^6 strălucitoare trimise o almeniare miraculoasă în onestitate diaristica. „Tribunei“ sunt reservate pentru lucrurile cari nouă ne par mai importante. N'am publicat nici adresa, deoarece credem, ca e compromițătoare pentru cel ce a scris-o, și n’avem nici un interes de a compromite pe un coleg, care — astăz­­ cel puțin — susține principii apropiate de ale noastre. Singurul lucru ce puteam face era se le facem autorilor articolului împărtășire despre adresa primită și să le deschidem coloanele „Tibunei“ dacă vor se răspundă. Aceasta am și făcut-o.“ Noi am arătat deja cetitorilor că citatul arti­col este falsificare tendențioasă și caluminare de tot ordinariă. Am voit însă să se curme causa în mod onest, și am crezut că mijlocul cel mai potrivit, ca­lea cea mai scurtă este, dacă cetitorii „Tribunei“ se vor convinge din propria intuițiune despre starea lucrului. Ce fac colegii de la „Tribuna“ ? O spun fără sfi­­eală că coloanele Tribunei sunt reservate pentru lu­cruri care lor le par mai importante. Tot așa opi­nează și despre publicul lor. Se ne ierte colegii de la „Tribuna“. Ei despre ei pot avea asemenea opiniuni sini­stre, nu le permitem insă insinuarea de asemenea opiniuni la publicul lor. Publicul român până acuma n’a admis șarlatania nici chiar în Ziaristică, care este factor important în vieața noastră națională. Publicul român în onestitatea sa a pretins totdeauna ca Ziaristica românească sau se lupte cu arme one­­ste cu devisa: „Dreptatea și adevărul mai presus de toate,“ sau se înceteze. Spiritul de jidan infiltrat fără sfială în inima românului de unii dintre colegii de la „Tribuna“ — escepționăm pe domnul Slavici — spiritul de jidan, șarlatania, n’a prins la români, și dacă va voi Dum­­nezeu nici nu va prinde. Respingem deci în nu­mele publicului român și spre salvarea onestității presei române dela noi insinuarea surorei din Strada Cisnădiei. Escepționăm pre domnul Slavici, căci la Dom­nia sa presupunem tărie sufletească. Abia o săp­tămână a trecut de când domnul Slavici la adresa pressei unguresci scri­a unele ca acestea: „Se iau părți isolate din articulele noastre, se traduc zeu, se interpretează fals, se trag din aceste false interpretări false conclusiuni, și astfel ne pomenim de­odată în ra­porturile biroului de pres­ă schimonosiți, de nu ne mai cunoascem pre noi înșine.“ „Tribuna“ numărul 110 a. c. de la 29 August. Ceea ce împută „Tribuna“ pressei­­ maghiare, o face „Tribuna“ față cu noi, și aici nu poate vorbi domnul Slavici. Se cerea ca „Tribuna,“ dacă ține la demnita­tea sa, să fie onestă față cu noi din respect cătră publicul sau chiar, și sau să rămână pe calea adevă­rului, sau se spună că chemarea ei nu este a lupta pentru adevăr, și noi o lăsam în numele Domnului. Dacă nu-i par importante cele scrise de noi, pentru ce reproduce lucruri neimportante după pă­rerea ei, pe care le falsifică spre a le face importante, și falsificate le aruncă în spatele publicului român ? Aceasta nu este caracter românesc, este carac­ter de jidan introdus acuma în Ziaristica noastră. Colegii de la „Tribuna“ se mai fac naivi și ne întreabă: cine grăiesce prin coloanele „Telegrafului Român“ ? și cine ia respunderea pentru cele scrise în „Telegraful Român“ ? Ne mai spune apoi că congresul nu, sinodul nu, consistoriul (???) nu. La Ziariul „Tribuna“ redactor responsabil este domnul Păcurariu, director domnul Slavici, sufletul seriosului bărbat. Și depre buzele sale tre­­murânde ca penaintul la resărirea erbei curgeau cu aroma de viorele următoarele cuvinte: Emilia ! Iți aduci aminte de când eram însă un petulant ofițer? Gori Ermenyi me numeam atunci. Și cum te iubeam; și ce sărac eram, și părinții tăi­a ți opriră epistolele de culoare roșetică, și te mări­tară după vărul Gollvill. Și eu — eu devenii prea tăcut pentru traiul soldățesc, și prea bătrân pentru viață. Și cum te-am regăsit — eu un serman amărât prost — prin protecțiunea unchiului Cardinal — și tu o văduvă tăcută. De atunci inima mea căreia nu­ i-a fost permis se bată pentru fericirea nimenui și-a în­dreptat întreaga sa iubire spre copila sa, Emilia. Și mi se pare că aceasta veche tragedie are să sa repeteze aici. Noi ambii suntem sărmani, Emilia. Și greu a trecut timpul pănă am îmbătrinit, și ne-am regăsit în fine — amici — liniștiți. Le facem noi care — cu a cărora putere stă—­ ca acesta pănă primăvara se înghețe — precum a înghețat primăvara vieții noastre. Ea prinse mâna bătrânului învățătoriu al ficei sale. Este copila lui și ta înveți să fiu indulgentă cu dânsa? Și frumosul seu cap se pleacă preste mâna lui, și buzele sale o atinseră ca pre religuia unui sânt. Apoi luă cartea cea urgisită și cu ea în mână se duse la Cicci, pre care o luă la respundere pen-

Next