Telegraful Roman, 1885 (Anul 33, nr. 1-137)

1885-10-24 / nr. 113

ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr pentru fie­care publicare. Din causa sstei serbitori a „M. Mac. Dimitriu“ minierul procsim va apărea Marti în 39 octomfore v. Sibiiu, 23 Octombre 1885. Zliarele streine au luat i­uația d­espre o nemnțe­­legere, ce există între presa maghiară și cea ne­­maghiară din Transilvania. Lucrului i s’a dat formă glumeață, accentuân­­du-se mai cu seamă animositatea dintre ziarele din Ardeal și necruțarea cu care se întimpină ele. Este fapt, că între ziar,st’ca maghiară și ne­maghiară din Ardeal există o mare neînțelegere, și noi cești bisericesci folosindune­le termini biblici, afirmăm cu toată tăria, că între noi și ei mare prăpastie este, mai mare chiar și ca cea dintre bogatul din Evangelie și Lazar, care privea lucru­rile din sinul fericitului Avram. Este deci mare prăpastie între noi și ungurii de la presa din Ardeal, și cu această grozavă pră­pastie rivalizează animositatea observată în lupta cu peana. Și e lucru natural, că prăpastie se fie între noi și gazetarii unguri, e consecvență logică animosita­tea, deoarece vederile noastre sunt diametral opuse vederilor colegilor de la presa ungurească. Trăim în luptă continuă și fie­care vorbesce de ceea ce-i doare. Pre­frații dela presa maghiară se pare a-i do­rea ori­ce semn de vieață națională la români, pre noi ne doare asupririle de tot soiul, cari se înmul­țesc pe z i ce merge. Nu este­­ și lăsată de Dumnezeu, ca presa din Cluj să nu tăbărască auspra noastră, și aceasta sub feliurite preteeste. E vorba de prăpastie. Se aduce lege în dieta țetei ca copii încă din tinerețe să fie maltratați cu învățarea unei limbi străine idiomului lor. Fiind­că legea e lege, ea trebuie respectată. Mintea sănătoasă ’și-a luat de ajutori­u resulta­­tele șoiinței pedagogice și a demonstrat, că această arbitrară măsură este îndreptată contra educațiunei și a instrucțiunei cetățenilor nemaghiari. Toate în zadar. S’a cris, că noi trebuie să fim recunoscători, deoarece prin această măsură ni se deschide scara dignităților în patrie. Așadara se fim mulțămitori, în sensul legei mai sus amintite, stabilitate au învățătorii instituiți înainte de anul 1872, ceialalți stau ca frund­a pe apă. De atunci încoace lucrurile s’au desvoltat alt­cum, despre care însă cu altă ocasiune. Dela școală s’a trecut la patriotismul nostru, și astăzi este dogmă credința, că fără cunoșcința lim­­bei maghiare nu se poate închipui patriotism adevărat, încă o prăpastie. Toți cei dela presa română din Ardeal cunoa­­șcem perfect limba ungurească. Mai mult, unii dintre noi­­ și-au făcut aproape toate studiile la institute unguresci: piariștii români din Ardeal sunt cei mai mari nepatrioți, așa Și­ colegii de la ziarele streine, deoa­rece ei cunosc perfect limba maghiară, și cunoscința limbei maghiare este unica garanție a patriotismului dela noi. E vorba de prăpastie între noi și ei. Cu săptămânile s’ar putea scrie numai despre tema atinsă de noi la acest loc, înse noi trecem la alte năcazuri. E destrăbălată administrația la noi, destrăbălată pănă la estrem, și aceasta ni-o spun diarele maghiare din opoziție, se înțelege numai acolo, unde e vorba de luptă între partide. E destrăbălată, o recunoascem și o simțim și noi, și dacă am sta să publicăm plângerile de tot soiul, am putea forma rubrică permanentă de asemenea