Telegraful Roman, 1900 (Anul 48, nr. 1-146)

1900-01-04 / nr. 1

2 Cu ajutorii lui Dumnezeu! Cu ajutorul lui Dumnezeu am intrat în anul 1900. Gândul nostru, inima nostră se înalţă la locul prim spre ceriu, de unde cerem darul lui Dumnezeu, fără de care nimica nu putem face, înarmaţi cu putere de sus şiau început activitatea apostolii Domnului, şi cuvintele lor au făcut minuni şi puterea lumescă nu a putut împedeca lăţirea cuvântului Domnului, în tot pământul a eşit vestirea lor, şi la marginile lumei graiurile lor. Cu putere de sus ne vom înarma şi noi şi în acest an, in care am intrat, şi vom propovedui poporului ceea ce de ani 47 este programa ziarului nostru, şi glasul nostru nu va fi glasul, celui ce strigă în pustie. Vesti-vom şi în anul acesta adeverul şi dreptatea, iubirea şi pacea, căci acestea sunt temelia fericirei pământeşti. Vom înveţa poporul, căci acesta este chemarea nostră, îi vom areta calea cea dreptă, pe care mergând va prospera. In cadrul programului nostru, la care cu sfinţenie am ţinut ani 47, vom accentua loialitatea, fidelitatea, alipirea cătră tron şi dinastie. Intre virtuţile poporului român acestea au stat totdauna în planul prim. Intrâgă viaţa nostră am păstrat acestă virtute. Haina nostră este candidă, curată, albă ca zăpada, pe ea nu este nici o pată. Aşa o am moştenit de la părinţii noştri, aşa o păstrăm noi, aşa voim se o lăsăm drept moştenire copiilor noştri. Acesta este — zicem — una dintre virtuţile poporului român şi cu acesta nu se pot făli alte popore, precum noi ne putem făli. Cu îngrijire vom cultiva iubirea de pace, respectarea legilor şi supunerea faţă cu autorităţile publice din stat. Stăm tare pe terenul legalităţii, în spiritul păcei, în spiritul iubirei conducem poporul nostru, şi inima lui nu o înveninăm cu doctrine, cari ar putea slăbi iubirea de patrie. Cu îngrijire vom cultiva deci în sinul poporului iubirea de patrie şi aici aplicăm cuvintele de aur ale poetului ungur: aici trebue se trăieşti, aici ai se mori, pe acest petec de pământ, fie sartea bună, fie rea, aici e patria ta, şi fericit e omul care are patrie. Vom avu şi în viitoriu cuvinte de laudă pentru instituţiunile patriei noastre, şi vom scoate la ivala mai ales spiritul liberal, de care acelea sunt pătrunse. Cu energie vom apera drepturile poporului nostru, şi vom combate cu energie toate acţiunile îndreptate în contra drepturilor lui. De mult timp un periculos curent domneşte în patria nostră, şi el avea rolul de conducător aproape în toate afacerile publice din statul nostru. Contra acestui curent am luptat cât timp din sferele guverniale era el inspirat şi condus, contra lui luptăm şi acuma, când din sferele guverniale suflă un vânt mai liberal, transpiră mai multă dreptate, mai multă bunăvoinţă ca până acuma; contra curentului bolnăvicios vom lupta până când el va dispărea şi în locul lui va domni dreptatea şi cu ea iubirea, care pe toţi se ne întrunască la activitate comună pentru binele patriei noastre iubite. Specială îngrijire vom da afacerilor nostre bisericeşti. Poporul nostru este lipit cu totă fiinţa sa de biserică şi de ale ei instituţiuni. Intrâgă lucrarea nostră trebue se fie îndreptată spre a întări tot mai mult poporul în alipirea cătră biserică. Şi în direcţiunea acasta trebue se lucrăm toţi, preoţimea, înveţătorimea, şi cu un cuvânt toţi cărturarii noştri. Religiositatea este adânc săpată în inima poporului nostru, şi dacă ici colea în măsură de tot neînsemnată se ivesc şi unele manifestaţiuni, cari denotă lipsa de religiositate, acea se reduce la anumiţi indivizi, sau pote la anumite comune; a se susţine însă aşa ceva în general, este a ne calomnia noi pre noi. Poporul nostru nimica nu a perdut din credinţa sa, nimica rup a perdut din alipirea sa cătră biserică, şi ale ei instituţiuni. Preoţime cultă, cu vocaţiune, îmbrăcată cu armele sciinţei, înveţătorime cultă, asemenea cu vocaţiune, de acestea avem noi trebuinţă în sinul poporului, şi atunci cu prisosinţă vom esperia alipirea poporului cătră biserică şi ale ei instituţiuni. Sentinelă neadormită, vom apăra cu bărbăţie drepturile bisericei noastre, şi vom conduce preoţimea pre calea cea dreptă. Prin punerea în practică a legei privitoare la întregirea venitelor