Telegraful Roman, 1900 (Anul 48, nr. 1-146)

1900-06-10 / nr. 64

Nr. 64 Anul XLVIII. S i­b i i n, Sâmbătă 10/23 Iunie 1900. TELEGRAEUL ROMAN. A$m Marţi*, Mm f* SânUM* ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru gtreinătate pe an 24 C , 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45. Epistolele nefrancate se refusă. — Articulii nepublicaţi nu se înapoiază INSERȚIUNILE Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond — și timbru de 60 fii. pentru fie-care publicare. Reuniuni de femei. Ori­cât ar fi de cunoscut adevă­rul exprimat de Alexandri în frumoasele versuri: „Unde-i unul nu-i pu­tere, la nevoi şi la durere; un­de - s doi puterea creşte . . . “ totuşi în­­demnaţi ne simţim a-l resuscita din nou, căci situaţiunea generală a poporului nostru ne dovedeşte, că în viaţa prac­tică prea puţine dovezi am dat, că suntem pătrunşi de marea însemnătate a însoţirilor şi reuniunilor cu un anu­mit scop, îndreptat spre ridicarea po­porului şi a tuturor intereselor lui. Dacă facem din punctul de ve­dere al diferitelor însoţiri asemănate între noi şi alte popoare conlocuitoare, cu durere trebue să constatăm, că stăm mult îndărăptul acelora; şi resultatul este, că şi înaintarea noastra stagneaza sau progresăză foarte încet, pentru că forţele risipite nu pot da pept cu pu­terile unite ale străinilor; şi astfel — neputând susţinea concurenţa, ce se impune — ori dau înainte de tot încet şi abia gâfâind, ori apoi sunt chiar ne­cesitate­a sta locului. Intre asemenea împrejurări nu pu­tem întrelăsa a nu reveni şi a insista de astădată cel puţin asupra unui soiu de reuniuni, pe care îl ţinem de tare necesar şi în urmare îl şi recoman­dăm în atenţiunea fruntaşilor comune­lor noastre. înainte cu câţi­va ani am scris un ciclu de articole în acestă direcţiune, îndemnând pe toţi oamenii cu carte a lucra în direcţiunea indicată de noi; şi regretăm, că prea neînsemnat şi ne­mulţumitor a fost resultatul însistări­­lor şi sfâtuirilor noastre, cu toate că n’am cerut lucruri imposibile, lucruri preste puterile noastre, ci am cerut să se pue basa la tot feliul de reuniuni cu ca­racter românesc şi ortodox după mo­delul celorlalte biserici din ţară. Fie începutul cât de modest, încă-i bine,­­ căci pe lângă cuvenita îngrijire şi din semânţa de muştar se poate desvolta un lucru mai mare şi satisfăcător. Vorba e, se începem odată şi resulta­­tele obţinute ne vor încuraja reciproc. Solut este, că forţa bisericei ro­­mano-catolice se baseza mult pe va­­loarea şi marele număr al reuniunilor ei de tot feliul, iar în timpul din urmă şi biserica reformată de la noi a simţit, că neorganisându-se şi neconcentrân­­du-se puterile risipite, nu vor putea ținea pas cu celelalte confesiuni; ba nu-­şi vor putea nici chiar apăra bu­nurile acuitate şi susținute de înaintaşi. Au lansat deci devisa: „ Să ne concentrăm, să ne însoţim­“ Cu cât mai mult ni se impune deci noue aceasta necesitate, cari nu prea avem alt sprijin, decât cel scos din propriele noastre forţe ? Orecare inclinare am aflat în anii din urmă în sinui femeilor noastre de la comune mai fruntaşe întru organisarea lor în reuniuni cu scopuri adecvate chemării lor Aşa pe lângă reuniunile mai vechi din mai multe oraşe şi din comuna Reşinari s’au organisat femeile la Hu­­nedoara, la Buciumani, în părţile Sighi­­ştrei etc., iar în zilele din urmă ni se notifică laudabila iniţiativă a femeilor ortodoxe­ române din o comună mai neînsemnată, dela Marpod, din tractul Agnitei, care s'au constituit în „Reu­niune“, esuperând chiar dela comuna politică cedarea unui pământ, ca ve­nitele lui să se folosască la promovarea scopurilor culturale şi umanitare ale reuniunii. Nu este starea poporului nostru din locurile indicate mai favorabilă, ca aiurea; dar acolo s’au aflat femei şi bărbaţi, cari au ştiut prinde ideea şi au ştiut afla mijloacele date conform referinţelor locale pentru întruparea ei. Şi reuniunile din unele locuri, bu­­năară cea de la Hunedoara, au şi oferit ajutoare foarte simţite atât morale cât­­ şi materiale pentru interesele noastre bi-­­­sericeşti, şcolare şi culturale din acel loc. Recomandăm deci tuturor imita­rea acestor lăudabile exemple, indicând în scurt şi unele scopuri, cari se po­trivesc pentru asemenea reuniuni. Aşa d. e : 1. A contribui la înfrumseţarea internului edificiilor bisericeşti, mai ales în locurile, unde în locul bisericilor scunde şi de­ o înfăţişare umilitoare se ridică biserici corespunzătoare timpului şi aspiraţiunilor noastre, provăzând pres­­tolul, uşile altariului, tetrapodul, stra­nele, mesele din biserică etc. cu dife­rite pânzături — manufacturi, eşite din mâna măastră a caseterelor române şi cu icone conforme cu ritul oriental şi cu gustul modern şi cu alte decorative obicinuite. 