Telegraful Roman, 1899 (Anul 47, nr. 1-138)
1899-11-25 / nr. 125
Mr. 125 Sibiiu, Joi, 25 Novembre v. (7 Decembre n). 1899. Anul XLIII. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarchie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl , 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Apxr? Marim, Jeme» Sâmbâtek Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea ,,Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45. Epistolele nefrancate se refusă. — Articulii nepublicaţi nu se înapoiază INSERȚIUNILE. Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — şi timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Din delegaţiuni. Afacerile comune ale monarchiei se tracteaza în delegațiuni, cari tocmai acuma sunt întrunite in Viena. Mai răsuflă câte odată şi în parlamentul nostru unele cestiuni comune monarchiei, şi ele sunt presentate în colorit unguresc, cu tendenţe de a manifesta dorinţele speciale ale statului nostru, adevăratul loc al lor însă sunt delegaţiunile, cari în anul acesta s’au întrunit în Viena. La locul prim afacerile comune s’au ventilat în delegaţiunea ungurăscu, care şi-a terminat deja agendele, aşa că acuma miniştrii comuni s’au putut presanta la delegaţiunea austriacă. De interes general sunt cu deosebire declaraţiunile ministrului de externe, căci aici aflăm espuse raporturile monarchiei cu puterile europene, aici e zugrăvită icoana generală a Europei, şi de aici vin asigurările de pace, cari asigură pacinica activitate a cetăţenilor. Garanţia cea mai mare a păcii zace în alianţa noastra cu Germania şi cu Italia. Acesta s’a accentuat cu deosebire în expunerile ministrului de externe, şi a făcut pretutindenea bună impresiune asigurarea dată, că pacea Europei pe timp îndelungat este asigurată. In cercul acestei alianţe este şi România, care este în fruntea statelor din peninsula balcanică, şi ministrul de externe al monarchiei noastre a avut cuvinte de laudă pentru România, şi pentru misiunea civilisatorică, ce ea împlinesce în Orient. România este presentată ca element civilisatoric în Orient, şi acesta o spune ministrul de externe al monarchiei austro-ungare. In gura oricărui ministru de externe, asemenea cuvinte ar avea importanţă, şi ele plăcut ni ar atinge inima noastră a Românilor din monarchia austro-ungară, căci aspiraţiunile noastre culturale sunt unele şi aceleaşi cu ale tuturor românilor, fără considerare la graniţele politice. Deosebită importanţă au însă cuvintele de laudă la adresa României în gura actualului nostru ministru de externe. Contele Goluhovszki înainte de a fi chemat la postul înalt de ministru de externe al monarchiei austro-ungare a fost ambasador în Bucuresci. Representând acolo în România feliuritele interese ale sudiţilor austroungari a avut ocasiunea de a cunosce ţara şi pre oameni. In deplină cunoscinţă a lucrurilor dela curtea regescu, în deplină cunoscinţă a spiritului, care e normativ în cercurile politice, în deplină cunoscinţă a oamenilor politici, a culturei lor, a capacităţii lor, cunoscând bine poporul, însuşirile lui bune şi rele, contele Goluhovszky poate spune un cuvând autoritativ, când vorba e de România. Favorabil a vorbit el despre România în toamna anului 1897, când era în memorie prospătă primirea ce s’a făcut monarchului nostru în România, şi la cârma ţerei era un guvern liberal; în lumină şi mai favorabilă o presenteză azi când conservatorii sunt la putere. Două lucruri bat aci la ochi, şi e natural, ca ele se bată la ochi. Cu toate luptele agitate interne, România întreţine escelente relaţiuni cu monarchia noastră. Politica internă nu poate influenţa nefavorabil politica externă. Liberali ori conservatori, toţi au în vedere binele patriei lor. A doua : România este în progres, tot mai mult se consolideze, mulţămită prudenţei regelui şi patriotismului bărbaţilor ei, cari la locul prim sunt români, şi numai în al doilea oameni de partid. E o nobleţă de inimă, o ridicare peste stadiul inferior al barbariei, ca celui mort să-i laşi liniştea, ce Domnul mi-a hărăzit-o după împlinirea misiunei sale