preoţeşti se crează nouă raporturi între preoţimea noastră şi între organele statului. Preoţimea zi de zi are trebuinţă de un povăţuitor binevoitor, şi acel povăţuitor este ziariul nostru, care în special are chemarea să promoveze binele bisericei, să promoveze interesele preoţimei noastre. De biserică este strîns legată fiica ei, şcoala confesională şi învăţătorimea nostră ortodoxă română. Scoala şi învăţătoriul în corelaţiunile de toate zilele încă are trebuinţă de un conducătorii bun, şi acela este ziariul nostru, organul archidiecesei noastre. In spiritul programului nostru vom continua lucrarea nostră şi în anul acesta, şi cu încredere mai ales în sprijinul preoţimei şi al învăţătorimei noastre păşim şi în anul acesta, cerând la locul prim ajutoriul celui de sus. trăcăt că Emma, înţeleptendu-se din sfaturile tată-său şi-a ales de bărbat pe inginer. * Mai bine este a rămâne fată mare, decât a te mărita rău. * In zilele noastre însă se crede şi se face tocmai contrariul. Fetele gândesc astfel: E o ruşine, a rămână fată şi dacă nu capătă un bărbat bun, se mărită şi după unul mijlociu, ba şi după unul rău, dacă nu se capătă nici mijlociu. Ori bărbat, ori ruşine! Şi fireşte că ’şi aleg bărbat. Mirele poate fi urât, neplăcut, bolnăvicios, prost. Poate să fie şi un om care nu şi-a sciut e lupta pre şi care posiţie nici până la versta de 40 ani. Poate fi un om care aleargă după toate fustele, un cartofor, un leneş, un ştrengar. Bătrân şi econom. Tot atât! E bărbat, prin urmare soţ. Şi ca fata să nu ajungă la ruşinea de a muri cu capul neîmbrobodit cu căiţă, se va face nevasta unui om detestabil, ori bâtrân, ori fluşturat, şi netrebnic. * Credinţa deşartă că e ruşine a române fată bătrână, va dispărea cu respândirea culturei şi cu încetul vom învăţa pe femei a cunosce, că şi ele se pot ferici şi nu au lipsă de nimenea. In romane, în poesii, cetim, că primul amor e cel adevărat, unicul, amorul cel mare. — Acesta e o mare minciună. Dacă n’ar fi minciună, atunci prima iconă a unui pictor ar fi necesarmente cea mai bună dintre câte a plăsmuit în viaţa sa şi prin urmare prima oraţiune, prima carte, primă statuă, prima operă ar fi lucrul cel mai distins a unui deputat, unui autor, unui sculptor, muzicant. Şi amorul e o plăsmuire, în care inima, mintea şi simţirile se ajutoră unele pe altele, ca să construescă templul, în care locueşte cea mai mare fericire şi se aşeze cuibul, în care se naşte şi se sporeşte familia. — Orice plăsmuire primă e neperfectă din causa nesiguranţei, a lipsei de experienţă şi a ignoranţei. Primul om tinăr, care ţi se uită în ochi şi’ţi zice cu privirea sa, că te iubeşte, ’ţi place şi pentru că se uită atât de galeş la tine şi eşti înduplecată a-’l ţinea de om frumos, bun şi perfect. Şi el încă va începe îndată a stărui, fără a vrea ca să ’ţi apară mai frumos, mai bun şi mai perfect, pentru că voeşte să-’ţi placă, doreşte să te cucerască şi să’ţi câştige iubirea. Tu încă prin poesia juneţei tale îi mai măreşti încă falsa lui frumseţă şi nu ştii, că ve amăgiţi ambii reciproc. Şi când la mărturisirea „te iubesc“ vei răspunde cu aceleaşi cuvinte, crezi că vă lega o promisiune solemnă, ori un jurământ adevărat. De amor se legă acum şi vanitatea şi crezi că nu este pilă, cu care s’ar putea desfiinţa lanţul ce te lega de acest tinăr. După ce însă vei observa că te ai amăgit te vei lupta cu toate forţele contra minţii, care ar voi să te lumineze. Eşti aplecată a închide ochii, ba a vorbi chiar, ca să nu vezi adevărul. Sermană creatură, te ai făcut însăşi sclavă! * Deci lasă ca acel tinăr să-’ţi spună cel puţin de o sută de ori: te iubesc, înainte de a-’ţi scăpa cuvântul ce-’l aşteptă dînsul cu o ferbinte nerăbdare de pe buzele tale. Ba e mai bine ca prin purtarea ta să-’l împedeci a pronunţa acest cuvânt şi dacă în pasiunea sa înflăcărată ’i va scăpa din gură acest cuvânt nu-’i permite să-l mai potă repeta.* Dacă-’ţi place de cineva, studiază-l şi compareză-l cu alţii. Căsătoria trebue să se facă pe basa alegerei; alegerea însă e imposibilă fără comparaţiune. Cu cât faci mai multe comparaţiuni, cu atât va fi mai probabil, că alegerea va fi bună.* Când ajunge lucrul la hotărîre, nu fii impacientă, căci impacienţa e totdeuna semnul slăbiciunei.