2. A oferi ajutore la procurarea odorelor, a tensiliilor candelabrelor şi a altor lucruri trebuincioase în biserică, eventual a pregăti înşile cele posibile, ca d. e. prapori etc. 3. A contribui la înfiinţarea şi sus­ţinerea corurilor pentru cultivarea cân­tărilor bisericeşti spre ridicarea nimbu­lui diferitelor oficii divine. 4. A îngriji de împodobirea cimite­­r­iilor, cari cuprind osemintele scumpe ide părinţilor şi rudeniilor nostre. In aceste privinţe avem deosebit multe de făcut, căci adeseori trecând prin co­mune de ale nostre vedem acele mor­minte într’o stare, care ne presentă străinilor în colorile cele mai nefavo­rabile, mai ales că nu numai poporele cu pretensii de cultură ci şi sălbaticii sciu da atenţie morminţilor celor re­­pausaţi. 5. A îngriji de îmbrăcarea copiilor lipsiţi, orfani etc., mai ales a celor ce cercetează şcola şi de prevederea lor cu cărţile necesare. 6. A mijloci instruirea copilelor şi femeilor mai tinere în lucruri de mână, şi presta tot de economie casnică, pu­nând un deosebit fond pe bucătărie, căci există ţinuturi întregi, unde fe­meile dispunând de cele necesare, nu se pricep la pregătirea de mâncări hi­­gienice mai ales pentru bolnavi şi copii, cari au lipsă de o îngrijire, condusă cu pricepere. 7. A mijloci educarea femeilor în cele higienice, împărtăşind tuturor e­­lementele atât de necesare la ţinerea în curat a caselor, la aerisarea lor, la tractarea copiilor, cari la noi­­ se prăpădesc înainte de anul al 7-lea în mod­ îngrijitor, mai ales pentru necu­­noşterea elementelor atinse pe scurt. 8. A întemeia biblioteci de scri­eri instructive, şi a procura mijloacele necesare pentru scopurile urmărite. Cunoscând căldura, cu care ştim, că se pot însufleţi femeile Române pentru un scop bun, ţinem de uşor realizabile ideile propoveduite de noi, numai iniţiatori stăruitori, şi lipsiţi de patimă să se afle. Exemple singuratice indică dorul întru a se validita în di­recţiunile atinse şi totodată şi nece­sitatea organisării propuse. In comuna Zopliţa­ română am aflat d.­e­ o dom­­nişorâ suită în vârful schelelor, lucrând cu diliginţă la inscripţia de pe semicercul aflător de­asupra frontariului. In co­muna D­obolii-interiori am constatat cu plăcere, că o doamna fruntaşă din Braşov a pictat însăşi icoanele princi­pale la iconostasul bisericei noastre. A­­flăm azi atât de multe domniştre din cele mai bune familii ale noastre, ocu­­pându-se în mod lăudabil şi cu pic­tura, şi presentând adeseori obiecte de artă ieşite din mâna lor. Lucrarea lor va primi însă adevărată valoare numai atunci, dacă lucrul mânilor lor va ieşi la ivală şi în locaşele ridicate cul­­turei româneşti. In comuna Ida-mare am fost martor însufleţirii, cu care femei, ce în cea mai mare măsură cu lucrul palmelor îşi câştigă cele de lipsă, au primit ideea nimerită a pre­otului lor, ca să contribue şi ele cu ce pot, la terminarea bisericuţei nou zidite din comună, şi în scurt timp au fost adunaţi banii de lipsă pentru FOIŢA » Din tainele vieţei, iii. la Iaşi! — Dacă ceva m’a putut con­sola de a fi fost luat dela Oşlobeni, fu plă­cerea de a vedea un oraş mare, mult mai mare decît Piatra, un oraş în care trăeşte Vodă şi sunt şcoli şi biserici mai mari decît la Oşlobeni. De cîte ori vătaful lordach­e era trimis de papa Ballif se ducă la Iaşi de vînzare din produsele moşiei şi să facă diverse cumpără­turi pentru casă, cînd se întorcea, Alfred şi cu mine nu stincheam cu întrebările: — Spune, vătafe, cum e la Iaşi ? Frumos e? Ce-i de văzut pe-acolo? Şi vătavul, după pilda călătorilor năs­­cocitori de văzute şi nevăzute, ne descrie Iaşii cu atîta măreţie, că era un ideal