Telegraful Roman, 1891 (Anul 39, nr. 1-137)

1891-05-04 / nr. 50

Nr. 50 ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 8 fl. 60 cr., 3 luni 1 fl. 76 cr Pentru monarc­ie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru gtreinitate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Sâmbătă 4/16 Main 1891. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei arhinfreoesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 INSERȚIUNILE. Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea ,,Telegrafulu Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază XXXIX Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr.,­ — de trei ori 16 cr. rondul cu litere garmond — și timbru de 80 cr. pentru fie­care publicare. Sibiiu, 3 Maiu. Sinuciderile și defraudările în Ungaria sunt un lucru de tóte filele. Amploiați publici, omeni de încredere ai gu­vernului, omeni cu coneesiuni familiare, protegiații patrioților din comitate fură și delapidază bani pu­blici și când se descopere crima, cei mai mulți își iau refugiul la glonț și la stréng. Controla cea lacșă, încrederea prea orba, nu seim cari din dóue contribue mai mult la coșurile aceste, ce se repetază aici la noi atât de des. Moralitatea publică scade pe c ji ce merge, ome­nii încep a trăi preste puterile lor, fac lues în mân­cări și beuturi, portă vestminte nebunesci de scumpe, se înglodă în datorii, și când le sacă creditul își iau refugiu la defraudări. Ici o casă de păstrare, colo averea orfanilor, dincolo banii de drumuri adunați de solgăbirăi, altea averi fundaționale sunt atăcate în mod mișelesc și de fraudatorul descoperit își ia refugiu la glonț, la strâng ori la strichini și lasă în urma lui în m­iserie pe ai sei, în m­iserie pe cei ce nu l’au controlat din deajuns și în m­iserie pe toți cei interesați. Cronica de ții inregistreza amii atari fapte cu un feliu de indiferentism, ca și cum aceste lucruri de sine s’ar înțelege și lumea trece preste ele la or­dinea f­ilei. Lumea nu lucră bine, când constată lucruri de aceste și le ia în ușor. Societatea contribue și ea ca lucruri de aceste urîte să se generaliseze, când nu pune mâna pe cuțit ca se taie, ce e putred, păn în carne vie. Caracterele bune încep a se împuțina, omenii de încredere sunt tot mai rari, și societatea ea singură este de vină, că nu demaschezá pe făcă­­torii de rele, începând de la prima lor încercare frau­­dulosă. Sistemul de a acoperi pe făcătorii de rele duce la corupțiune generală. Cei ce contribue la astuparea păcătoșilor devin complici la fraudă și nu sunt mai puțini păcătoși decât făptuitorii. Trebue odată pentru totdeuna să încete consi­­derațiunile, unde e vorba de administrarea de averi publice și îndată ce observăm, că un om cheltuesce preste veritele lui regulate, trebue să ne punem în­trebarea: de unde? Merge lucrul pe cale onorabilă sau face aliș­­verișuri — și dacă face trebue ca societatea să i dea de gol. Nu atunci, când își pune furia în gât trebue să venim să constatăm răul, ci înainte, păn ce omul nu a ajuns la atâta, trebue controlat de prieteni, controlat de rudenii și dat să înțelegă, că se-și schimbe modul de traiu, să-și mărginescă cheltuelile și să și întocmască trebile, ca să nu ajungă la ușa temniței sau la momentul­ în care e silit se pună mâna pe revolver. Mâni curate mai pre­sus de tóte și mărginirea cheltuelelor este tot ce cerem dela tot românul, care nu voesce să devină victimă propriilor lui păcate. Nu are românul să se geneze, dacă e în posiție mai de jos a purta vestminte mai după mână, nu are să­­ supere dacă locuesce în o odaie mai mo­destă și nu are se imiteze nebunesce pe străinii, cari mâncă și sudarea lor și și agonisăla părinților. Noi avem de a împlini misiune aici în Ardel și misiunea acesta culturală a nóstru e condiționată dela onorabilitatea nóstra și dela starea