Telegraful Roman, 1900 (Anul 48, nr. 1-146)
1900-07-22 / nr. 82
Anul XLVIII Nr. 82 Sibiuu, Sâmbătă 22 Iulie (4 August) 1900. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marfia, Joia și Sâmbăta, ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C , 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele Bivit a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45. Epistolele nefrancate se retuşa. — Articulii nepublicaţi nu se înapoiază INSERŢIUNILE Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond — şi timbru de 60 fii. pentru fiecare publicare. Pasivitatea si noi. ) Privind înapoi cu 30 de ani, vom afla, că ceea ce s’a scris atunci asupra situaţiunei politice de atunci se potrivesce şi în situaţiunea de azi. In aceşti 30 de ani multe au trecut preste capul nostru, avem deci o pasiune bogată, ca să învăţăm din păţăniile noastre. Dacă însă nu vom voi să învăţăm nici din cele ce am experiat în cei 30 de ani, atunci vom rămânea tot pe calea în carea ne găsim şi de presinte, după 30 de ani cu toate consecvenţele. Să privim deci înapoi cu 30 de ani, ca să vedem cum am privit atunci lucrurile. In seria de articoli întitulaţi „Activitate“, care s’au început cu numărul 45 din anul 1869 s’a arătat clar pe ce căi să umblăm spre a asigura o serie mai bună poporului nostru. Să reasumăm cele scrise atunci. „Viaţa e un rîu ce curge necontenit. Cursul ei nu se poate opri şi dacă cineva voiesce să ’l oprască, nu face alta, decât grămădesce o sumă mare de puteri, cari rump cu forţa pedeca şi de multe ori inundază şi pe cei ce lucră la pedeca cursului; mai mult, inundarea este adeseori acompaniată şi de devastaţiunea esundărei, în care se cuprind şi cei ce stau numai în apropierea pedecei cursului“. „In vieţa poporelor nu s’au periclitat numai cei ce au voit se oprască cursul evenimentelor, ci şi cei ce se aflau în apropierea lor. In Francia curtea regesca, clerul înalt şi aristocraţia au cercat să pună stavilă desvoltărei lucrurilor. Isbucnesce revoluţiunea francesâ la 1789 şi cu ea cade capul regelui şi al reginei, aristocraţia ajunge la gilotină, biserica este strivită, se nasce un chaos nemai spus, căruia abia’i poate pune capăt Marele Napoleon. Libertatea a eşit învingătoare. „Aristocraţia feudală din ţara noastră conjurată cu burgesimea separatisticâ săsascâ, înglodată în prejudeţele de supremaţie şi despoiare pănă la 1848 au oprit bunăstarea materială ca un monopol pentru sine ; era cultura spirituală o au ţinut departe de numeroasa poporaţiune a ţerei, numai pentru că aceasta din urmă era în majoritatea ei de alt sânge, şi nu de acei ce făceau parte din cele două caste. „Cu milă căutăm asupra sorţei noastre de astăzi, — aşa scrie autorul articlilor la 1869 — pentru că evenimentele cele comerciali, industriali ba poate și cele politice se vor vărsa curând ca niște unde mari preste noi, va să zică și preste cei ce monopolisau cu bunătățile lumei, și preste cei ce erau de aceste privați......................... pre cari nu le va espia nimenea cu simpla escusare, că poporul se afla pe un grad forte inferior de cultură. Vedem deci că ideile ajunse la putere de principiu dărîmă pedecile şi dau înainte. Ideile acestea însă după ce şi au deschis calea au lipsă de purtători desteri, şi desteritatea şi o câştigă omul nu prin trândăvie, ci prin activitate. Acesta este şirul ideilor în articolul prim, de la cari îndată se caută aplicare în istoria poporelor prin alte ţeri. „Polonia după ce şi-a perdut regatul, după ce au fost împărţiţi la trei puteri (Austria Prusia, Russia) au părăsit patria lor unii și fisice, alții ne mai vrând să scie de afacerile ei. Ei nu au vrut să fie părtaşi la nimica, din cele ce se întâmplau în staturile de cari se ținau. Cei mai puternici mergeau în străinătate, ca să-şi mănânce acolo mai în grabă averea şi să se înstreineze mai iute de poporul lor şi de împregiurările ţerei lor. Din străinătate apoi încercau, sau seduşi de vreun diplomat şiret al vreunei din puterile, la cari erau împărţiţi, sau