Telegraful Roman, 1893 (Anul 41, nr. 1-143)

1893-11-25 / nr. 130

Ar. ISO Sibiiu, Joi 25 Novembre (7 Decembre) 1893. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarc­ie pe an 8 fl, 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an ÎS.^K, 6 luni'v fl­,3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea ,,Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIU­NILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fie­care publicare. Anii XLI Nr. 7201 Plen. Publicare oficială. Să aduce pe calea acesta la cu­­noșcința tuturor cărora se cuvine a sei, că ,­enunțând din motive considerabile advocatul Ioan L­enger la misiunea de comisariu consistorial pentru ale­gerile de deputați mireni la congresul nostru național-bisericesc pe un period nou de trei ani, și anume pentru co­legiul de scrutiniu în cercul electoral al Treiscau­n­elo­r cu locul central Șepși-Sân-Gior­giu, în locul lui este denumit comisariu consistorial advo­catul Simeon Dămian din Brașov, Sibiiu, din ședința plenară, ți­nută la 15 Novembre, 1893. Consistoriul archidiecesan. Căsătoria. In viața internă a statului ungar se observă fenomenul unui viitoriu, care ne pune mai ales pe noi românii pe gânduri îngrigitore. Proiectul de lege despre căsătoria civilă, ce s’a pre­­sentat dietei, dacă el ar deveni lege, taie adânc în doctrina cre­din­ții bisericei nost­re, sguduie temelia social-morală a credincioșilor și este un pericol permanent pentru exi­­stența și caracterul bisericei nóstre româneșci. Acesta e motivul, pentru care cre­dem, că e și timpul oportun a vorbi despre actul căsătoriei, conform doc­trinei bisericei nóstre, din punct de vedere dogmatic, social-moral și din punct de vedere al caracte­rului special al bisericei nó­stre. 1. Cu întruparea dumnezicescului fiu rem­as creștinismului drept moște­­re și harul supranatural, harul lui umnezeu­ Mân­tui­toriul, de ca­re prin Iisus Christos și în Iisus Hristos se împărtășește omul. (Timp , III, 4). Acest har se dă fie­căruia dintre creștini după măsura darului lui Iisus Christos (Efes. IV, 7) spre a se întări în inimile lor, făcăndu-i nevinovați prin sânțenie (I Tes.). El este o pu­tere, o lucrare deosebită a lui Dumnezeu în om, în urma căreia pu­tem ajunge moștenitori fer­ic­iți ai vieții eterne (Tim. III, 7), deore­ce după doctrina sântei nóstre biserici, noi credem, că prin harul Domnu­lui nostru Iisus Christos ne vom mân­tui (Fapt. XV, 2.) Sântul Macarie în­­tr’o omilie a sa ne spune, că dacă sufletul nu primește în lumea acesta o sânțire spirituală prin credință ne­strămutată și rugăciune, dacă nu se învrednicesce a participa la natura di­vină și nu primeșce harul, cu ajutoriul căruia să pótá împlini cu sânțenie datorințele, remâne nevrednic de a întră în împărăția ceriurilor (Ted­. dog. ort.) Din aceste puține espuneri resultă dar, că harul lui Dumnezeu-Mântuito­­riul este indispensabil fie­cărui om, care tinde la mântuire. Ca m­i­j­l­o­c­e pentru împărtășirea harului dumnezicesc sunt misteriile. Taina (misteriul), după cum o defineșce doctrina bisericei nóstre, este o lu­crare sântă și de Dumnezeu așe­zată, care împărtășește sufletului cre­dincios sub o formă văzută harul nevăzut a lui Dumnezeu (Mart­­ori de Kiev.) Intre cele șapte taine sau „așeză­minte dumnezeesci“ număra biserica nostră și sânta tai­nă a căsătoriei, pe care părintele Te­r­tu­li­an o pune deopotrivă cu misteriul sântului bo­tez și al sântei cuminecături. Actul căsătoriei, fundamentul so­­cietății și al moralei omenesci, și-a luat prima sancțiune dumnezească în raia din însăși mânile creatoriului. Creând „Dumnezeu pe om după chipul seu . . . și i-a creat bărbat și fem­ee și binecu­­venintându-i se a­fiți: cresceți și ve în­mulțiți și umpleți pământul“. (Fac. I, 27 -28). Din acesta scurtă