Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)

1903-11-25 / nr. 129

Ar. 129 Anul Lt. Sibiiu, Marţi 25 Novembre (8 Decembre) 1903 ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lu­ni 8 C. ie­­fii Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 3 C., 3 luni 4 C. Pentru Străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 li­­mre Mariid. Joia şi Sâmbăta Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Admlulstrad­anei tipografiei archidiecesaat Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafistul Rom­ în", strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefranoatr­i­ve unui Articole republicati nu se înapoiază. INSERTIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 84 fii., — de trei ori 80 fii. rândul cu litere garmond Museul etnografic. Subu­iu, 7 Decembre n. Comitetul central al „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura po­porului român“ a deschis colectă pen­tru acoperirea trebuinţelor cu zidirea şi cu arangiarea museului etno­grafic. In vecinătea şcollei civile de fete a Asociaţiunii se ridică un nou palat, în care se va adăposti museul etno­grafic şi se vor instala bibliotecile A­­sociaţiunii. Din filerii ce se vor aduna de la poporul român se va zidi palat mu­­selor. Odinioara zidurile cetăţii Sibiiu erau graniţa pănă unde putea străbate ele­mentul român. Prin legile ţerii era statorit, că poporul român, rusticul, după cum zice textul legii, nu putea avèa nimica de­cât îndreptăţirea de a lucra pentru alţii. Prin legile ţerei poporul era legat de glie, era deci şi în robie, legat de un loc, de stăpânul, pe-al cărui loc i-a fost dat să vadă lumina zilei. Şi aşa a trăit poporul nostru vea­­curi de-a rândul, legat pământului, slugă altora, nimica având, de­cât în­dreptăţirea de a munci, de a robi al­tora, aşteptând zile mai bune. Intre zidurile cetății Sibiiu popo­rul român ortodox a ridicat o biserică pomposă, o catedrală, în care să se în­chine lui Dumnezeu. Ea s’a ridicat din banii adunați de la popor, din filerii văduvei din E­­vangelie. In timpurile trecute poporul ro­mân era tractat ca sectă. Legile vacului trecut dispun, că cei de secta românască sau grecască sunt toleraţi numai pe un timp oare­­care, cât timp va plăcea celor mai tari şi mai mari. Şi dacă este ceva mângâiere î­n acea stare umilită, aceea e, că eram toţi Românii din Ardeal în acea sectă, colectivitatea Românilor era atunci în acea sectă a Românilor, căci pe atunci încă nu eram desbinaţi în două tabere. Eram ce e drept sectă în ochii le­gislatorilor calvini, dar­ eram de secta Românilor. Intră zidurile cetăţii Sibiiului în lacul al 18-lea a succes Românilor şi Grecilor neguţători, ca sub firmă gre­cescă să ridice o bisericuţă, aceea însă nu era volnică să aibă nici turn, nici clopote, nici toca, ci modestă trebuia să stea în fundul unei curţi, ca nime­nea să nu o vadă, de­cât numai bunul Dumnezeu, care vede şi preste coperi­­şele caselor săseşti. Cu ziduri de pătră, cu porţi de fier erau întărite oraşele elementului privilegiat, şi în jurul zidurilor erau ridicate daruri mari şi late. Umiliţi am fost ca naţiune, umi­liţi am fost ca biserică, însă în acea stare umilită bunul Dumnezeu ni-a dat tărie, bunul Dumnezeu ni-a ţinut viaţa. Şi noi ni-am conservat limba, de­şi mai târziu desbinaţi, ni-am conser­vat legea, ni-am conservat datinile stră­bune, ni-am conservat firea nostră, şi azi suntem ceea­ ce am fost, Români şi ortodocşi. In smerenia nostră am strigat că­­tră Domnul puterilor, şi el ne-a auzzit pe noi, şi din toate năcazurile ne-a mântuit. Zidurile cetăţii s’au deschis şi Ro­mânilor, darurile din jurul lor se surpă şi se împrăştie în toate direcţiunile lu­mii, şi Românii, odinioara sclavii popoare­­lor privilegiate, ortodocşii, odinioara de­claraţi de sectă românască, azi au ajuns a fi ei domnii sorţei lor, au ajuns a dis­pune ei de sartea lor. Şi lucrul cel mai bun de care s’au apucat a fost: ridicarea unei bi­serici spre mărirea lui Dumnezeu, ri­dicarea unei scule, în care să fie crescute fiitorele mame române, ridicarea unui palat, în care să se adăpostască masele, în care să adunăm lucrurile cari vor­besc de trecutul nostru, lucrurile cari să vestască generaţiunilor viitoare hăr­nicia nostră. Comitetul central al Asociaţiunii face apel la publicul român pentru o­­frande benevole în scopul de a ridica acel palat şi a-l înzestra cu cele ne­cesare. Fie sigur comitetul Asociaţiunii, că glasul lui nu va fi al celui ce strigă în pustie. Una dintre virtuţile poporului ro­mân a fost şi este încă dărnicia. Şi când se va spune poporului român, că cel­ ce dă bisericei, acela dă lui Dumnezeu, că cel­ ce dă pen­tru museul etnografic, contribue pen­tru înălţarea nimbului naţiunii noastre, pentru binele nostru, pentru înflorirea numului nostru, pentru fala Românu­lui ; când se vor spune acestea popo­rului român, atunci fie­care va contri­bui cu obolul seu, ca văduva din Evan­­gelie. Cultura nostră este simbolul uni­tăţii noastre naţionale şi pentru acest simbol, de unitate cu inimă dragă dăm prinose pe altariul naţiunii. Apelul e următoriul: Nr. 971—1903. Apel cătră publicul român. Adunarea generală a Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român, ţinută la anul 1897 în Mediaş, a hotărît în­fiinţarea unui Museu istoric şi etnografic al Românilor din Ungaria şi Transilvania, şi pu­blicul român apreciând după merit însemnă­tatea acestei instituţiuni, a întimpinat iniţiativa Asociaţiunii cu cea mai mare însufleţire. Toate păturile societăţii româneşti s’au arătat pătrunse de convingerea, că prin în­fiinţarea aşezământului proiectat de Asocia­­ţiune, generaţiunea de astăzi îşi împlineşte o sfântă datorinţă faţă cu acele figuri măreţe, că­ror avem să le mulţămim renaşterea elemen­tului nostru, şi că s’ar face vinovată de ocara posterităţii, dacă nu i-ar transmite neştirbită moştenirea naţională ce a găsit. Acestei convingeri şi însufleţirea popo­rului nostru pentru idealurile sale naţionale, este a se mulţămi, că Asociaţiunea deja astăzi după abia 5—6 ani de la memorabila hotă­­rîre din Mediaş, s’a şi putut apuca de rea­­fişarea Museului nostru naţional. Prin contribuirile fundatorilor şi altor donatori, prin loterie arangiată în acest scop, şi în deosebi prin splendida donaţiune de 24.000 coroane, cu cari illuştrii bărbaţi dl Alexandru de Mocsony, presidentul Asociaţiunii, şi dl Zeno Mocsony de Foen, au inaugurat o nouă serie de contribuiri, fondul Museului a crescut la respectabila sumă de aproape 100.000 cor., şi astfel Asociaţiunea — după ce s’a îngrijit cu totă precauţiunea de un plan cât se poate mai corespunzător, — a putut începe ridica­rea falnicului palat, care va avea să adăposte­scă d­enodiile trecutului, productele muncii şi momentele caracteristice ale vieţii naţionale a poporului român din ţară, şi are speranţa că îl va putea preda destinaţiunii sale încă în decursul anului 1904. Deoare­ce însă aceasta Casă naţională, acest falnic monument cultural trebue creat — de­şi cu toata modestia ce caracterisază elementul nostru, dar’ totuşi în condiţiuni demne de im­portanţa unui popor de 3 milioane şi cores­pundere scopului urmărit, — fondurile adu­nate pănă astăzi nu acopăr încă toate spesele zidirii, şi fără aceea instalaţiunile interne ale aşezământului proiectat încă vor reclama sume considerabile. Din aceasta causă comitetul central al Asociaţiunii se vede îndemnat a adresa un nou şi călduros apel cătră publicul român, in­vitând pe toţi câţi se intereseaza de progresul cultural al poporului nostru, ca prin marini­­moase contribuiri la fondul Casei naţionale, să pună Asociaţiunea în posibilitate de a termina acest important aşezământ naţional în timp apropiat şi în condiţiuni pe deplin mulţă­­mitoare. Din şedinţa Comitetului central al Aso­­ciațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, ținută în Sibiiu