Telegraful Roman, 1896 (Anul 44, nr. 1-146)

1896-06-11 / nr. 65

Nr. 65. Sibiiu, Marţi, 11/23 Iunie 1896. Anul XLIV. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarchie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45. Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45. Epistolele nefrancate se refusă. — Articulii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rondul cu litere garmond — şi timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Sibiiu, 10 Iuniu, 1896. în şedinţele parlamentului nostru se desbate legea privitoare la judecata curiei în materie de agitaţiuni la alegerile dietali. Situaţiunea în statul nostru începe a se limpedi tot mai mult tocmai din desbaterile acestei legi. Guvernul a aflat cu cale să pună in lege un paragraf, special pentru preoţime, despre care pănă acuma nime nu a putut afirma în tot trecutul desvoltărei statului nostru, că ea ar fi fost vre-odată nepatriotică. S’a luat adecă în lege un paragraf, care opresce preoţimea dela agitaţiuni cu ocasiunea alegerilor dietali. Opreliscea nu va mai fi numai o enunciaţiune platonică, cum a fost bună-ciră în 1868 la facerea articlului de lege 53, privitorii la confesiunea copiilor din căsătorii mixte. Eventualele transgresiuni vor fi şi pedepsite cu închisoare gravă pănă la un an. Aceste disposiţiuni din proiectul de lege al guvernului au produs o adevărată furtună în presa din Ungaria, adevărată furtună în parlament, fiind ele îndreptate contra bisericilor din patria noastră. Aproape toate ziarele independente au luat posiţiune contra acestor disposiţiuni din proiectul guvernului, şi s’au făcut provocare la lupta cea înverşunată între biserică şi stat în Germania cea puternică, cu Bismarck cel puternic, în care luptă după amare decepţiuni a trebuit să capituleze statul. Ziarele cele mai de frunte din capitala ţărei noastre au conjurat pe deputaţi să nu voteze acel paragraf, care va provoca cea mai crâncenă luptă între biserică şi stat. Ca model s’au pus ilustraţiuni drastice. S’a luat ca esemplu caşul, că în o diecesă întregii preoţimea să pune şi agiteza cu sistem la alegerile dietali, căci dacă e iertat notariului comunal, pretoielui şi în general întreg aparatului dela administraţiune să agiteze, atunci pentru care motiv moral să nu-i fie permis acesta preotului, care are cele mai intime legături cu poporul, legături spirituale cu tata cu fii săi. In cașul acesta vine să fie încuiată în inchisoare intreaga preoțime a unei diecese, și nu fără cuvânt (fice presa: se va afla pre guvern, care se cuteze a aplica legea în un asemenea cas estrem ? Mai mare a fost agitațiunea în parlament, cei mai buni oratori au vorbit contra acelui paragraf, pentru el însă nu a cutezat să vorbăscă nici chiar ministrul de resort. Cu toate acestea legea s’a primit după cum o a proiectat guvernul, va trece şi preste puţina oposiţiune din casa magnaţilor, şi va fi aplicată încă la alegerile proxime. Chiar şi când măsurile luate nu ar atinge şi preoţimea noastră, ar trebui să facem amintire de ea din punctul de vedere al liberalismului. Cu atât mai vârtos trebue să ne ocupăm însă cu ea, când ea priveste deo potrivă şi preoţimea nostră pentru caşul, când vom eşi şi noi din apatia de acuma, şi vom lua parte la viaţa publică din statul nostru. Prospectele sunt de tot posomorite, deci pentru preoţime, şi numai o luptă comună, numai o resoluţiune bărbătescă, şi o perseveranţă de fel va constrînge pe guvern, ca să o revoce, precum a revocat puternica Germanie legile escepţionale contra bisericei catolice. In special e atinsă prin disposiţiunde din cestiune partida catolică, aşa numită partida poporală, care s’a organisat, în întrâgă ţara, şi care s’a dovedit destul de puternică în faţa partidei guvernamentale. Disposiţiunile aspre ale acestei legi după a nostra credinţă vor avea de resultat tocmai contrariul, şi nu ce ele au intenţionat. Agitaţiunea va fi mai mare, tocmai pentru că opreliştea e unilaterală, permite organelor dela administraţiune, cea ce nu permite preoţimei. In asemene situaţiune preoţimea va afla modalitate să lumineze poporul şi fără a pute fi