pământeşci. Sunt însă oameni, cari orbiţi de ura de rasă şi plini de patimă lovesc în tot ce nu aparţine îngustului lor cerc de vedere. Aşa ni-e dat să înregistrăm caşul recent de la procesul din Alba-Iulia, unde procurorul trecând limitele cercului seu de competinţă, a cercat să facă istorie, bruscând sentimentele cele mai sfinte al poporului român Căci oricât de mare duşman să fi Românului, totuşi un lucru e clar: Iancu a fost cel mai mare erou român din patrie al secolului acestuia şi el a luptat — fidel tronului şi patriei — pentru un ideal, pentru libertatea poporului său. Iancu a devenit idolul poporului român, icoana lui sfântă e şi va fi totdeauna înaintea nostru, şi lupta lui e scrisă cu litere de aur în cartea nemuririi. Ar fi trist pentru ţară şi şi mai trist pentru raportul şi viitoarea conveţuire a nostru cu compatrioţii maghiari, dacă toţi Maghiarii ar fi atât de superficiali, ca şi procurorul de la Bălgrad, în chestiuni atât de grave şi ar tracta cu atâta nesocotinţă o figură devenită legendară. Dar suntem convinşi, că există Maghiari, cari altcum cugetă despre eroul, devenit martirul idealului seu. Ca să nu aparem preocupaţi ne provocăm la un articlu din „Budapesti Hirlap„ pareni-se dela sărbătorile Crăciunului expirat. In acel articol erau şi unele consideraţiuni mai juste asupra activităţii lui Iancu. Ne provocăm mai ales la un scriitor maghiar*), de la care ar pută învăţa ceva mulţi neorientaţi în chestiile trecutului. El în scrierea sa caracterisăză astfel pe eroul român : „Nu se poate nega că Iancu a fost figura, cea mai onorabilă a mișcărilor române din 1848/9. *) Jancsó B. A román nemzet, törekvési története, vol. II. „Un tiner visător, entusiast, el e figura tipică cea mai interesantă a tinerimei din anii patruzeci. Naţionalitate, libertate naţională, drepturi omeneşti generale, egalitate, independenţă şi libertate universală au fost ideile, ce formau lumea spirituală a celor mai buni din acea generaţie. Legendele marii revoluţii franceze au fost obiectul admiraţiei lor şi dorinţa ferbinte a sufletului lor era, să se asemene şi ei în trup şi suflet cu distinsele figuri ale acestei revoluţii. Critica, îndoiala încă nu atinsese tânărul lor suflet; tare şi neclintită era credinţa lor în revoluţie, ca în unicul mijloc al mântuirei sociale şi politice. Jancu era revoluţionar idealist născut, ca şi Petőfi, Vasvári şi ceilalţi tineri maghiari. A crescut în aceaşi lume de idei, în aceaşi atmosferă spirituală, ca şi tinerii maghiari contimporani. Comunismul milieu-ului lor se deosebia numai prin diferinţa de rassă. Iancu numai după origine, după năr, a fost român, dar nu şi după lumea ideilor lui, după modul cugetărei, care în urma creşterei sale exclusiv ungureşti, nu se deosebia nici cu un fir de păr de a tinerimei budapestane şi clujene“, etc. In tonul acesta cald descrie un maghiar pe Iancu până la tragicul său sfîrşit. „Acele familii maghiare, — continuă în alt loc — cari au căzut în mânile lui Iancu, au fost fericite, pentru că el a apărat viaţa bărbaţilor şi onoarea femeilor. Cu un cuvânt, zice d-l Iancsó — istoriografia şi publicistica maghiară nici-când n’a negat, că Iancu a fost un adversar uman, însufleţit de principii.“ Ear advocatul Dr. Munteanu dela Orăştie susţine, că insuşi fostul ministru Bánffy astfel s’ar fi exprimat odată despre Iancu şi colecta pentru monumentul lui: „Dacă se constitue un comitet de bărbaţi cinstiţi, cari nu fură banii naţiei, şi dacă fură să ştiu pe cine se bag în temniţa, vă dăm voe se continuaţi colecta şi să faceţi monumentul, pentru câ Iancu a fost o figură dis- FOIŢA Biografia şi fundaţiunea lui EMANOIL GOZSDU de Parteniu Cosma. (Urmare.) A fost membru fondator al „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român“ de la început chiar (diploma daita 4 Aov. 1861). Devenind comite suprem în cel mai românesc comitat din patrie, în Ciiraş, înainte de toate şi-a făcut planul despre compunerea representanţei comitatului şi a corpului funcţionarilor, care apoi l’a şi executat astfel, ca preponderanţa majorităţii române a locuitorilor din