plângeri în toate ziarele noastre. Avem spre pildă o plângere mai proas­păta în­­naintea noastră. In o comună curat românească din înglobatul co­mitat al Târnavei mici, foștii domni feudali au cassat cărcima comunei acuma de vre-o cinci ani. Sărmanii români au spesat mult și la admini­strație pretutindenea au perdut. Se așterne causa la ministeriul de interne. Aici se casează întreg procesul din causa necompe­­tenței forurilor, se restitue „status quo ante,“ cu ob­servarea, că dacă foștii feudali au ceva pretensiune, să se adreseze la forul judițial. Decisiunea ministerială soseșce la comitat în Septembre 1884, adunarea generală a comitatului o ia la pertractare în 6 Octombre 1884 și o trans­pune oficiului pretorial spre a o publica celor in­teresați. Acuma suntem în Novembre 1885, și sărmana comună tot nu scie ce este cu cârcima. Oamenii se duc la pretor, acesta le arată ușa. Causa e decisă de un an de zile și de status quo ante nici vorbă. In loc de aceasta notariul trimite o scrisoare judelui comunal cu porunca, ca să se iscălească în­treg comitetul. Judele nu înțelege un singur cuvânt unguresc, asemenea subjudele, asemenea jurații, cu un cuvânt nu găsesci om în comună, care se scie unguresce, deși comuna aceea formează pranița între secui și românimea de pe șesul Târnavei mici. Din întâmplare tocmai la sosirea acelei porunci, se afla în comună un om cu cunoștința limbei un­guresci. Satul întreg a năpăstuit asupra lui cu fel de fel de scrisori, unii cu contracte, alții cu citațiuni judecătoresci, al căror temu­i espirase de mult, și acuma se apropia esecuțiunea, alții cu liberul de dare, și așa mai departe. A venit și judele, căci el încă e din sat, și-i cade bine când vre­un om din neamul lui pricepe ceva carte. Și ce era în porunca de la notariu. Comuna politică se obligă, că la prima provo­care va presta 30 de zile de lucru cu carul și 70 cu palma pentru școala de stat, proiectată a se înființa în comuna învecinată. Comitetul are numai să iscălească, celelalte ur­mează dele sine. Este vorba de prăpastie între noi și ei. Vom continua. / ------­Revista politică. FOIȚA. Minte, minte, nația românească. Disertație poporală. (încheiere.) Cichindeal. — Băiatul cel mai mare a lui Pralea, — era un copil foarte cuminte și isteț Nu împlinise bine nici 6 ani și -ț­ elicea de rost în biserică „Lu­mină lină,“ „Tatăl nostru,“ „Credeul“ de ’ți era mai mare dragul, ba­r mai învățase popa Ștefan — Dileu se T­ierte, că a fost om bun și de omenie, — Șic îl mai învățase câte o slovă două și se trezi într’o bună dimineață ta­se cu el, că citesce în biserică icoasele și apostolul. — De multe ori, când după slujba de Dumi­necă se -ntorceau cu toții acasă, adecă Pralea, ne­­vastă-sa și cu copii, — se gândia Pralea la ficioru­­s cu Petru și apoi la sărăcie și de la sărăcie ear la Pe­tru. Și cum se gândia el așa, tăcea mulcom și ve­­dându-i nevastă-sa că el tace, făcea și ea tot astfel­. Și apoi tăceau amândoi multă vreme. Odată, după ce tăcură iarăș mult amândoi, se ’ntoarse Pralea că­­tră nevastă-sa, și i grăi cu multă hotârîre: — „Tu muiere, m’am gândit se fac un lucru mare. ’L-am întrebat chiar și pre popa și pre­nota­reșul, — și și ei* au zis să-l fac. Pricepi me?!....... Am se-l fac, de ași sei, că vom mânca fasole chiar și în Șiua de Pasci..........M’ai priceput muiere?!“ — „D’apoi te-oi pricepe, dacă mi-i spune și mie.