Telegraful Roman, 1892 (Anul 40, nr. 1-138)

1892-01-04 / nr. 1

’ í !'p Nr. 1. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl, 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, 4/16 ianuarie 1892. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 37 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Poplicel Nr. 37. Epistolele nefrancate se refula­u Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERTIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr., rendul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie-care publicare. XL­ I în causa sfintei serbători „Areza­­rea Domnului și Proroc. loan“ .Numorul proclim va apare «Foi in IO Ianuariu v. T Sibiiu, 1 Ianuariu, 1891. Interesele poporului român, interesele bisericei ortodocse, care nu au găsit aici destulă respectare și garanții de desvoltare au dat nascere 4^anu'ul nostru acum 40 de ani, și tot acele interese sunt ac^i, cari ne impun sĕ continuăm cu lucrarea nostră. Avem la spatele nóstre un trecut aprope de o jumătate de veac, în timpuri mai line, cât și în timpuri de grea cer care am fost apărători ai poporului, apărători ai bisericei, și ne-am făcut de problemă a vieții des­­voltarea sentimentului național paralel cu cel reli­­gios-moral. Și dacă lucrarea noistră a fost o necesitate în trecut, ea e aoii și în mai mare măsură reclamată de poporul și de biserica, în al cărei servit stăm. Profitând dușmanii noștri din nenorocita împre­­giurare, că causa nostră a românilor este puțin cu­noscută în Europa, au dat fără sfială năvală asupra nostră Opiniunea publică se falsifică, cutezanța în por­niri fatale a ajuns la gradul suprem, și e necesar ca adevărul să se restabilescă prin organe de pu­blicitate, cari nu din reclam, ci din simț de deto­­rință sau asupra-și sarcina de a contribui la lămu­rirea situațiunei, în care ne găsim Pre lângă cestiunile politice, pre lângă principii evangelice — neresturnavere, — diariul nostru a trac­tat cestiunile cele mai momentoase privitóre la de­­voltarea instituțiunilor nóstre bisericesci, la asecu­­tarea respectului datorit libertăților publice garan­tate prin legile bisericei și ale statului — și astfel nu a făcut posibil, ca constituția nostră bisericescă,, principiile ce le-a avut legislatorii bisericei în vedere, să se perfecționeze și să străbată pănă în cele mai estinse cercuri. Așezămintele nóstre culturale, biserica și scala au fost în trecut și vor fi în viitoriu un obiect de specială îngrijire pentru noi, căci numai prin ele vedem o garantă a esistenței nóstre naționale, numai prin consolidarea lor, vedem consolidarea nemului nostru și întărirea simțământului național. De aceste vederi au fost conduși înaintașii no­ștri, aceste vederi le avem și propoveduim și noi a<p­­rebui să ne îngrădim cu instituțiuni trainice și să lucrăm pentru promovarea intereselor poporului nostru, din a cărui sudare trăim și din al cărui sin am eșit. Scala și biserica, limba și obiceiurile străbune sunt luate la gonă, și în fața atâtor porniri dușmă­­nose, trebue să stăm la pândă, trebue să fim cu ochii în patru. Prea se lucră pe față și după un plan anume croit la slăbirea nemului nostru. Martore­le sunt tóte acțiunile, tóte declarațiile tate manifesturile și apelurile din prâsma alegerilor pentru parlamentul unguresc. Nimene nu ține cont de noi, nimene nu se în­­treba, dacă putem fi și noi mulțămiți, după jertfele ce le aducem pe altariul patriei. Cu nespusă furie a pornit contele Apponyi și partidul seu asupra nostră, și nî se impune de datorință ca să lămurim pe ai noștri despre cele ce voiesce acest partid, ale cărui vederi sunt mai pe­­riculose pentru noi, decât chiar și ale kossuthiștilor