materială, în care ne găsim. Popóre, ale căror puteri sunt sleite, omeni ale căror mâni sunt mânjite, nu fac isprăvi. Ungurii, nemții au destui omeni și din cei mulți pot da un contingent și de mișei, noi însă trebue să avertisăm pe ai noștri de ai secunda în risipă și în lues, care duce la sapă de lemn, la rușine și la veștejirea nemului. Trebue să fim noi mai presus de tote conscli de originea nostru democratică și dacă vom țină cont de acesta, atunci vom împlini și datorințele cătră societate și cătră noi înșine. Nu propoveduim sgâr­­cenia, care e ariciosă, dar nu putem să aprobăm nici pe cei cu mâna spartă, pe cei ce nu se cugetă și la­­ fina de mâne. Cu deosebire inteligința nostrá de la sate pe unele părți, ar trebui să și tragă sema cu tóte con­secințele modului ei de risipă păgubiciosâ, căci decă­­dința ei este decădința nemului întreg. In fața defraudărilor din diferite părți nu puteam scrie altmintrerea, chiar și când ei s’ar imputa, că scriem sub impresiunea unor fapte, ce nu ne privesc. Aiii nu ne privesc, cine ne garanteză, că nu ne pot privi mâne ori poimâne? Revista politică După înformațiunile date de ministrul președinte ungar în clubul partidului liberal dieta nu va mai ține ședințe pănă in 20 I. c., în care 4­­80 va înc­hhea și actuala sesiune. Sesiunea următore se va deschide în zi­ua de 21 Maiu, cân­d se vor face și constituirile de lipsă. Proiectul de lege despre re­forma administrațiunei se va aduce în discusiune la 29 Maiu. Presa română se ocupă cu resultatele obținute de actualul guvern la alegeri și la compunerea ca­merei deputaților. Foile din România judecă lucru­rile mai mult din interes de partid. Tote recunosc însă, că succesele guvernului în alegeri au fost des­tul de favorabile. Tot foile din România vorbesc despre obstrucționismul, ce ar intenționa să-l exer­­cite partidul liberal în viitorea luptă din cameră. Mesagrul de tron al regelui Carol, cu care a deschis actualele camere, e scurt și de tot laconic. In el se accentuăză mai vârtos speranța, că guvernul având majoritate suficientă, lucrările cele mai ur­gente se vor săvîrși fără multă discuție. Tot odată anunță mesagiul mai multe proiecte de legi, cu cari va veni actualul guvern. Presa streină face și ea comentarii amănunțite actualelor stări de lucruri din România, dar și co­mentariile ei sunt pline de preocupațiuni. Astfel spre exemplu presa austriaca vede în actualul guvern un dușman de morte al Austriei și Germaniei, pe­­când presa rusesca se bucură, că în fine totuși amicilor și binevoitorilor Rusiei le a succes să pună mâna pe cârma țărei. — Se scrie din Viena: Arh­iducele Francisc Ferdinand, nepotul împăra­tului și viitorul șef al monarh­iei habsburgice iese din ce în ce la ivelă, din scala seriosă a serviciu­lui militar. Deuinări s’au presentat pentru Întâia oră prin­țului căpeteniile autorităților; a primit pe toți mi­niștrii austriaci și pe alți demnitari în audiențe mai lungi pentru ca să facă cunoscință cu perso­­nele conducătore ale statului. Nu este vorba ca să se încredințeze arh­idu­­celui de pe acum vr’o posiție în administrația ci­vilă, ceea­ ce va fi necesar cu timpul ca să fie in­trodus în afaceri. Deocamdată rămâne în activitatea-i militară, pe care o desfășură în calitate de colonel al regimen­tului de infanterie cu garnisona în Oedemburg. In tot cașul se va lărgi cercul personagielor, cari i se vor aduce în mai mare apropiere și în același timp i se vor presinta și demnitarii statului ungar. Aceste măsuri necesare pentru educația politică a arh­iducelui s’au luat și pentru a nu se da oca­­sie să se răspândască soliile neîntemeiate, cari se ivesc din când în când despre o pretinsă intenția a împăratului de a abdica în favorul fratelui său al doilea al arh­iducelui Carol Ludovic. Aceste svonuri sunt cu atât mai lipsite de ori­ce