lovită de lege, şi dacă va fi lovită de lege, martirii să pot presenta în asemene masse, încât nu va fi guvern, care se cuteze a aplica rigoarea legii. Suntem pe calea absolutismului celui mai încarnat, dar îmbrăcat în forme constituţionale. Dr. Vasile Lucaciu — archiepiscop papistaş în Bucuresci. Intr’o corespondenţă datată din Braşov la 18 Iuniu a. c. şi publicată în „Budapesti Hírlap“ de la 20 Iuniu a. c. aflăm mai multe date referitoare la starea cestiunei noastre naționale în România. Aşa, se raportează, că dela Rusalii încoace de când cu congresul ţinut în causa Ligei, la care au învins conservatorii, causa națională stagneaza, respective politicii nostrii naționalişti (â la Brote, Slavici, Lucaciu et Comp.) nu duc multe dile albe. Comitetul vechiu al Ligei a enunciat, că problema congresului a fost numai întregirea comitetului ştirbit prin abdiceri şi nu alegerea unui nou comitet, de aceea nici nu recunosce legalitatea acestuia nici cassa și archivul nu i-l predă. In urma acestei neînţelegeri, contrarii lui Sturdza, fac preparative estinse pentru o acţiune mare îndreptată contra lui, adecă în contra liberalilor ani la putere şi în contra vechiului comitet al Ligei. Mulţi dintre cei mai înfocaţi aderenţi ai lui Sturdza, vexând, că acesta de când a ajuns la putere, necum să facă ceva pentru causa națională, ci din contră, îi pune pe deci, numai ca să nu-i facă greutăți pentru a rămânea cât mai mult la putere, acum încep a lucra foarte energic contra lui. Acești noi inimici a lui Sturdza, caută acum după tovarăşi. Noul comitet al Ligei, cârcă a-i câştiga pe aceştia cu atât mai vârtos, căci aceştia au în mâni două societăţi iredentiste Carpaţii şi Dacia Traiană, cari dispune de un capital de 14000 franci şi 1300 membrii. După cum se susţine prin Braşov, aceste două societăţi sunt aplicate la o fusiune cu noul comitet al Ligei, împrejurarea aceasta şi aceea, că filialele vechiului comitet încep a recunoasce noul comitet, a făcut pe mai mulţi din vechiul comitet a se lăsa în pertractări cu acela. Condiţiunile de împăcare puse pănă acum, ar fi convocarea unui nou congres și alegerea unui nou comitet în care toate partidele să fie egal representate. In cazul acesta chiar și guvernul i-ar sprijini din fondurile sale secrete. Pentru realizarea acestei împăcări a petrecutfilele trecute la Bucuresci, Dr. Lucaciu și V. Mangra. Pănă acum însă n’au obţinut însă nici un resultat. Prin Braşov din nou circulă vestea, despre înfiinţarea unei foi bratiste la toamna, deoarece „Tribuna“ sufere de slăbiciunea bătrâneţelor atât în privinţa materială cât şi în cea spirituală. Acestea le comunică din Braşov corespondentul lui „B. H.“ pănă aci cetitorilor acesteia. Mult mai interesante sunt însă pentru noi cele ce le comunică respectivul corespondent în ultimul pasagiu al corespondenţei sale, de aceea le şi comunicăm per extensum cetitorilor noştri. După cum vorbesc unii oamenii, cari, umblând mai deaproape pe la Bucuresci, au venit în atingere cu Lucaciu, Lucaciu este de tot amurit contra lui Sturdza. Sturdza i-a promis astă toamna, că-l va aduce la archiepiscopia catolică din Bucuresci ca episcop titular, cu scopul, ca în scurt timp să-l facă archiepiscop catolic în Bucuresci. Acesta a fost şi scopul călătoriei sale de astă toamna la Bucuresci, dar esecutarea acestui plan a fost zădărnicită prin primirea demonstrativă ce i-au făcut a lui Lucaciu oamenii Ligei. Sturdza i-a zis atunci lui Lucaciu, că demonstraţiunea aceasta fără tact, deşteptând susceptibilităţile cercurilor diplomatice austroungare, deocamdată i-au făcut imposibilă realizarea acestui plan. Vor amâna afacerea câteva luni, pănă atunci să rămână Lucaciu liniştit şi cât se poate să nu se amestece în politică. Acesta e esplicarea ţinutei neutrale de pănă acum a lui Lucaciu. Lucaciu creând, că tăcerea ,de o jumătate de an e destulă pentru mulcomirea susceptibilităţii diplomaţiei austro-ungare, a mers la Bucuresci, ca se FOITA. Tatu. De O. Mirbeau, într’ob cocoana Bellord ’mi a adus o fata săracă, blândă, tăcută şi puțin leneșe, ca să-’mi păzăscă vacile. — Multe nevoi a venjut acest mic verme, — z