descriere a „Facerei“ resultă, că căsătoria este o instituțiune divină, că pere­­chea cea dintâiu a fost binecuvântată de mâna creatorului, împărtăși­n­­du-Se de harul Creatoriului-Dumnez­eu primii omeni în starea nevinovăției lor. Indică tot deodată aceste cuvinte și scopul acestei instituțiuni divine sancționate în raiu , pentru ajutorarea reciprocă și pentru propagarea, con­servarea și înmulțirea nemului ome­nesc. Doctrina despre instituțiunea di­vină a căsătoriei se trage ca un fir roșiu în vechiul testament, confirmân­­du-se din nou, după­ ce Note aduse jertfă Dumnezeului creatoriu : Binecu­­ventând „Dumnezeu pe Noe și pre fii sei și Zicând: Cresceți și Ve înmul­țiți și umpleți pământul“. Doctrinele și legile lui Moise sunt sacționate pe aceleași base, legătura casnică a fost privită totdeuna ca cea mai puternică rasă socială și sânțenia ei a fost păzită cu prețul sângelui și al morții. Providențiala sentență. Nu e bine se fie omul singur să-i facem lui ajutoriu... (Fac. 11,18) s’a păzit cu cea mai mare sânțenie, interpretân­­du­se ea în adevăratul spirit și înțeles. Trebia însă ca Cel ce a venit să plinesca legea, Iisus Christos, prin dumnezeasca grație se sânțască ceea­ ce a ui’mit părintele omenirei în raiu. Inăl­­țând el omenirea decăzută, a înălțat la lege sântă acesta instituțiune di­vină, la lege de obligătore pentru toți cei­ ce au primit cuvântul și doctri­nele sale. El a stabilit misteriul căsătoriei, prin care se împărtă­șesc cei­ ce se cunună de harul lui Dum­nl­e­z­e­u-M­ântuitoriul. El însuși a participat la nunta din Cana G­a­l­i­l­e­ei, sânțind astfeliu prin grația sa divină în presență acest act sărbătoresc. Și cum­ că acest act în creștinism s’a înălțat la taină plină de harul lui D-Șeu Mântuitoriul o ade­­veresce apostolul ginților Pavel: „De aceea va lăsa omul pe tatăl seu și pe mamă sa și se va lipi de femeea sa, formând amândoi un trup. Taina ace­sta este mare, er­eu Zic de Christos și de biserică“. (Efes.) Legătura conjugală sau actul că­sătoriei este dar un moment dintre cele mai sânți­te, în care figureză în­săși unirea lui Christos cu biserica sa, este cum spune apostolul o taină mare. El despre raporturile între Christos și biserica sa și despre ra­porturile între bărbat și femee și ase­mănarea, ce se face, sânta scriptură a noului testament este plină de ast­feliu de scóne, în care este zugrăvită nu numai iubirea și datorința reci­procă, ci ca o aureolă apare momentul mistic și sânțit al misteriului. Femei, plecați-ve bărbaților ca Domnului, pen­tru că bărbatul este cap femeei pre­cum și Christos este cap bisericei și acesta este mântuirea trupului ... și ... bărbaților, iubiți-ve femeile pre­cum și Christos a iubit biserica și p­r­e sine s’a dat pentru dânsa. (E­­fes. V.) Sântul A­mb­rosi­u mărturisind, că Dzeu este păzitoriul căsătoriei, con­firmă misteriul ei, condamnând pe cel ce calcă legea și necinstesce harul lui Dzeu, căci „păcătuind el contra lui D­ Zeu nu pate să participe la dumnezeasca taină; or sântul Au­gustin pune în căsătoria creștină „sânțenia misteriului mai pre­sus de fecunditatea mamei“. Legătura conjugală, după cum o definesce Chrisostom, este o legă­tură spirituală și o renașcere spiri­tuală, pentru­ că sufletul se uneșt­e cu D-Z«u prin harul de sus și „cel­ ce re­mâne lipit de Domnul, este de un spirit cu el (I Corint)“. Acest efect nevăzut al harului nu se pote da in legătura conjugală de­cât prin misteriul căsătoriei, al cărei scop nu este numai înmulțirea și conser­varea nemului omenesc, ci și crescerea și învățăturile bisericei spre perfecți­onare Acest misteriu s’a înălțat la atâta valore, încât caracterul căsătoriei creș­ti­n­e sințite prin el este unitatea și indisolubilitatea. Astfel nu nu vor mai fi doi ci un singur trup (Mat.), întocmai