Telegraful Roman, 1892 (Anul 40, nr. 1-138)

1892-12-08 / nr. 129

514 TELEGRAFUL ROMAN, suferinței și prigonirile cele mai amare au fost sor­tea, de care cu prisosință s’a făcut părtaș. O privire și numai fugitivă, asupra istoriei ne­­mului românesc ne va dovedi aevea acest dureros adevăr. Românii aduși în aceste țări prin Traian din vastul imperiu roman, cu dulcea lor limbă și cu creștinismul, primit însă numai în ascuns, se așociară aici și avură pace și liniște pănă atunci pănă­ când brațul viguros al Cesarilor romani a sciut să apere cu putere neînfrântă va­ ja și interesele vastului lor imperiu, dar îndată ce acest braț a slăbit din pro­pria vină, derăpănarea repede a puterii și decădința imperiului a fost inevitabila urmare. Cei, cari au trebuit mai întâiu să sufere grele lovituri au fost mai ales coloniștii romani din Dacia. Asupra lor s’au năpăstuit poparele barbare, precum au fost goții gepizii, hunii și avarii, cu scop de a ocupa ei lo­curile aceste frumóse și productive, și a nimici cul­tura romană dintr’ânsele, dar precum „apa trece pe­­trile rămân“; tot astfel au trecut și poparele acestea, ci viața romană continuată în poporul român format din rămășițele coloniilor romane, deși slăbite în energie a rămas ca un grăunte ascuns în brazdă, din care cândva o nouă și frumosă holdă are să răsară. In urma tuturor acestor popore barbare au nă­vălit și magiarii, cărora le succede a supune și pe românii aflători aici și a încatena pentru vocurile următore și pănă în­­liua de azi, sortea lor de sor­tea poporului magiar. La început ei au rămas însă nestingheriți în folosirea drepturilor și întocmirilor lor, după ce însă Ungaria ajunse regat sub Ștefan cel sfânt a început de nou istoria suferințelor pentru poporul nostru, căci sub acest rege s’a introdus în Ungaria și suc­cesive și în Transilvania dreptul feudal, în virtutea că­ruia românii, nevoind a părăsi legea lor străbună, sunt rând pe rând lipsiți de tote drepturile lor, căci Ștefan, primind catolicismul, căuta să­­ impună și supușilor săi români, ci Bela IV insceneza o perse­­cuțiune formală contra lor. De aici înainte ceriul românilor devine din ce tot mai întunecat și cu începutul secolului XVI su­ferindele poporului român ajung la culme, căci în secolul acesta un nou pericol începe a-l amenința, anume Transilvania devine independentă și alegân­­du-și principii sei naționali, calvinismul ajunge con­fesiune domnitare, or acesta față cu românii a fost de o asprime, cum catolicismul nu a fost nici în timpul celor mai nețărmurite ale sale puteri. Pre­cum căutau odinioră papistașii să-și înmulțască con­­tigentul lor prin români, tot așa se nimuesc acum calvinii a-și întări tot prin ei șirurile lor; și pen­tru a ajunge, mai ușor și mai degrabă la acesta do­rită țintă a lor, ei nu s’au dat în lături nici dela folosirea mijlocelor de volnicie, pe cari le au elograt în legi de stat, sub numirea: „Aprobatae et compil­­latae constitutiones regni Transilvaniae“, prin care pe români îi declară de suferiți în țară numai pănă­­ le va place dilor pământeni să-i țină pentru folosul lor, ci religia lor ortodocsă o declară numai de to­lerată. In urma acestora românii erau supuși la fel și fel de batjocuri, dări și persecuțiuni, dar cu tote persecuțiunile și aspr­imea legilor, românii cu puține escepțiuni, rămân statornici în credința lor străbună. „Aibi răbdare, căci răbdarea promite ajutoriul lui Dumnez­eu“ (ap. Pavel). Nu am venit de­geba în pavilon! Dar acum curagiu. Căci cine are curagiu și credință în cele dumned­eesci, acela se va mântui. Răsfoind istoria nemului românesc din acele timpuri și versând grelele și neomenósele suferințe la cari