Telegraful Roman, 1893 (Anul 41, nr. 1-143)

1893-11-27 / nr. 131

J­r. 131 Sibiiu, Sâmbătă 27 Novembre (9 Decembre) 1898. Anul XLI TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 Ü. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl, 6 luni 4 f., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSER­ȚIU­NILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Cea mai nouă lovitură. A fost un timp de tristă adu­cere aminte, timpul Aprobatelor și Compilatelor, când poporul român din acesta țară era prin legile țetei nu­mai suferit în strămoșescul său pă­mânt, ci religiunea sa ortodocsă hui­duită ca și el, nerecunoscută și scosă de sub scutul legii. Pe acesta vreme barbară, dacă românii de prin comi­tate voiau sé ridice în vre-o comună lăcaș sânt spre mărirea lui Dumne­zeu, erau nevoiți sé și-l cladesca nu­mai din lemn și n­u de zid și nu se suferia, ca sântul locaș sé se facă în comună, în mijlocul credincioșilor, ci la o margine de sat sau în vre-o uliță părăsită, laterală, ca și prin loc și prin forma esternă să se vadă umi­lința, la care era supusă biserica ro­mână. Așa voiau atunci proprietarii de pe sate și bietul iobagiu român tre­buia să-și plece capul cu umilință, căci în cartea sorții pentru el nu era scris alt cuvânt, decât­ suferința. Timpurile ruse s’au schimbat, s’au îndulcit; anul 1848 a pus capăt aces­tor stări de lucruri de tristă memo­rie și poporului românesc și bisericei sale ii s’a recunoscut prin lege drep­turile, ce-’i compet unui cetățân li­ber, care portă sarcinele publice și-’și împlinesce datorințele impuse prin lege. Și cu tóte aceste și acum, du­rere, în secolul luminilor și al liber­tăților, se întâmplă adeseori, că po­porul român și biserica sa este ved­­­ată, tractată mașter, ba chiar împe­­decată în bunele ei intenții de-a se consolida și a înainta pe calea sa na­turală, în interesul bine priceput al patriei. sta . Cașul cel mai nou de felial aco­oprirea zidi­r­ei bisericei ortodocse în parochia nostră gr. or. din Doboltinț, — despre care cetitorii noștri au o descriere de­­taiată în cei doi numeri anteriori ai fotei notare — ne dă o probă eclatantă despre adevĕrul celor <zise mai nainte. Un popor sărac, dar plin de râvnă față de religiunea sa, în frunte cu părintele seu sufletesc, cu parochul, vo­ieșce din mijlocele sale adunate cu grele osteneli se ridice un locaș sânt, o biserică și în acesta a sa nobilă in­tenție este împedecat, — de cine ? de aceia, cari ar trebui să-i tindă mână de ajutor, de autoritățile locale, de notarial comunal, de solgăbirău, de comitat. Și pentru ce ? Pentru că acest popor e „valah­ gr. oriental“ și ca atare are cutezanța a intenționa se-și ri­dice biserica la un loc de frunte în comună, lângă drumul țerii și în șir cu biserica reformată! Nu, acesta nu se póte și sub pretecsie ridicole se interzice zidirea pe acel loc și îi se avisără un alt loc în o uliță tind­ă, dosnică, ascunsă de ochii lumii. Cum s’ar și pute suferi, ca di notar și sol­­găbirâu, de câte ori umblă prin co­mună se dea mereu cu ochii de bi­serica valacha a cum s’ar pute suferi, ca călătoriul, ce trece pe drum, se va­ră, că și în Treiscaune, în Secuime, sunt români cu biserici și scule fru­­mose! înțelegem intenția celor din Trei­scaune, atât a celor de la sate, cât și a celor de la comitat­e ințelegem din cele ce vedem, că se petrec zilnic, căci deja comitatele sunt, cari croiesc la planuri pentru estirparea „agitațiu­­nei valah­e.“ Seim și aceea, că în Secu­ime și în special în Treiscaune, se lucră anume pentru de-a nimici așă­­zămintele culturale române : sculele „In jurul comunei bisericesci Do­­boli ins. — scrie corespondentul nostru — s’au nimicit scólele confesionale în tóte comunele locuite de români.