de interesele altui stat, să facă câte o revoluţiune. De regulă revoluţiunile acelea erau nenaturale, pentru că ele se făcau acum ca nişte invasiuni de din afară, cari nu aveau legătură firescă cu viaţa poporului polon, pe cari revoluţionarii -1 cunoscau mai mult din epistole şi din ziare. Deci fiecare revoluţiune se suprima curând. „Dacă polonii cei cu inteligenţă şi avere rămâneau în mijlocul poporului lor, dacă ei inteligenţa o puneau în serviciul ţerei, căutând a ocupa locuri de înfluinţă în organismele cele nouă, puteu să stoarca cu timpul chiar şi dela subjugătoriu o uşurinţă pentru asuprit. Poporul însă ajutat de influenţa inteligenţei sale, şi de averea care nu se ducea în străinătate, dacă şi nu venea dintruna să câştige drepturi politice cum le avuseră, se înmulţia inteligenţa, sporea cetăţenimea şi susţinea bunăstarea materială, cari sunt mijloace foarte bune de a ajuta pe oricine să ocupe şi să susţină o posiţiune în societate, fie a indivizilor, fie a staturilor. Acesta ţinută pasivă nu a adus nici un bine Poloniei, deşerte au fost toate declamaţiunile prin ţeri străine, în deşert au fost toţi articlii prin ziare şi prin broşure, în deşert chiar şi sângele vărsat în atâtea revoluţiuni şi resbele. De la ţara acasta nefericită autorul articolilor îşi întoarce privirea asupra parlamentului engles, unde ca lei luptă irlandesii contra neîndreptăţirilor aduse patriei lor. Nu şi-au părăsit patria ca polonii, nu au desconsiderat parlamentul engles, deşi au fost în disparentă minoritate, ci au luptat cu abnegaţiune cerând respectarea drepturilor lor. Resuna parlamentul englez la toate ocasiunile de glasul puţinilor deputaţi irlandezi. Opiniunea publică s’a format în favorul lor, englezii au început a-i considera, le-au făcut concesiuni bisericesci de cari sunt legate şi însemnate drepturi politice. Din aceste se trage conclusiunea că şi noi trebue să facem ca irlandezii, să luptăm pentru drepturile noastre, să nu lăsăm beneficiile altora, şi noi să avem numai sarcinile. Se avem în vedere, mai presus de toate binele naţiu FOITA Discursul preşedintelui Iosif Vulcan la deschiderea adunării generale din Abrud a Societăţiipentru fond de teatru român, în 9/22 iuliu 1900. (Fine) Curentul Eminescu, care a stârnit valuri de pesimism în literatura noastra modernă, a produs prin nepriceperea şi exagerarea imitatorilor o pornire atât de posomorită, încât ânsuş cel mai eminent elev al lui, Alexandru Vlahuţă, s’a crezut dator, ca paznicul care în vremuri de primejdie, trage clopotul într’o dungă, a-şi lua lira şi a esclama: Unde ni-s entusiaştii, visătorii, trubadurii, Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii? Unde ni-s semănătorii generoaselor cuvinte, Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte, Sub credinţele sfărmate şi sub pravilile şterse, îngropând vechia durere, cu-al lor cântec se reverse Peste inimele noastre mângăere şi iubire, — Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire, Valurile de ’ntunerec despicându-le în doue, Splendidă înaintea noistră, să ne-arate-o lume nouăl Şi glasul poetului n'a resunat în pustiu. Entusiastul, visătorul, trubadurul dorit, s’a ivit. El a resărit din pământul Transilvaniei. E fiul poporului nostru. Este George Coşbuc, care cu lira sa ne cântă rostul lumii, splendorile naturii, îngropând vechea durere, revarsă peste inimele noastre mângâiere şi iubire, despicând în două valurile de întuneric, ne arată o splendidă lume nouă. Ce frumos este tabloul care ni se deschide vederii! Un aer de primăvară ne împresura cu drag, par că respirăm mirosul florilor de câmp, par că auzim doinele de dragoste şi chiuiturile vesele, par că vedem căluşerii jucându-şi dansul vitejesc şi flăcăii cu fetele îngânând Ardeleana. Toate ne spun că viaţa e frumoasă şi că este mare bucurie a trăi. In mijlocul acestor plăceri, ne simţim atât de bine, atât de fericiţi. Asta e vatra noastra. Aici suntem acasă. E cuibul idealismului. Da, suntem idealişti, căci idealismul e aerul care ne