a fost el supus, te prinde mirarea, cum de s’a susținut atâtea vecuri, cum de nu s’a stins de pe fața pământului?! Și dacă totuși s’a susținut, ce a contribuit are la susținerea lui? Sunt mulți factori și cred a nu greși când între aceștia consider ca cel mai puternic „biserica“. Bisericei are să-i mulță­­mescá poporul român păstrarea nesignită a limbii și a naționalității. Póte c’ar fi perit în timpurile acestea de grea cercare, dacă nu s’ar fi încrezut în învățăturile fru­móse și mângâitore ale lui If. Christos și dacă nu și-ar fi adus aminte de cuvintele: „Nu te teme“ (Luca XII. 32) „turmă mică,pentru­ că aprópe este Dom­nul de cei umiliți și pe cei smeriți cu duhul ii va mântui“. (Ps. XXXIII.19.) „nu te teme, căci ochii Dlui spre cei drepți și urechile spre rugăciunile lor îndreptá“ (Ps. XXXIII. 16). Poporul român oricât de fatală­­ a fost sortea în cursul vremurilor, a rămas neclintit în alipirea sa de biserică, îmbărbătat fiind de omeni trimiși de provedință, ca metropolitul Demetriu, Ilie Ioreste și Sava Brancoviciu, cari au sorut să infiltreze învă­țaturile lui Christos în inima lui, dându-i totodată exemplu în suferință. In fine la a. 1696 după lungi și grele lupte, agiunge Transilvania sub casa habsburgică. Acum începe a licuri și pentru români o vatră de lumină, începe a resufla și poporul român, ceva mai ușor căci Leopold îi dă libertate religionară. Durere rnsé și acesta bucurie a fost scurtă, căci Leopold crescut sub influința jesuiților, le dă acestora voie a întră în Transilvania. Ei se năpăstuesc asupra românilor grupându-se mai ales în jurul conducătorilor bise­­ricei, așa că încurând au ademenit pe metropolitul Teofil prim promisiuni de a se arăta aplicat a trece la biserica Romei. Martea însă îi zădărnici planul care mai târziu totuși s’a realisat, căci următoriul seu Atanasie, sedus tot de jesuiți, „a ridicat pumna­lul și a străpuns inima miresei sale“(V. Met.­d. Popea). Prin pasul nefast al acestuia s’a rupt masa po­porului român în 2 părți. Acum incepe pentru ro­mânii ortodocși un timp de tristă aducere aminte­, ei rămân fără ocârmuitori, fără păstori sufU­tesci, în țara lor nu mai află nici o mângăere, și astfeliu sunt siliți a alerga prin țări străine spre a-și aduce pre­oți în ascuns, ca se satisfacă datorințelor religiose eremite dela strămoși. In acesta stare deplorabilă au rămas românii, cari n’au voit să se lapede de cre­dința datinele și obiceiurile lor strămoșesci 83 ani ba mai mult chiar, căci se mai află bărbați, cari trăesc încă și bine își aduc aminte de starea tot vrednică de plânsă bisericei și a credincioșilor, chiar și pe timpul episcopului Vasile Moga, cel dintâiu ro­mân în scaun, după reîntregirea episcopiei văduvite. In cele din urmă provedinței i­ s’a făcut milă de suferințele grele și insuportabile ale bieților ro­mâni și grația divină s’a revărsat și asupra poporului­­ român, precum odineară asupra poporului iudeu robit în egipet cjicând cătră Moi­e: „Văzsând am văz­ut năcașurile poporului meu în Egipet și strigarea lui am aud­it și m’am pogorit pe pământ ca să-l conduc în pământul unde curge lapte și miere“. In adevăr provedință a și trimis românilor or­todocși un regenerator în persona metropolitului Andreiu br. de Șaguna. (Va urma). Mântuirea. Vorbind Roșul astfel mi se păru, că haina lui cea roșie luase foc și jur în jur de noi se iviră flăcări verd­i, ce eșiau din pământ — dar erau arborii. Colorile se încâlciră înaintea mea, până ce se stinseră tóte și cu căd­ui amețit la pământ. Se întâmplase ceva cu mine, dar nu sciam ce. Cu încetul simțit, că-mi revine conaciiița, în ureche îmi suna un ton plăcut, în jurul ochi­or mei rosé era o