comitat să fie asigurată, şi anume: comitetul comitatens l’a compus din 2/4 Români şi 1/1 neromâni, iar corpul funcţionarilor din 2/3 Români şi Vs neromâni, astfel însă, că toate posturile cardinale au fost ocupate de Români. Nefiind în comitat atâţi tineri Români calificaţi, câte posturi reservase pentru Români, nainte de restauraţiune a însărcinat pe P. Cosma şi pe Dr. Aureliu Maniu să scrie la unii tineri din alte comitate, pe cari îi cunoscea de când erau studenţi universitari în Pesta, ca să reflecteze şi ei la posturi de funcţionari în Căraş, şi la congregaţia respectivă să se afle în Lugoş. Astfel au întrat în posturi sub Gizsdu mulţi tineri Români din alte comitate. Sub presidiul lui s’a decretat şi limba română de limbă oficială a comitatului, atunci când încă nu exista legea pentru naţionalităţi. Memorabilă va rămână pentru totdeuna clasica lui cuvântare ţinută în casa magnaţilor în 1867, în care scusa absenţa transilvănenilor dela dieta din Pesta, cu greşăla ce s’a comis în dieta transilvană din 1848, când s’a decretat uniunea Transilvaniei cu Ungaria fără concursul Românilor, cari erau deja popor liber. El susţinea, că îndată ce s’a decretat desfiinţarea iobăgiei şi egalitatea de drept a foştilor iobagi cu foştii privilegiaţi, nu mai avea drept dieta compusă numai din foştii privilegiaţi să decidă asupra sorţii Transilvaniei, ci dieta trebuia disolvată, convocată alta, la a cărei alegere să participe şi poporul român şi aceea să decidă asupra chestiunii uniunii cu Ungaria. Astfel s’ar fi putut evita nenorocitul răsboiu civil din 1848/9 în Transilvania. Sub presidiul lui şi în locuinţa lui ţineau atunci deputaţii Români conferenţele, în cari s’a pertractat un proiect de lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor. Proiectul stabilit în conferenţă l-au presentat la comisiune, ca vot al minorităţii, membrii Români ai comisiunii dietale exmise anume pentru elaborarea unui proiect de lege în chestiunea naţionalităţilor, care însă n’a ajuns să se pertracteze în plenul dietei nainte de disolvarea ei. După disolvarea dietei din 1861, cancelarul aulic al Ungariei, contele Forgach, a provocat prin o circulară pe toţi comiţii supremi să se declare: dacă sunt aplecaţi se execute fără nici o observare disposiţiunile lui sau ba? La acesta provocare a dat Gozsdu un respuns care merită să fie eternisatad. „Excelenţia Vostră“, zice Gozsdu, „ca legislator născut veţi fi sciind mai bine decât mine, că un comite suprem constituţional, atunci când execută disposiţiunile absolutistice ale unui guvern neconstituţional, nu se mai poate considera de comite suprem constituţional. Eu deci nu mă pot resolvi să executez disposiţiunile unui guvern neconstituţional, cu atât mai vârtos nu, pentru că eu sunt unicul, pe carele graţia Majestăţii Sale l’a ridicat din popor, şi încă din poporul român, la demnitatea de comite suprem şi nu voiu se dau însă istoriei a constata, că un Român din popor, ridicat la demnitatea de comite suprem, nu şi-a priceput poziţia şi a compromis constituţia ungară.“ După acest respuns a urmat dimiterea lui Gozsdu din post „la cererea proprie“, până când alţii se Gavr. Man din Marmaţia, cari au dat altfel de declaraţiuni, au fost suspendaţi numai dela activitate, denumindu-li-se administratori, până când schimbându-se situaţia, au fost restituiţi în postul avut. După încetarea provisorului, în anul 1866 Gozsdu a fost ales cu mare însufleţire deputat dietal în cercul Tinea, cott. Bihării, contra nepotului episcopului romano-catolic din Orade, în al cărui domeniu era cercul electoral și care a cheltuit sute de mii ca se paraliseze popularitatea lui Gozsdu. La alegere Gozsdu a încheiat răspunsul său cătră alegători cu memorabilele cuvinte: „Voi strigaţi : Să trăiască Gozsdu! Eu răspund : că Gozsdu numai până atunci să trăiască, până când va trăi pentru voi, pentru poporul român.“ Şi Gozsdu şi-a împlinit cuvântul, ba Adevărul istoric. E o datină la toate popoarele cu oricât de puţină pretenţie de avânt cultural să respecteze umbrele celor morţi, chiar dacă li-au fost în viaţă duşmani.