hrănesc e, boldul care ne cresce, braţul care ne dă putere şi elementul care ne clădesce viitorul. Suntem idealişti, căci idealismul e catechismul care ne învaţă încheieturile credinţei românesci, ne luminează calea onoarei naţionale şi ne spune că suntem datori a stărui din toate puterile, a jertfi tot, chiar şi viaţa, pentru ridicarea neamului nostru. Suntem idealişti, căci idealismul formează caracterele neclintite, cari niciodată nu şovăesc, cari prefer se mora decât să-şi închine fruntea în faţa ameninţării sau în a interesului personal. Suntem idealişti, căci idealismul ne presintă modelul adevăratului om de valoare, care lucrază numai să-şi mulţumască consciinţa, fără se revnească la popularitate şi fără să margă a-şi incassa — de la cei nepricepuţi — aplausele. Suntem idealişti, căci idealismul şi onoarea sunt frate şi soră. Legătura lor de sânge îi face să se iubască într’atâta, încât unul fără altul nici nu se poate întipui. Iată şi cuvântul pentru care un adevărat idealist nu poate fi decât om cinstit. Suntem idealişti, căci idealismul e talismanul care ne-a mântuit ca prin minune şi care ne va ocroti cu aceeaşi putere şi în viitor dacă vom ţinea la vechia credinţă, că limba ni-i viaţa, că numai pănă atuncia vm fi Români, pănă când vom avea limba noastră! Suntem idealişti, căci suntem Români. A fi Român, însemnează a fi idealist. Idealismul e partea constitutivă a fiinţei noastre. Suntem idealişti şi lăsăm idealismul nostru, ca un paladiu din moşi-strămoşi, urmaşilor cari ne vor înlocui pote cu mai mari pregătiri, dar nu cu mai multă însufleţire şi şi nu cu mai multă râvnă de muncă , conjurându-i să-l păzască şi să-l transmită generaţiilor urmatoare. Suntem idealişti şi vom fi de a pururi. Idealismul nostru nu va înceta niciodată, câtă vreme în aceşti munţi şi în aceste văi va mai bate o inimă românască. De giaba se va încumeta ori cine săi năduşască,n’are să isbutască. Totdeauna şi pretutindeni va eşi la ivală, prin graiul nostru, prin musica nostra, prin obiceiurile noastre, prin neclintita voinţă a noastru de a fi, de a trăi, de-a înnainta şi de a ne lua locul potrivit în rândurile popoarelor culte. Şi nu va peri din noi idealismul, până când inima va şti să iubască şi „la fântâna cu izvor“ se va întâlni „dor cu dor“ ; până când doina de jale o să-şi verse durerea pentru dragostea perdută, ca plângerea vântului noi, şi să trecem preste ura personală, care la noi juca mare rol. Cu acestea se încheie articolul al doilea. Ştiri bisericeşti şi şcolare din archidiecesa. In parochia vacantă Cârna din tractul Alba-Iulia a fost ales paroch Daniil Chirilă, care înainte cu 3 ani se strămutase de acolo în aceeași calitate la Inuri (Alba-Iulia). Mihaiu Carp, locuitoriu în Alba-Iulia, a făcut în săptămânile trecute insinuările prescrisă de art. de lege LIII din 1868, înaintea rabinului M. Fischer, acceptând credinţa bisericei ortodoxe. Consistoriul archidiecesan a aprobat decisiunea comitetelor parochiale, ca senate şcolare, din mai multe comune din comitatul Selagiului, prin care se decretază începerea anului şcolar la şcollele noastre elementare în 2/15 Septembre. Autorităţile şcolare din comuna Nasna au primit însărcinarea a cere cedarea usufructurii dela pământul comasat al şcolei comunale pentru şcoila nostra, căci şcolă comunală în acea comună nu există şi deci usufructul compete în sensul legii şcolei confesionale. S’au aprobat disposiţiunile oficiului protopresbiteral al Haţegului pentru înfiinţarea unor şcole ortodoxe române în Luncani. S’a admis instituirea unui capelan în parochia Icland, tractul Mureş-Oşorheiului. Consoţii A. Odor şi G. Căciulă din Braşov, au fost divorţaţi. Consistoriul a încuviinţat cererea lui Constantin Tipuriţa pentru a fi admis la examen privat de pe cursul II. pedagogic. Ministrul r. u. de culte şi instrucţiune publică a aprobat gramatica limbei române de profes. Nicolae Bogdan. Consistoriul a aprobat planul şcelei din Rehău, care va fi una din cele mai frumoase scoale din archidiecesă.