în­tunecime, din când în când iluminată prin rație intensive. Când mi se păreau mai clare cugețile, sunetul și lumina, voiam sa meditez asupra stărei mele, dar nu putui de fel ghici, ce s’a întâmplat cu mine! La trei lucruri însă me gândeam: Sunt amețit, nebun, sau aprope de marte. Dar dacă se desface sufletul de nervii, ce mai rǎmâne? Cu mintea apune și omenimea, omul fără spirit nu e altceva, decât o beșică de spumă aruncată pe valurile furtunase de pe suprafața oceanului. Da — țlisei în mine — împregiurarea aceea m’a făcut criminal, că am per­­dut credința în Dumnezeu și însu­mi și am fost preocupat de nisce fantasme și meditațiuni unilaterale. Astfel cugetând, deschisei ochii. Deasupra mea plutea, ca ținut de nori, Roșul meu, care acum suindea ca un vechiu prietin. In fața lui nu mai putui observa trăsăturile a­­rese de tot reci, ci acum era o ființă blândă, schimbată la față Dar lumina cea multă me orbi — deci mi se închiseră din nou ploapele și eu visai mai departe. Nu me puteam mișca de loc.­­ Ce e cu mine, sau ce se va alege din mine? me în­trebai în vis, căci aud­u­ freamăt mare de orașe și sate, aud­îi, cum șuiera vântul prin copaci, cum vîjeiau rîurile, cari aler­gau cu sgomot cătră malurile marei—și auzi cum cântau păstorii cântece vesele din fluer. „Ce mi se întâmplă? unde m­e duci?“ întrebai eu cu voce debilă. Preste mine tot mai plutea bătrânul, cu ochii țintiți la mine. „Te mântuesc“, îmi ilise el într’un ton de tot male „Nu-ți mai fie frică. Ți-ai ved­ut viața și martea. Slăbăno­­gule, zi de aci încolo bărbat! De altădată nu te voiu mai scăpa !“ După rostirea cuvintelor acestora urăși mi se întuneca naintea ochilor, iai se părui că sunt într’o peșteră, în care străbătea numai puțina lumină prin crepăturile păreților. Bă­trânul vise tot mai era lângă mine și îmi ți­se: „Acum ți-am­ împlinit tóte dorințele, c­ă eșci mântuit — deci te părăsesc!“ „Dar“ — Ilisei tremurând, Fanny și copii mei — oh, dâmi și pe aceia în pustiul acesta! Bătrânul îmi respunse: „Pe aceia o sâ-i aibi! „Dar șterge, dacă poți, și reamintirea tristă a groză­viilor pentru totdeuna din memoria mea! Dă! voi să o șterg! Nici­când nu o se te mustre consciința !“ Vorbind astfel se prefăcu în aer și nu-1 mai vețiui. Privit uimit în jur de mine, la stâncile ce me încun­­jurau, căci nu Înțelegeam din tote aceste nimic. Eu me sim­țiam așa de bine, încât credeam, că totul e o poveste Deodată simțit, cum se apropia de min­e o fiiință nevă­zută și-mi atinse buzele mele, cu buzele ei calde. Va urma.­ Cronică. Țara Oltului, finea lui Novembre, 1892 (Indhcere.) Idea înființări unui organ pedagogic pentru sculele poporale din m­etropolia nostră se salută cu mare însuflețire, prin urmare propunerea aurorei re­uniuni a învățătorilor din districtul Sibiiului în acesta direcțiune se primesce cu unanimitate, și ne decla­răm solidari întru tote cu părerile numitei corpo­­rațiuni cuprinse în punctele 1—13 ale proiectului de propunere, ce s’a stipulat în ședința comitetului central al numitei corporațiuni dela 30 iunie 1892, oi biroul reuniunii se însáreineza a aduce la cunoș­­cință acest cond­us factorilor competenți. De însemnătate este și punctul, ce s’a pertractate în privința regulărei afacerilor interne prin un „Re­gulament“. Acesta e un lucru, de la care se așteptă delăturarea multor rele, de cari sufere reuniunea, prin măsurile disciplinare cele prescrise față de cei ce nu-și împlinesc obligămintele luate sau impuse. Cuprinde 77 de §§. Adunarea generală l’a primit cu­­unanimitate în mod provisoriu. Și nu ar fi rău, dacă s’ar publica, căci după cum am cunoscință un ast­feliu de regulament pentru reuniunile nóstre nu ar exista și