Telegraful Roman, 1893 (Anul 41, nr. 1-143)
1893-11-27 / nr. 131
Jr. 131 Sibiiu, Sâmbătă 27 Novembre (9 Decembre) 1898. Anul XLI TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 Ü. 75 cr. Pentru monarcie pe an 8 fl, 6 luni 4 f., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Cea mai nouă lovitură. A fost un timp de tristă aducere aminte, timpul Aprobatelor și Compilatelor, când poporul român din acesta țară era prin legile țetei numai suferit în strămoșescul său pământ, ci religiunea sa ortodocsă huiduită ca și el, nerecunoscută și scosă de sub scutul legii. Pe acesta vreme barbară, dacă românii de prin comitate voiau sé ridice în vre-o comună lăcaș sânt spre mărirea lui Dumnezeu, erau nevoiți sé și-l cladesca numai din lemn și nu de zid și nu se suferia, ca sântul locaș sé se facă în comună, în mijlocul credincioșilor, ci la o margine de sat sau în vre-o uliță părăsită, laterală, ca și prin loc și prin forma esternă să se vadă umilința, la care era supusă biserica română. Așa voiau atunci proprietarii de pe sate și bietul iobagiu român trebuia să-și plece capul cu umilință, căci în cartea sorții pentru el nu era scris alt cuvânt, decât suferința. Timpurile ruse s’au schimbat, s’au îndulcit; anul 1848 a pus capăt acestor stări de lucruri de tristă memorie și poporului românesc și bisericei sale ii s’a recunoscut prin lege drepturile, ce-’i compet unui cetățân liber, care portă sarcinele publice și-’și împlinesce datorințele impuse prin lege. Și cu tóte aceste și acum, durere, în secolul luminilor și al libertăților, se întâmplă adeseori, că poporul român și biserica sa este vedată, tractată mașter, ba chiar împedecată în bunele ei intenții de-a se consolida și a înainta pe calea sa naturală, în interesul bine priceput al patriei. sta . Cașul cel mai nou de felial acooprirea zidirei bisericei ortodocse în parochia nostră gr. or. din Doboltinț, — despre care cetitorii noștri au o descriere detaiată în cei doi numeri anteriori ai fotei notare — ne dă o probă eclatantă despre adevĕrul celor <zise mai nainte. Un popor sărac, dar plin de râvnă față de religiunea sa, în frunte cu părintele seu sufletesc, cu parochul, voieșce din mijlocele sale adunate cu grele osteneli se ridice un locaș sânt, o biserică și în acesta a sa nobilă intenție este împedecat, — de cine ? de aceia, cari ar trebui să-i tindă mână de ajutor, de autoritățile locale, de notarial comunal, de solgăbirău, de comitat. Și pentru ce ? Pentru că acest popor e „valah gr. oriental“ și ca atare are cutezanța a intenționa se-și ridice biserica la un loc de frunte în comună, lângă drumul țerii și în șir cu biserica reformată! Nu, acesta nu se póte și sub pretecsie ridicole se interzice zidirea pe acel loc și îi se avisără un alt loc în o uliță tindă, dosnică, ascunsă de ochii lumii. Cum s’ar și pute suferi, ca di notar și solgăbirâu, de câte ori umblă prin comună se dea mereu cu ochii de biserica valacha a cum s’ar pute suferi, ca călătoriul, ce trece pe drum, se vară, că și în Treiscaune, în Secuime, sunt români cu biserici și scule frumose! înțelegem intenția celor din Treiscaune, atât a celor de la sate, cât și a celor de la comitate ințelegem din cele ce vedem, că se petrec zilnic, căci deja comitatele sunt, cari croiesc la planuri pentru estirparea „agitațiunei valahe.“ Seim și aceea, că în Secuime și în special în Treiscaune, se lucră anume pentru de-a nimici așăzămintele culturale române : sculele „In jurul comunei bisericesci Doboli ins. — scrie corespondentul nostru — s’au nimicit scólele confesionale în tóte comunele locuite de români.