“ Cu acesta intenție stă în legătură și opri­rea zidirei bisericei din Dobolt­ini și asaltarea scólei de acolo. Aceste, pre­cum am 7'8­­­e înțelegem, căci dedați trecutul și iubirea nostră. La revedere. Te salută a ta care te iubesce Elena. A treia d­e sara după primirea epis­tolei, Octavian era lângă patul Elenei. Oe mare ii fii mirarea, când văd­ fi fața palidă și veștedă a Elenei. Nu mai rămase nici urmă din fața ei plină de viață de odiniora numai ochii, aceștia aveau și acum espresi­­unea buretei și nobleței, privirea lor înse era ca a unei licăriri de lumină ce e spre sfîrșit. — „Tu ești Octaviane? ți'se ea cu glas aprópe stîns. — Cugetam, că nu vei mai sosi odată.. .. Bine ai făcut că ai venit... Vreau să te rog de ceva, căci. . .căci nu sciu câte zile mai am și vreau să mor li­niștită. — „Ce vorbesci de morte Elena dragă, dar tu nu ești așa de slabă . . — „Ba sunt slabă.... mă simt de tot slăbită .. . Elenuța unde-i ? — „Aici. Vino Elenuță că te chiamă mama“. Elena își întinse mâna slăbită după copilă. Acesta prinse mâna mamei sale și își lipi obrazulul de ea. I suntem a vede cașuri analoge și în alte părți. Ne-a surprins rnse dureros, când am aflat, că chiar și ministrul Hieronymi, ca ultimul for de recuzat a aprobat decisiunea pretorelui, cu motivele ei r­dicole și trase de păr, în loc ca s- o casseze. Ne a surprins din causă, că precum amintesce și corespondentul nostru, nu de mult tot acel ministru a conces evreilor din Pojon să-și zi­­deBca sinagoga lângă o biserică cato­lică, adecă ceea­ ce a conces sinagogei, bisericei gr. or. nu se concede, ne-a surprins apoi, că­min. Hironymi este acela, care accentueza împăcarea româ­nilor, prin împlinirea justelor preten­­siuni ale lor, dar acum vedem, că — numai din gură, er’ nu și prin fapte, căci dacă ar fi vorba de îm­plinirea de pretențiune justă, unde este o causă mai justă ca cea a poporului din Dobol­ inf.? Ce vor Z’ce­va acest caz ceia­­lalți propagatori ai ideei de înfrățire și împăcare m­agiaro-română, d-nii Dr. Jancsó, Horváth Gyula etc? Se vor sili, ca și de alte ori, a ne convinge, că nu ni s’a făcut nedreptate și că autoritățile au fost în drept a opri zidirea bisericei? Asemenea procedură ínse este identică, cu întâmplarea, când cineva îți trage o palmă și ime­diat după aceea vrea se te capaci­­teze, că el nu te-a lovit, ci dacă strigi și sbieri, se te audă lumea, te timbrezi de restrâtitor. O palmă a căpătat întrega nostră biserică orto­docsă prin cașul dela Doboli inf­­ern dacă noi strigăm, ca să ne­audă lu­mea, îți vin foile magiare și nici câ ești „baza­rule“. O lovitură am căpătat, pe nedrep­tul, și cât timp se dau asemenea lo­vituri poporului românesc și bise­ricei lui, persecutată este ea și ni­menea să nu ."Ci­ că nu este așa, căci nóue faptele ne sunt norma­tive, ele vorbesc, ori nu cuvintele dulci și amăgitore, ce se rostesc în dietă s­au în vre­o adunare, nici cele — „Veții Octaviane copila acesta pen­tru ea am fost forte îngrijită. — Te-am ru­gat să vii, se o las în grija ta. Așa­dar, că vei împlini rugarea mea? — Ia­ o la tine ingrijesce-o și fi bun cu ea ca un părinte. Ea e deja deprinsă cu numele teu și te cu­­nosce, căci în timpul din urmă i-am vorbit mult de tine, e mică și ii poți câștiga iubi­rea ușor. — Ca se fiu și mai liniștită ju­­ră-mi că vei îngriji-o și nu o vei lăsa de la tine, păriă se va mărita. Vreai să îmi juri?