“ — Ș’apoi ear a mai stat pe gânduri Pralea și pe urmă ear a grăit. — „Pe Petru am se-l dau la școală se învețe carte. Copilul acela nu e ca se grijiască de vacă și să fie pogănici la boii altuia. Priceputum­ ai ?!“ — Nevasta sa tăcu câtăva vreme, apoi grăi. — D’apoi banii d’unde-i luăm ? — Bun îi DȘeu și ne-a ajuta. Ne om trage de la gură, numai ca să vedem ce vom putea face din el, barăm un biet de dascăl ca ficiorul popii din Săscut, dacă nu mai mult. Nu te îngriji neva­stă, — ce spune popa și notareșul nu poate fi lucru rău. Nu poate fi lucru rău. — Și cum a zis­eralea dragu tatii, așa a făcut. ’L-a luat pe Petru și l-a dus la școală la oraș. Și jumătate din cretărașii câștigați cu multă sudoare ’și-i dădea la școlile din oraș, numai ca să vad­ă eșind om din el. — Și n’au trecut trei patru ani și Petru a lui Pralea din satul nostru era vestit de școlar harnic și ascultător, încât îl luase un domn de la oraș și spesa el pentru ca se­­ învețe. Iar când vinea din când în când acasă pe la sărbători mai mari, ve­­i cum vii și tu, sei că nu se poate totdeauna, ci nu­ Pressa monarh­iei se ocupă de present cu răs­punsul ministrului de externe Kálnoky, dar la multele interpelațiuni ce i s’au făcut în delegațiune din par­tea maghiară. în răspunsul său ministrul lasă neatinse multe cestiuni, despre care a fost întrebat și în genere nu spune decât foarte puțin nou. Iată ce scrie „N. fr. Presse“ despre acest răs­puns al ministrului Kálnoky: „Simțământul sigurității și a liniștii, care s’a produs în urma mesagiului împărătesc rostit în fața delegațiunilor, — și totodată speranța, că va reuși nu numai desnodământul pacinic al conflictului bul­­garo-rumeliot, dar resolvarea lui fără nici o peri­clitare a intereselor monarc­iei noastre, prin răs­punsul ce s-a dat adi­ul Kálnoky în delegațiuni, de fel nu s’au întărit. Asupra importantei întrebări, a conferenței, a programei sale, și a marei cestiuni, că în ce mod se vor esecuta eventualele ei ho­­tărîri, ministrul — din motive, pre­cum­ ori­ce corp o­mai când te iartă rânduiala școlii și sfatul învățăto­rilor, apoi cerea în biserică apostolul cu glas mare și cu un vers dulce, de se minunau oamenii de el; ear Pralea săracul se simța înc’odată atâta om de­cât era, și „Freacă sfanți“ sta se plesnească de ciudă, cum ficiorul unui sărăntoc poate se nu fie prost ca tată seu. Adecă scu­ tu că ’ți-am spus, că „Freacă sfanți“ în prostia lui se țînea pe sine cuminte, și prost pe tot omul, care nu era bogătan ca el. — An după an trecea și Petru nu mai găta cu școlile începură să­ i­eie perișorii pe bărbie și el tot nu mai găta. S’a dus chiar la școlile cele mai mari din împărăție, adecă la Beci și se făcu procatăr. — Acum eu nu o se ’ți mai laud ție pe Petru Pralea procarărul, că tu ’i vei , cunoscând atât de bine ca și mine și vei soii, că nu sunt nici­­ zece domni de români, care se­­ întreacă pe el, îi pm la loc în tot chipul, și de carte și de inimă, care cunoasce năcazurile oamenilor săraci și ’i ajută cu sfat și cu bani, după cum cere trebuința. — Veții dragu tatii, acum ce fală-i pentru un sat cum e și al nostru și pentru niște oameni să­raci, cum au fost și părinții lui Pralea, a procată­­rului, de a putea dice, domnul acela mare a eșit din satul nostru, el este omul nostru. — Și se ve­ți tu numai. Cum ajunse el domn pe barba sa, de gătase adecă cu toate școlile, vi­­nea toată luna de două­ ori la noi, de aduna pe ea-

Next