al nostru de a-l vedea într’o zi. Pînă la una la alta, pînă ce mama se şi fi făcut pregătirile de drum, mai trecură cîte­­va zile. Şedeam atunci în nişte case cu două rînduri, nu departe de biserica Trei-Erarchi. Dealungul caselor era un cerdac, care în timp de ploaie adăpostea jocurile mele şi ale suro­rilor. Vis-ă-vis de cerdacul nostru, alte case cu alt cerdac, prin care vedeam umblînd mult împopoţonată o duducă, fată mare. Ștrengă­­riţele de surori îi stîrnise cântecul. Umblă Lintea prin cerdac Cu moțocul după cap .. . Eu adunam pe surori și le puneam să învețe carte, ca la șcară ... și nu știu de nu le trăgeam la palmă cu o vargă, cînd nu ziceau bine. Apoi plînsete . . . Mama inter­venea și mă punea la colț.... Draga mea doică îmi aducea zahăr și mă mîngîia de tăceam. Atunci, rămas singur, făceam bise­rică, aşezam icone şi cruci şi eu cîntam cît mai pe nas „Domne Milueşte!“ Sosi în fine ziua mult dorită a plecărei spre Iaşi. Pe atunci calea era rea, prin co­clauri şi jidovimi, pînă eşiai la Tîrgul Frumos, pe la Cîrligi, Serbeşti . . . Cînd în aceeaşi zi puteai ajunge la Tîrgul-Frumos, erai mulţu­mit. Acolo trăgeai la vre­un han jidovesc ori armenesc. Iţi aduceai cu tine perini, prostire şi plapomă de acasă, căci în camerile otelului găseai cel mult un mindir muced şi intect. Ferice dacă noaptea nu aveai să te războieşti cu miile de ploşniţe! . . . A doua zi nu mai ajunserăm la Iaşi. Trasarăm la hanul lui Ghimbciu, în strada Lozonski, stradă importantă, căci se termina în palatul domnesc al lui Mihai Sturdza Vodă. Intrarăm în capitala Moldovei pe la bariera Păcurarei. Ce minunat mi se păru oraşul! Dar mai ales mă încântă schimbarea gardei la palat în ziua următoare, care era o Duminică. Chiar pe din fața hanului trecea garda cu musiea în frunte, urmată de-o droaie de bă­ieți, printre cari nu întârziai a lua loc și eu. După trei-patru zile mama mea duse la hanul turcesc. Acolo avea două camere mo­bilate dl Costaki Nanul. El me primi, cum convenise, ca se me învețe carte românéscá, se me pregatescá de examen de bursă, ca se întru în internatul dela Academia Mihăilană. N’am mai găsit la dl Nanul viața de familie dela Oșlobeni și nu ușor m’am deprins cu noul regim din casa lui de holteiu. Mîncarea se aducea de două ori pe zi cu „sufertaşele“ dela o locantă ce-i zicea „Dăraban“ dintr’o hudiţă dela Sf. Vinerea. Apoi cînd dl Nanu se ducea la şcollă la Trei-Erarchi ori la cursurile de drept dela Academia Mihăileană eu rămâneam de capul meu.­­Noroc că nu eram un băiat rău . . . Mama își luă ziua bună de la dl Nanu, mă îmbrățișă, nu fără să lase a-i cădea din frumoșii ei ochi negri două lacrimi calde pe fruntea mea. In poarta hanului turcesc era un co­fetar român. Mama îmi deschise la el credit de 30 de lei de pe atunci, ca să-mi dea co­feturi și prăjituri Dumineca şi plecă spre Piatra.. . Cîte­va zile triste avuiu la început. Ha­nul turcesc era un patrat de case cu două rînduri, în stil turcesc, cu cerdace de jur împrejur. Jos în curte o cişmea. In catul de jos nu erau camere de locuit, ci bolţi, în care jidanii ţineau marfă: piei de vite, bă­cănii, mere, portocale ... Băeţii dela şcola vecină, dela Trei Sfetitele, nu odată au spart gherghirile acestea şi au dat iama în lăzile cu portocale şi cu rodii. In catul de sus un întreg bîlciu de o­­meni: cinovnicii dela tribunale şi dela mi­nistere, croitori, cismari, călugări de la Ieru­salim, „mironosiţe“ poloneze, cari, după cum am înţeles mai tîrziu, făceau zi din noapte şi noapte din zi . . . Ba, tocmai în fundul cer­dacului, în partea opusă camerei noastre, se instalase de curând un egiptean abia sosit, care avea un sicriu cu un cadavru de om mudificat. Vecinii se temeau să trecă noaptea pe la ușa momiei și circulau felurite legende asupra egipteanului, de mi se făcea părul măciucă cînd le auziam ... Lîngă camerile dascălului meu locuia o văduva de cinovnic, de-o vîrstă respectabilă, care fusă, pe cît mi-am explicat lucrul mai tîrziu, ar fi voit să fie învățătorul meu cea­ ce fu Bonne maman pentru J. J. Rousseau, dar cum el prefera să-și îndrepte privirile în altă parte, cocoana Marghiolita își răsufla altul spunîndu-mi, mie, unui băiat de vr’o 10 ani..

Next