temeiu cu cât și monarh­ul astăzi în vârstă de FOIȚA. Fântâna desperări. O numesc cu toții fântâna desperărei. Și în­­tr’adevăr își merită numele. In satul S.. . locuia nu de mult o familie de econom, bogată nu era, aveau însă atâta cât le tre­buia pentru a trăi mulțămiți și fericiți. Casa lui­era așed­ată pe unul din frumósele deluri, ce încunjură satul, în mijlocul unei încântătore grădini de pomi roditori și flori mirositore, prin mijlocul ei curgea un rîuleț, a cărei apă era limpede și rece. Prin potecile acestui paradis pământesc, se preumbla adesea ori frumosa Florica, copila unică a economului. Toți flăcăii din sat o numiau ț­ina, căci era frumosă ca acele Închipuiri ale minții omenesci. Fetele, se uitau urît la ea, și când mergea câte odată la hora satului, nici una nu-i vorbia, flăcăii se Îndesau toți, care mai de care să fie în apropi­erea ei, și era mândru acela căruia Florica i-ar fi adresat mai intâiu cuvântul. Toți, câți vedeau pe acesta copilă, stăteau în loc și o priviau, orbiți fiind de frumseța ei. Vestea despre acestă copilă, numai de 17 ani, se respândise în tot comitatul, și toți cari treceau pe ulița lor, se uitau, că dar vor 4aia prin desul tufiș, apărând la ferestra odăii cea minunată față. Penelul artistului este mai dibacil la descrierea frumseței de­cât pena unui slab scriitor. Era înaltă și subțire, un trup bine făcut, pielița obrazului era albă și subțire, părul negru ca pena corbului, sprin­­cele arcuite, sub care străluciau doi ochi mari și negri, nas mic, gură frumosă, care când ridea lăsa se se vadă două șiruri de dinți albi și mărunți ca nesce mărgăritare, apoi buzele roșii și îmbiitore, că 4eu, de nu erau ast­fel, n’ar fi urît-o atîta suratele. Maiu. Era una dintre cele mai frumóse 4>­e ale lunei Sarele Își trimitea cele dintâiu­rase pămân­tului acoperit cu verdeță și care se restrângeau în gin­gașele caliciuri de flori pline cu rouă; cerul era se­nin, aerul liniștit și îmbălsămat de mirosul dulce și plăcut al florilor, și mii de paseri desfătau aerul cu cântecele lor nespus de plăcute. Pe una din potecile grădinei, pe malul rîulețului se preumbla frumosa Florica, tristă și gânditore, rupând din când în când, câte o flore, care de­si­gur ar fi fost mai fericită la locul ei, decât în mânile mici și nervose ale copilei, căci sorta ei era tristă, ruptă și călcată în piciore. Venind-o astfel, de­sigur că ori­cine s’ar fi întrebat, ce are, ce i lipsesce, căci era singură la părinți și o iubiau ca lumina ochilor lor. La cine se gândia ea are? Unde sbura gândul ei, când se preumbla singură prin grădină. Ce dar nespus ardea curatul ei suflet, și ce idei negre îi încrețiau frumosa-i frunte și-i întunecau ochii um­­plându-i cu lacrămi? Din când în când se opria în loc, se mira în depărtare, părea că ascultă ceva, părea că așteptă pe cine­va. Așa era. A așteptat. A așteptat pe feciorul moșieriului. Satul, în care locuiau ei, era cumpărat de pu­țină vreme de cătră un domn bogat și bătrân, care avea numai pe acest singur copil; după câte­va mi­nute sosesce și el, întâlnirea fu sentimentală, dar tristă, cu totul altfel nu decât altă dată, căci era ț­iua care trebuia să decidă de sorta nenorocitei copile. Frumos era băiatul, frumos și tinăr, ce bine s’ar fi potrivit amândoi, iar unde se mai văd astazi ase­menea căsătorii, e ceva bun și frumos pentru po­vești, dar nu pentru viața de tóte fidele. De graba îi jura el credință și iubire în tóte diminețile, inima ei simția, că uniți nu vor putea fi nici­odată. Nu dragul meu Corneliu, sciu eu, că nu se póte ; părinții mei sunt bogați, și au un nume, pe care-1 prețuesc mai mult chiar ca banii,­ tu vei moșteni marea lor avere și numele îl porți, eu sunt numai o simplă fată de la sat, deși ama fost la șcală, am învățat și eu ceva carte, sciu m­nsă, că e cu neputință să ne uitim,

Next