“ — „Cum se nu vreau. Iți jur pe inima și consciința mea, că până voiu trăi, m­é voiu îngriji de ea părintesce. Ore s’ar putea altfel? Nu îmi este mie și ea tot atât de iubită și tot atât de scumpă ca și tine? Cugetă și a nu fi aminte de trecut și atunci nu vei dubita în mine“. — „Ai drept Octaviane, și iartă dacă nu m’am­ cugetat mai nainte la trecut și la inima ta nobilă,... nu a fost dar neîncre­derea, că te-am făcut să îmi juri, . . . ci îngrijirea de mamă. — Tu nu știi Oc­taviane ce va se <fi că a fi mamă, — a fi părinte, și Dumne greu este a muri, când seii, că îți lași copii orfani.... Ah, nu m- I lăsa Octaviane mor . .. pentru Dumnezeu mé­­ nădușesc .. . ține-mă“. ce se scriu în un stil bombastic prin colonele Ziarelor, pe hârtie, dar numai vorbe sunt și pe hârtie ro­mân. Căsătoria. i­. Tronând împărăția harică a Mân­tuitorului, învățăturile și doctrinele re­­formatoriului lumei și regeneratorului nemului omenesc au prins rădăcini și teren cu atât mai mare, cu cât ele n’au fost numai idei abstracte, ci în adevăr precepte morale, care s’au apli­cat cu cel mai mare succes și efect în viața practică, ci aplicarea lor a dat naștere în lume unei nouă vieți, care condiționază raporturile sociale de preceptele moralei creștineșci. Ca un izvor curat al acestei vieți din nou inaugurate și ca fundamentul societății morale creștine s’a privit căsătoria, acest act sărbătoresc, pe care Mântuitoriul Christos însuși l’a înălțat la taină, și prin a cărei sân­­țenie mistică se revarsă darurile cele bogate asupra celor ce își dau mâna și se lega pe viață, sigilând acestă le­gare conjugală cu jurământul de măr­turisire al iubirei nestrămutate reci­proce. Credința în sânțenia acestei taine este nu numai motorul principal al faptelor celor bune, pe care apostolul Pavel le pune ca cel mai înalt pos­tulat al creștinismului, condiționat de puterea harică, dar o sancționeză pe ea de o lege indispensabilă, prin care se pot realiza virtuțile vieții morale în căsătorie. Sânțenia ei normază datorințele și obligațiunile sub tote punctele de vedere; ea nu apare ca o lege, care să fie productul unei fantasii simple sau a unei speculațiuni omenesci personale, creată nu­mai din interes speculativ material, și care condiționază împlinirea obli­gațiunilor într-un mod superficial, după Peste câteva minute se mai liniști. Două Zile mai trăi încă ,dar aceste două z­ile îi petrecu în agonie, fără consci­­ință de sine. A doua Zi noptea adormi liniștită . FOSTA 1 IRONIA SORȚII Noveletă de Margareta Moldovan. (Indhcere). Era în luna lui Maiu. Elena slăbise într’atâta, încât se puse în pat. Aici petrecu aprópe două luni. Pe la finea lui Iuliu bula părea, că își ajunse culmea, îngrijirea pen­tru copila ei, începu a o tortura și mai mult. Simțind apoi că puterile încep a o părăsi, într-o zii se ridică puțin în pat și cu mână slabă tremurânda scrise lui Octavian urmatorea epistolă: Iubite Octaviane! Mult nu îți pot scrie, deorece sunt forte slabă. De doua luni sunt în pat, z­i­­lele îmi sunt numărate. Te rog din inimă, ca imediat după primirea acestei scrisori, să vii. Am o rugare câtră tine, care cred, ca nu mi-o vei refusa, luând în considerare pentru totdeuna. In orășelul cel mai frumos și romantic din provincia W, se așeză de câți­va ani un tiner ca medic. El venise cu o fetiță mică, despre care toți omenii scriau, că este sora lui. Era unul dintre cei mai iubiți omeni ai orașului, — era medic bun, milos și bun de inimă, era un binefăcător al locuito­rilor din oraș, și din împregiurimaca întrugă. Tata viața și-o jertfea pentru binele omenilor și pentru crescerea surorii sale. Copila acesta era pentru el totul. Nu cruța obosela, nimic, numai să își vadă soriera în­­destulită și fericită. Cele mai plăcute momente ale lui erau când lua pe sora­ sa pe genunchi și ii vor­bea de mama­ sa, adeseori așa se adâncea în istorisirea acesta, încât pătruns pănă în inimă de cele spuse de el, lacrimile ii cur­gea siróe pe față în jos. Plângea împreună cu mica copilă. — Era Octavian și Elenuța., *

Next