* Cunoşti pe acel helduce roman, care a câştigat bătăi numai pentru că a aşteptat totdeuna; a aşteptat şi iarăşi a aşteptat. Vei triumfa în cea mai mare luptă, în lupta vieţii, dacă aştepţi, aştepţi şi iarăşi aştepţi. Eu am făcut un fel de statistică despre acele căsătorii, pe cari le cunosc şi împărţând în două clase căsătoriileîncheiate în vârsta mai matură, am făcut experienţa, că în categoria din urmă se află mai multe părechi fericite. (Va urma). TELEGRAFUL ROMAN La respântia veacurilor. E o chestie de controversă în ştiinţă, dacă noul secol s’a început cu 1 Ianuarie 1900, sau se va începe cu 1 Ian. 1901, dar fiind de puţină importanţă, nici nu ne vom ocupa cu discuţia ei, ci vom arunca o privire fugitivă asupra secolului, ce după unii a trecut în domeniul istoriei, şi vom căuta puncte de orientare pentru viitor. In prima linie vom rămânea frapaţi de marile transformări, ce au săpat urme neşterse asupra ultimei sute de ani, şi cari au schimbat cu totul faţa lumei. Ochiul însetat de nouă perspective, spiritul dornic de a străbate tot mai adânc secretele naturei şi-au luat un avânt ne maipomenit în analele cronicelor de 6000 de ani, căutând se aducă omenirei întrâgă fericirea, ce şi-o închipuiau, că poate se o afle pe pământ! Uriaşe au fost progresele în diferite direcţiuni şi ele trebue recunoscute, chiar dacă le-ai supune criticei celei mai riguroase. Principiile încolţite din sângele atâtor martiri ai marei revoluţii franceze, cu care s’a încheiat secolul al 18-lea, ideile măreţe, cu cari atunci s’a inaugurat filosofia modernă, formază şi azi firele conducătoare în cercetările după adevăr. Idealul înscris pe stindardul anteluptătorilor drepturilor omeneşti prin cuvintele : Libertate, egalitate şi frăţietate, deşi n’a devenit trup şi suflet, va remâna totuşi cel mai sublim ideal, care tinde a-i ajunge omenimea. Căzut-au raze de lumină şi negurile întunerecului au dispărut. Adâncurile mărei şi bolta cerului cu miriadele de corpuri cereşti deschisu-s’au minţii omeneşti spre a le cunoşte, şi puterile naturei puse au fost în serviciul seu, întreg pământul a fost încungiurat cu linii ferate, telegrafice, telefonice şi distanţele au devenit prea mici. Legături de tot soiul: ştienţifice, comerciale, industriale unesc toate popoarele, pentru o înaintare cât mai repede în cultură şi bunăstare. Dar totă ştiinţa, civilisaţia, înaintarea economică, oceanul de avuţie materială şi spirituală n’au împlinit nici pe departe aşteptările celor ce s’au jertfit pentru ele. Astăzi rivalitatea între popore, patimile pentru a se înstăpâni unul asupra altuia prin aservire, nu s’au stins, ci rod şi acum ca şi odinioră la pomul fericirei omeneşti. Pământul n’a devenit acel Eldorado de fericire, visat de unii ; numai formele s’au schimbat, fondul e acelaş. Fără îndoială, că şi poporul nostru a făcut frumoase progrese în vacul ce apune. Sbuciumările seculare, prin cari a trecut n’au putut şi nu vor puta în viitor nimici, germinele desvoltărei sale. Dar nenumărate ne sunt datorinţele ce ne aştaptă, căci cu înaintarea civilisaţiei lupta între omeni devine tot mai violentă. înţelegem o luptă, în care învingerea va fi desigur în cele mai dese caşuri pe partea celui ce a înaintat în şciinţă, în cultură. Străbatem timpuri, cari au pretenţii tot mai multe, după cuvântul iscusit al lordului Salisbury. „Se începe o epocă, în care cei tari se vor întări şi mai mult, iar cei slabi, vor deveni şi mai slabi“. , Ca profeţia acesta se nu ne afle nepreparaţi, avem datorinţă a ne aduna toate puterile şi a le pune în serviciul numului nostru. Oriunde provedinţa ne a aruncat, sentimentul comunităţii de interese, dragostea de ţară şi lege se ne mască într’un puternic mănunchiu. Stăm la respântia a doue vacuri, şi cu toate că în noianul veciniciei vâcurile şi miile de ani nimic nu valorază, totuşi ca fiinţe mărginite în timp şi spaţ, ne legăm bucuroşi de anumite clipite, ne însufleţim în unele momente, de cari legăm diferite evenimente. Nici odată ca în trecut n’au fost toate tendenţele atât de mult îndreptate cătră exploatarea comorilor pământului pentru aflarea fericirei pământeşti. Şi-a luat începutul o direcţie greşită, tocmai prin înaintarea ştiinţelor naturale, în