zise mama Bellord — de toate a avut parte! .. . O poți folosi la orice. Am primit băiata, care în curând ’mi-a deșteptat interesul într’atâta, încât am absolvat’o dela toate lucrurile grele de servitor. Am aşedat-o în casă ca pe o pasăre rară, ca pe un căţăruş sau pisică, numai ca să mă pot delecta în mişcările şi în ochii ei. Umbla încoace şi încolo prin casă şi nu făcea altceva decât mă privea. Niciodată numi-a vorbit cu limba, numai cu ochii, cu doi ochi mari şi sinceri, cari şi-i fixa asupra mea, şi din cari vorbia adoraţia şi supunerea. Se chema Tatu. Tatu! Nume străin din mari depărtări, ce-’ţi aducea par’că cu sine un miros de smochini, curmale şi banane, şi despre care nu scia cum s’a legat de ea, nici că cine i l’a dat. Pentru câ nu scia despre sine mai mult, decât că o chiamă Tatu. Nici anji nu pot să pricep de ce au chemat’o astfel, pentru că pe faţă nimic nu avea ce să motiveze acest nume, care numai în gura băieţilor goi ai ţinutului Congo îl auji. N’avea o faţă necunoscută, avea o faţă de irlandeză, o faţă de Bretagne, care a vădut tristeţa pădurei de brad, măstacănii plângători şi clopotele şesurilor nesfârşite, ce te chiamă la ruga de sera. Ea însă n’a sciut ce-i pădurea de brad, măstacănii şi şesul. Pentru că ea nimic nu scia decât că numele îi e Tatu. De unde a venit ? Nici asta n’a sciut’o, îşi aducea aminte — şi aceste au fost în ea nisce icone palide fugitive, — că ea ca fetiţă mititică a locuit în nisce visuine urîte, despre cari nu vtia să spună, fost-au ele locuri de refugiu sau temniţe? Casele acestea erau pline cu fiinţe mititele, sfîrşite, ca şi ea, cari au ajuns acolo din diferitele unghiuleţe ale miseriei omenesci. Multe au şi murit dintre ele. Şi de aji se puteau vedea coşciuguri mici trecând între lumini de ceva tremuratoare şi rugăciuni monotone cătră cimiter. Spirite mititele se ridicau în totă nóaptea din paturile lor albe şi sburau prin sale. Dară veneau mereu altele din toate părţile, cu mânuţe mici ca de cérb, cu ochi mari şi feţe suferinde. Paturile, ca şi coşciugurile, niciodată nu erau goale, şi crucile negre de lemn se făceau din ce în ce mai dese în cimiter. în odăile acestea erau şi femei cu feţe de cérb, femei severe, cu haine lungi pănă în pământ, cu bonete albe pe cap, şi cu buzele secate de multele rugăciuni. Aceste case mari unde «Jiua noaptea se auroiau clopote, şi acum o umpleau de groză pe Tatu. După multe întrebări am putut să scot din fetiţă atâta, că ieşind din aceste visuine urîte a împlinit la diferite familii servicii scârboase cari erau foarte grele pentru brațele ei, o bateau în mod neomenos. Și ea nu-’i urea pe aceia, cari tractau astfel cu ea. Tractamentul murdar n’a lăsat nici o urma pe sufletul ei curat. * După un an de ijile Tatu se urîse. De multe ori am găsit-o isbucnind într’un plâns sfâșietoriu. — Pentru ce plângi? am întrebat-o. — Pentru că sunt tristă. — Și de ce ești tristă ? — Nu stiu........ — De bună seama, pentru că nu mă mai iubesci, Tatu. — Ba da, da. Te iubesc. Da’mi iubesc foarte mult și patria. — Patria ? Cum poți să o iubesci, dacă nici nu o cunosci? — Poate că tocmai de aceea o iubesc.... ’mi-ar plăcea să mă re’ntorc acolo .... — E imposibil să te întorci acolo, de unde poate nici n’ai venit... — Da, așa-i. Și tocmai de aceea sunt atât de tristă........... de aceea ’mi vine să plâng----Intr’oaji apoi îmi sfise: — Astă-napte am visat despre patria mea .... o țară de tot albă, cu un cer senin, plină de musică .... Lasă-mă să mă duc acolo. — Dar unde te vei duce? — Mă duc spre Orient, pănă îmi voi găsi patria. Am cercat să o distrag; i-am cumpărat vestminte, pandlice, i-am dat o capră albă mică, cu păr lung de mătase. Nu s’a atins nici de vestminte, nici de pandice, şi într’o sera a perdut capra în pădure. Tata slăbea din înoi. Mişcările-i erau obosite, ochii ei mari îi ardeau în ferbinţală, s’a bolnăvit, a zăcut. Eram în desperare. Intr’o noapte, pe când veghiam la patul ei, m’a prins de mână şi într’un ton slab mi-a zus: — Ești atât de bun, că m’ai lăsat să călătoresc . .. Eră sunt peste două luni, de când merg necontenit, cătră locul meu natal...