precum imagineza legătura lui Chri­stos cu biserica sa, fiind acestea eterne; și... deci să nu despartă omul — a <zis FOSTA IRONIA SORȚII Neveletă de Margareta Moldovan. (Urmare.) Când mica Elenuță fugia la dînsul de trîngea de după gât și îl săruta, ochii ii umpleau de lacrimi. Când vedea pe Elena trecând prin odaie, cu fața ei blândă, cu pașii ei molatici și cumpătați, apoi când rrm­­a la ea în față și vedea privirea aceea nelancolică, suferindă, simția o greutate pe rrmă și ură ș­i se umpleau ochii de lacrimi. Dómne — își z>uea °^ată — nu scau>­ai pare că și eu slăbesc pe fii ce merge, — o voiu bolnăvi și eu, și atunci Elena nu i putea merge .. Aș vrea să plece odată, trec preste despărțire, căci nu sciu cum, dar îmi vine așa de grea despărțirea. Să nu îmi pot strînge odorașul cel mic la pept o iarnă întragă, pe ea mititica, pe care provedința pare a mi-o fi menit, să îmi însenineze (zilele să-mi înveselască inima și să-mi fie spre mângâiere la bătrânețe . .. Cugetam, că fără de ele nu voi pu­tea esista, și uite cum mĕ desparte sartea de ele, pe timp așa lung... căci domne lungă e o iarnă, când ești silit s- o petreci singur, lipsit de cei iubiți!. . .. De ar fi barem Octavian acasă, dar nici el nu-i. Acum îmi pare, că m’a lovit un dor de el, dar el nu vine acasă,.... s’a înstrăinat cu totul de când a murit mamă-sa. — Așa-i în lume, deodată te desparți de toți ai tăi................................................. Era în luna lui Ianuariu. Elena să afla de mult în Arco dimpreună cu mica Elenuță. Trecură trei săptămâni de când nu pri­mise de acasă nici o scrisóre. Ultima oră când ii scrisese soțul ei, ii vesti, că pe fi­nea lui Ianuariu va veni pe câte­va z­ile, să le cerceteze. Intr’o ții Elena se întorcea de la prim­blarea obicinuită. Un servitor de poștă o căuta. — „Tot îmi mai scrie odată, înainte de a veni — își ț­ise ea văd­ând pe servito­rul de poștă, cu o hârtie în mână“. Era o telegramă de acasă. Elena o desfăcu în grabă și ceti un lucru ce nu-i venea să îl crăd­ă. Telegrama suna astfel: „Domnul Didescu e forte greu bolnav de câte­va zile- Suntem îngrijați, boia e periculosă. Te rog plăcă imediat acasă. C­o­r­d­e­a­n, comptabil.­ Elena la sosire nu află pe Didescu în viață ci un cadavru rece. — Fusese lovit de apoplexie și în câte­va z­ile­muri, cu dorul de a-și vedea nevasta și copila lângă sine. Deși Elena nu simțise față de soțul său, decât numai o stimă și recunoscință, totuși lovitura asta o atinse greu, căci acum să simția mai părăsită de cum a fost mai nainte. Să obicinui­se a privi în Didescu un binefăcător, un binevoitor sincer și un în­grijitor al său. Bietul Didescu își jertfise anii din urmă numai pentru fericirea și în­­destulirea soției și copilei sale.­­ Privia la ele mai mult, ca la două juvaere scumpe și mai mult să îngrijea de ele, decât de sine­îngrijirea acesta avea să-i lipsescă de aci încolo Elenei, tocmai acum, când avea lipsă mai mare de ea. Octavian nu a venit nici la înmor­mântarea tatălui său. Era în călătorie și astfel, nu a primit la timp încunostințarea despre mortea lui Didescu. Elena nu să mai rentorse la Arco. Pe­trecu iarna acasă. Deodata cu încolțirea ierbei de primă­vară ea să bolnăvi mai rău. Tușa aceea facă ce o avusese și mai nainte, acum o chinuia și ii slăbea peptul de tot. Umerii obrajilor aveau o roșița caracteristică și re­­spirațiunea ii devenea tot mai grea. Să sfîr­­șea pe zi ce merge , viața ei părea că să strige și să topesce ca o luminare. Cu cât slabia însă mai tare cu atât ii crescea dorul pen­tru viață, — căci era mamă la o copilă or­fană de tată. Ce se va alege din copila ei? Cine i­a purta de grije, cine va cresce-o? Să o lase pe mânile unor omeni streini ? — Aceste gânduri o mistuiau și ii agravau bóla. (Va urma)

Next