de calibrul cel mai greu. Guvernul de acum și cel trecut este acuzat, că nu a purces cu mână de fier cestiunea naționalită­ților, a căror esistență partidul național unguresc nu o concede. Tot ce concede e, că fie­care cetățan, să-și potă folosi limba lui și promoveze cultura lui, numai pănă la acele granițe, cari se concede unitatea statului ungar“. Frumosă concesiune. Ne am permite însă modesta­­ întrebare: ca să seim care sunt acele granițe, cine le-a trasat și pe ce se pot cunosce ca sé nu cumva să le trecem și să călcăm preste granița aceea, care unitatea de stat nu ar concede să trecem. Eră deci unde a împins șovinismul lucrurile. Manifestul acesta, care semană cu cu ou cu o declarare de resboiu naționalităților din țară e primit de magiari cu mare însuflețire. Ardealul, punctul cel periclitat și amenințat de valahhi a trăsărit de bu­curie la ivirea manifestului partidului național ma­­giar, și acolo unde mamelucii cei mai blânzi ’și ple­cau capetele, a’i ’și ridică fruntea și candidăză din tote părțile omeni, cari au aceste vederi, omeni, cari ajungând la putere, ar pute împinge lucrurile în di­recțiune și mai fatală, de cum sunt azi. Etă de ce am susținut, că suntem nevoiți să continuăm cu lucrarea nostră și de se pate să facem pe poporul nostru, se pricapă că de la streini nu are ce aștepta. Nu, pentru­ că ei nu ne sunt prieteni. Nu, pentru­ că ei nu au gând bun cu noi. Nu, pentru­ că din tote acțiunile lor putem con­chide, că și-au pus în cap ca să ne sdrobescă și să ne facă imposibili ca naționalitate ce suntem ca să ne reducă la un nom de omeni, la nișce indivizi, cari avem dreptul de a ne vorbi și cultiva limba numai pănă la granițele, ce le concede unitatea sta­tului unitar național magiar. Cine să-i oprască în drumul, pe care au pornit? Nimene altul, decât conșciința națională trezită, nimene altul, decât resistența ce trebue să li-o opu­nem în mersul lor păgubicios pentru țară și nimene altul, decât dreptatea, care cere ca cetățănul să se bucure de libertate, până ce e om de omenie și pănă ce nu a venit în conflict cu legile morale și cu co­dicele criminal. Nu ne simțim vinovați nici de una, nici de alta. Pășim cu fața senină în acțiune. Intrăm în un nou an de lupte și nici chinurile cele mai grele, torturile cele mai blăstămate, nu ne vor opri ca să ne facem datoria cătră nemul nostru, la a cărui ridicare ne-am angajat să lucrăm. In aceste se va cuprinde programul ulteriorelor nóstre lucrări, și cerem sprijinul tuturor omenilor de bine spre acest scop. Felicitări de anul nou. în ziua anului nou, după serviciul divin, inte­­rregința română din Sibiiu s’a presentat în corpore la Escelenția Sa I. P. S. D. archiepiscop și metro­­polit Miron Romanul pentru a-i aduce tributul de recunoscință, cu care îi datoreza bunului arh­i­­ereu și pentru a-i ura un nou fericit, sănătate îndelungată și isbândă în lupta, ce o susține cu atâta abnegațiune pentru binele bisericei și al nemului nostru românesc, în fruntea numerósei corporațiuni era Ilustri­­tatea Sa Dr. Ilarion P­u­ș­c­a­r­i­u, archimandrit-vicariu archiepiscopesc, carele rosti următorea vorbire: Escelenția Vostră, Înalt Preasânțite Domnule archie­­piscop și metropolit! Clasicii romani simbolisau t­i­m­p­u­l în curgerea lui prin o figură de om cu două fețe, ba pe acestă figură o personificau într’o zeitate, pe care o nu­­miau Ianus. Figura lui Ianus este nimerit simbol pentru timp, care încă are două fețe: trecutul și viitoriu­l. Două fețe într’un cap semnifică, că vi­ Bioteca kdeteana ASTR.4 IIIII Mill II *214P* FOITA. Ecoul. Când eram de cinci­spre­zece ani, îmi plăcea o fată și o chema Nella, ba încă îi făceam poesii. Nu stiu cum