prin unele îndreptări și amplificări, făcute de omeni competenți s’ar putea obține o unifor­mitate pentru tóte reuniunile nóstre în acesta privință. In ședința a treia ce s’a ținut Luni, 9 Novem­bre, primul obiect a fost­ raport asup­a resultatu­­lui esch­erei de concurs cu premiu, pentru cea mai bună prelucrare a materialului din religiune pres­cris de „normativ“ pentru anul al II de scală. Lucrul cu acest concurs stă astfel cu: Din mai multe motive îndreptățite — pe cari nu le pot m­­alta aci — adunarea generală din anul 1890, prin concuusul luat la propunerea membrului Petru Debu, a însărcinat comitetul central cu studiarea lucrului, cu formularea condițiunilor și escrierea concursului, ceea ce s’a și efectuat în­tocmai statorindu-să ca premiu suma de 20 ft. în argint. La primul concurs a intrat, numai un operat subscris „abun“ , or adu­narea generală în speranță, că vor mai întră operate, a decis repetarea concursului, ceea ce s’a întâm­plat în acest interval, „alini“ și-a publicat operatul în colonele „Tel. Român" cu scopul ca cei intere­sați, din vreme să aibă cunostință despre conținu­tul și forma lucrărei Dar nici în urma repetării concursului, alt operat nu a mai întrat și deci co­mitetui central prin o comisiune din sinul seu a cen­­surat operatul. Comisiunea și-a cetit recensiunea în ședința dela 30 Octobre c, când comitetul, în urma raportului, cu unanimitate a decis premierea opera­tului lui „abni“. Despre acest demers s’a făcut apoi raport deschi­z­it adunărei generale din cestiune, care după ascultarea propunerei făcută de comitetul central, cu unanimitate a aprobat premierea opera­tului, și apoi s-a purces la descinderea plicului, care conținea numele autorului. Deschid­ându-se plicul de cătră presidiu, între strigări de „să trăescă“ se cetesce numele autori­lor: Ioan Bere­scu învățătoriu în Făgăraș și Nico­­lau Aron preot în Gălați. Despre cuprinsul lucră­rii nu vorbesc nimic, căci acela e cunoscut on­ pu­blic ce se intereseza de astfel cu de cestiuni și pare că se vor afla bărbați care să facă o recensiune aces­tei lucrări, căci după cum sunt informat autorii au intențiunea a o scote ca manual și îndreptări și sfaturi binevoitore, ar fi binevenite, înainte de a se tipări. Prelegerile practice de sub Nr 11 și 13 din programă s’au ținut de către învățătorii Ioan Bonea — compararea adjectivelor — și de către Ioan Vlad — din învățământul intuitiv, descrierea tablei, spre mul­­țămirea tuturor cu succes bun. In jurul acestor pre­legeri s’a ținut apoi conferința didactică care a fost adeverată bogăție de învățături pentru predarea limbei materne în scale Le putem gratula învățăto­rilor din Cincu mare loan Bonea și loan Vlad pentru ocasiunea, ce ni-o au procurat, cam sé ne luminăm în multe cestiuni. Au urmat apoi critica lui loan Mihu, asupra temei: „Preotul și învățătoriul“, de David Chiujdea. A fost ascultată critica în cea mai mare parte fa­vorabilă și s’a decis ca disertațiunea membrului Chiujdea să se publice. Critica asupra operatului „drepturile și datorin­­țele civile“ de I. Capătă făcută de David Chiujdea a dat ansă la conclusul că de­ore­ce, în acel operat să cuprinde mai mult, înșirarea materialului ce e de a se propune, — un fel de plan — comitetul central să-1 împărțască și să-l dee spre lucrare în despărță­­minte, ca astfel pe procrima adunare generală, în­treg materialul să fie prelucrat, și distribuit la lo­curi potrivite pe cursurile prescrise de „Norma­tiv“. Succes bun dorim acestei direcțiuni lăudabile. Emil Mandocea ceteste lucrarea sa „Principiul concentrațiunei, aplicat practice la predarea geogra­fiei, anume comitatul Huniedorei“, lucrare zelosa, dar

Next