“ Cu acesta intenție stă în legătură și oprirea zidirei bisericei din Doboltini și asaltarea scólei de acolo. Aceste, precum am 7'8e înțelegem, căci dedați trecutul și iubirea nostră. La revedere. Te salută a ta care te iubesce Elena. A treia de sara după primirea epistolei, Octavian era lângă patul Elenei. Oe mare ii fii mirarea, când văd fi fața palidă și veștedă a Elenei. Nu mai rămase nici urmă din fața ei plină de viață de odiniora numai ochii, aceștia aveau și acum espresiunea buretei și nobleței, privirea lor înse era ca a unei licăriri de lumină ce e spre sfîrșit. — „Tu ești Octaviane? ți'se ea cu glas aprópe stîns. — Cugetam, că nu vei mai sosi odată.. .. Bine ai făcut că ai venit... Vreau să te rog de ceva, căci. . .căci nu sciu câte zile mai am și vreau să mor liniștită. — „Ce vorbesci de morte Elena dragă, dar tu nu ești așa de slabă . . — „Ba sunt slabă.... mă simt de tot slăbită .. . Elenuța unde-i ? — „Aici. Vino Elenuță că te chiamă mama“. Elena își întinse mâna slăbită după copilă. Acesta prinse mâna mamei sale și își lipi obrazulul de ea. I suntem a vede cașuri analoge și în alte părți. Ne-a surprins rnse dureros, când am aflat, că chiar și ministrul Hieronymi, ca ultimul for de recuzat a aprobat decisiunea pretorelui, cu motivele ei rdicole și trase de păr, în loc ca s- o casseze. Ne a surprins din causă, că precum amintesce și corespondentul nostru, nu de mult tot acel ministru a conces evreilor din Pojon să-și zideBca sinagoga lângă o biserică catolică, adecă ceea ce a conces sinagogei, bisericei gr. or. nu se concede, ne-a surprins apoi, cămin. Hironymi este acela, care accentueza împăcarea românilor, prin împlinirea justelor pretensiuni ale lor, dar acum vedem, că — numai din gură, er’ nu și prin fapte, căci dacă ar fi vorba de împlinirea de pretențiune justă, unde este o causă mai justă ca cea a poporului din Dobol inf.? Ce vor Z’ceva acest caz ceialalți propagatori ai ideei de înfrățire și împăcare magiaro-română, d-nii Dr. Jancsó, Horváth Gyula etc? Se vor sili, ca și de alte ori, a ne convinge, că nu ni s’a făcut nedreptate și că autoritățile au fost în drept a opri zidirea bisericei? Asemenea procedură ínse este identică, cu întâmplarea, când cineva îți trage o palmă și imediat după aceea vrea se te capaciteze, că el nu te-a lovit, ci dacă strigi și sbieri, se te audă lumea, te timbrezi de restrâtitor. O palmă a căpătat întrega nostră biserică ortodocsă prin cașul dela Doboli infern dacă noi strigăm, ca să neaudă lumea, îți vin foile magiare și nici câ ești „bazarule“. O lovitură am căpătat, pe nedreptul, și cât timp se dau asemenea lovituri poporului românesc și bisericei lui, persecutată este ea și nimenea să nu ."Ci că nu este așa, căci nóue faptele ne sunt normative, ele vorbesc, ori nu cuvintele dulci și amăgitore, ce se rostesc în dietă sau în vreo adunare, nici cele — „Veții Octaviane copila acesta pentru ea am fost forte îngrijită. — Te-am rugat să vii, se o las în grija ta. Așadar, că vei împlini rugarea mea? — Ia o la tine ingrijesce-o și fi bun cu ea ca un părinte. Ea e deja deprinsă cu numele teu și te cunosce, căci în timpul din urmă i-am vorbit mult de tine, e mică și ii poți câștiga iubirea ușor. — Ca se fiu și mai liniștită jură-mi că vei îngriji-o și nu o vei lăsa de la tine, păriă se va mărita. Vreai să îmi juri?