am venit în stadiul acesta! Ah! Nello! Nello! Mult a trecut de atunci! Tu te-ai măritat cu un advocat. Nu însă așa -mi au fost visurile mele și acum te rog nu mai vreau să sciu nimic de tine! Unde’ți este fața și buzele cele rumerare, pă­rul teu cel negru ce undulă pe umerii tei, talia ta cea sveltă, s’au trecut tóte par’că le-ar fi mân­cat pământul... Oribilul ăsta de advocat se vede ți-a răpit tóte aceste grații, î­ți aduci aminte de aceea grădină mare de la „cruce“ unde alergam nebunește pe timpul vacan­­țiilor, resturnam tot ce ne venia în cale și ne ju­cam prin urbă fără a ava vr’o reservă unul față de celalalt ? Sei mai departe, că rasele din grădină se împuținau din 4* în 4* ,nu­se scie nimeni că cine le culegea de pe acolo. De câte ori nu ți le pu­neam eu însumi pe pieptul meu. Și bietele flori, bieții pomișori în liniștea lor filosofică păreau că se bucură împreună cu noi și armoni sau de minune cu valea ce trecea pe acolo murmurul seu lin de tot. Ce plăceri senine! Ce dulci și voiasc visuri pe atunci! Am trecut pe acolo în vara trecută. Casa e locuită acum de streini. Am zărit un domn, ce se plimba pe aleiele din grădină și o damă bătrână ce mergea cătră vale cu un băț în mână Erau nesce particulari acum, odinioră rase advocați! Pre­tutindeni tot de advocați dai! Pare că în lumea acesta numai advocații se mai însură și altcineva nimeni. Trebue se sei, că în parc nu era nimic schim­bat, am recunoscut fiecare potecă, fiecare alelă. Stânca cea mică tot acolo era, rămase respectată. Dar ce văci ? O! tu fermecător suvenir! O! mărâță forță a ilusiunilor! De ceea ce sunt mai sigur că am revenit sunt de exemplu cele două dumbrăvi vecine, unde s’a petrecut întâmplarea ce o voiu povesti. II. A fost totuși un punct negru în amorul meu pentru Nella și acest punct negru avea formă de om, mai bine di o formă de „haram“. Era îmbrăcat într’un costum elegant de provincie și respundea la disgrațiosul nume de Onufriu. Fiii silit se­­ numesc: Onufriu. Cu tóte că eu îl uram pe acest tiner su­­mer și vanitos El își esercita deci dreptul seu și curtisa și el Nellei. Tóte ca tóte, dreptul lui puțin me importa, dar ca el se curtiseze cu asta nu ne împăcăm de loc. Și ce e mai mult el își bătea joc de mine cu tote că fâcându-i câte un serviciu era de tot indiscret și nici de cât recunoscător Adecă ce se vezi tot eu îi cumperam tutun și nici odată nu’mi restituia banii ce speram. Dar nu’mi părea mie rău de bani, căci cetisem într’o carte, că tutunul este otravă și așa aș fi dorit se fumeze încă de șase ori pe atâta El se purta cu Nella ca un impertinent și pe mine me supăra, că ea nu se indigna. Din contră o vedeam de multe ori, că îi convenia bine așa ceva, cocheta ce era ea. Nu-i perdeam deci din vedere nici când, dacă erau la­olaltă și gelosia mea se învârtia pe lângă ei. III. într’una din 4’le se întâmplă că preumblân­­du-se amândoi în dosul unor pomi ce umbriau ab­ia aurii între ei dialogul următor : Cât e de plăcut Onufrie acest ecou, care de ceealaltă parte a apei reproduce vorbele nóstre de aici. De tot simplu, un resunet de sonuri, numai cei din anticitate își închipuiau de asta o fabulă de tot poetică. Dar repet că azi totul este explicat și că nu-i altceva decât un simplu resunet de sonuri. Și ore se nu fie cumva posibil acesta altun­­de­va prin grădină ? Ba da, respinse Onufrie după un moment de cugetare. Trebue se fie de partea cealaltă a apei în dosul pomilor. Dacă voești se mergem acolo. Astă sera nu, căci e deja întunerec. De ce nu? nimeni nu ne va vedea. Nu, nici decât. Mi s’a spus de acasă, ca se nu se depărtez prea tare cu D-ta și de altcum trebue se sei, că eu am fost acolo și singură dar

Next