“ — „Cum se nu vreau. Iți jur pe inima și consciința mea, că până voiu trăi, mé voiu îngriji de ea părintesce. Ore s’ar putea altfel? Nu îmi este mie și ea tot atât de iubită și tot atât de scumpă ca și tine? Cugetă și a nu fi aminte de trecut și atunci nu vei dubita în mine“. — „Ai drept Octaviane, și iartă dacă nu m’am cugetat mai nainte la trecut și la inima ta nobilă,... nu a fost dar neîncrederea, că te-am făcut să îmi juri, . . . ci îngrijirea de mamă. — Tu nu știi Octaviane ce va se <fi că a fi mamă, — a fi părinte, și Dumne greu este a muri, când seii, că îți lași copii orfani.... Ah, nu m- I lăsa Octaviane mor . .. pentru Dumnezeu mé nădușesc .. . ține-mă“. ce se scriu în un stil bombastic prin colonele Ziarelor, pe hârtie, dar numai vorbe sunt și pe hârtie român. Căsătoria. i. Tronând împărăția harică a Mântuitorului, învățăturile și doctrinele reformatoriului lumei și regeneratorului nemului omenesc au prins rădăcini și teren cu atât mai mare, cu cât ele n’au fost numai idei abstracte, ci în adevăr precepte morale, care s’au aplicat cu cel mai mare succes și efect în viața practică, ci aplicarea lor a dat naștere în lume unei nouă vieți, care condiționază raporturile sociale de preceptele moralei creștineșci. Ca un izvor curat al acestei vieți din nou inaugurate și ca fundamentul societății morale creștine s’a privit căsătoria, acest act sărbătoresc, pe care Mântuitoriul Christos însuși l’a înălțat la taină, și prin a cărei sânțenie mistică se revarsă darurile cele bogate asupra celor ce își dau mâna și se lega pe viață, sigilând acestă legare conjugală cu jurământul de mărturisire al iubirei nestrămutate reciproce. Credința în sânțenia acestei taine este nu numai motorul principal al faptelor celor bune, pe care apostolul Pavel le pune ca cel mai înalt postulat al creștinismului, condiționat de puterea harică, dar o sancționeză pe ea de o lege indispensabilă, prin care se pot realiza virtuțile vieții morale în căsătorie. Sânțenia ei normază datorințele și obligațiunile sub tote punctele de vedere; ea nu apare ca o lege, care să fie productul unei fantasii simple sau a unei speculațiuni omenesci personale, creată numai din interes speculativ material, și care condiționază împlinirea obligațiunilor într-un mod superficial, după Peste câteva minute se mai liniști. Două Zile mai trăi încă ,dar aceste două zile îi petrecu în agonie, fără consciință de sine. A doua Zi noptea adormi liniștită . FOSTA 1 IRONIA SORȚII Noveletă de Margareta Moldovan. (Indhcere). Era în luna lui Maiu. Elena slăbise într’atâta, încât se puse în pat. Aici petrecu aprópe două luni. Pe la finea lui Iuliu bula părea, că își ajunse culmea, îngrijirea pentru copila ei, începu a o tortura și mai mult. Simțind apoi că puterile încep a o părăsi, într-o zii se ridică puțin în pat și cu mână slabă tremurânda scrise lui Octavian urmatorea epistolă: Iubite Octaviane! Mult nu îți pot scrie, deorece sunt forte slabă. De doua luni sunt în pat, zilele îmi sunt numărate. Te rog din inimă, ca imediat după primirea acestei scrisori, să vii. Am o rugare câtră tine, care cred, ca nu mi-o vei refusa, luând în considerare pentru totdeuna. In orășelul cel mai frumos și romantic din provincia W, se așeză de câțiva ani un tiner ca medic. El venise cu o fetiță mică, despre care toți omenii scriau, că este sora lui. Era unul dintre cei mai iubiți omeni ai orașului, — era medic bun, milos și bun de inimă, era un binefăcător al locuitorilor din oraș, și din împregiurimaca întrugă. Tata viața și-o jertfea pentru binele omenilor și pentru crescerea surorii sale. Copila acesta era pentru el totul. Nu cruța obosela, nimic, numai să își vadă soriera îndestulită și fericită. Cele mai plăcute momente ale lui erau când lua pe sora sa pe genunchi și ii vorbea de mama sa, adeseori așa se adâncea în istorisirea acesta, încât pătruns pănă în inimă de cele spuse de el, lacrimile ii curgea siróe pe față în jos. Plângea împreună cu mica copilă. — Era Octavian și Elenuța., *