la 29 Oc­­tobre 1903. losif St. Șuluțu m. p. Dr. Cornel Diaconovich m. p. *­ ­ F01Ș0RĂ Şovinismul confesional în istorio­grafia rom­ánéascá-ardeleaná — Studiu critic. — (Urmare). Dacă din punct de vedere naţional e păgubitore acesta deprindere, sub raportul ştientific e direct condamnabilă încercarea de a esplica trecutul după tendinţe unilaterale, preconcepute. Nu numai fiind că prin asemenea procedură micile miserii ale vieţii şi preocu­pările actuale sunt puse drept prismă, prin care reflectându-se razele vieţii noastre din trecut, face, ca să ne apară aceea într’o lu­mină falsă, — ci şi fiind­că adevăratul scop al cercetărilor istorice, stabilirea adevărului pur şi nealterat nu permite nici de cum astfel de abateri şi divagaţii şoviniste, cari în loc de a-ţi lămuri o întâmplare din trecut, o în­tunecă şi mai mult, coborând- o din înălţimea unei sfere senine, din puritatea sferii de ştiinţă, în atmosfera năduşitore a micilor pa­timi de azi. Se infecteză prin acesta altarul ştiinţei, care ar trebui să rămână intact în splendorea lui virginală; de el se se apropie cultivătorii ştiinţei, deci şi ispititorii trecutului, numai în haina curată, sacerdotală, a celor desbrăcaţi de patimile urîte, cari se pot în­ţelege şi ierta la oameni de rînd, dar a cărora omul ce se înalţă preste mulţime trebue să le ştie pune frâu. Aşa ar fi să fie! Insă mai ales întră istorici e forte greu să afli pe acela, care ar fi putut împlini acăstă cerinţă — mai mult teoretică. Pentru­ că, fiind şi ei omeni aparţinători unui stat, unei na­ţiuni, confesiuni ori unui partid, nu ’şi pot emancipa cu totul judecata de actualitatea locală sau temporală, în care trăesc, li pre­ocupă şi pe ei elementul pasional şi în tratarea evenimentelor din trecut — voind a le pune pe acestea în slujba unor anume scopuri — devin părtinitori sau contra. Acesta este caşul şi cu istoriografii noştri ardeleni, dintră cari pe unii şovinismul naţional, car’ pe alţii şovinismul confesional i-a îndemnat de multe ori la denaturarea adevĕrului istoric. Aşa că dacă ar fi să ’i grupăm din acest punct de vedere, ar trebui să ’i aşezăm pe toţi în două categorii. * * * In cea dintâi am pune seola marilor istoriografi adeleni de la sfârşitul secolului XVIII, pe care o formăză esclusiv strălucita trinitate a redeşteptării noastre naţionale: Klein-Şincai- Maior. Istoriografia lor a fost o operă purcesă din însufleţire, pentru ca să producă însufleţire! Ei cerca să să construiască un trecut de mărire şi de glorie, ca punân­du-l pe acela faţă ’n faţă cu timpurile de umilinţă, în cari li­ se străcurase şi truditul lor traiu, să vadă Românii din ce viţă strălucită sunt prăsiţi şi prin cunoştinţa nobilei lor obârşii să-şi câştige, dacă nu alta, cel puţin, speranţă pentru un dotoriu mai frumos. Şi fiind­că din partea celor mai mulţi savanţi li­ se contesta acestă origine măriţă, istoriografia lor trebue în mod in­evitabil să aibă pe lângă cel practic încă şi un scop ştienţific, acela­ de a convinge lumea căr­turarilor străini despre veritatea scrisului lor, de a arăta, că pe întrăgă întinderea acestui pământ, ce se zice azi Ardeal, de pe timpurile împăratului Traian şi pănă în zilele noastre neîntrerupt au bătătorit aceşti strănepoţi ai glorioşilor Romani. Dar, spre a dovedi acesta, se cereau argumente istorice. Pe cuvânt nu voiau să -i crădă. Astfel lipsa de dovedi seriose ei cercă să o înlocuiască prin fel de fel de combinaţii şi raţionamente, prin deducţiuni, dar, mai ales prin scornirea de etimologii — care de care mai imposibilă, însufleţirea lor, şovinismul lor naţional perde din vedere măsura rigidă a judecăţii ştienţifice, şi pentru a dovedi o ţără preconcepută, nu se sfiesc a merge de In legătură cu acestea publicăm contri­buirile făcute în acest scop din partea mem­brilor comitetului central al „Asociaţiunii“, multe­ ori prea departe in ipotesele lor în­drăsneţe, pe cari ei nici nu le presentau ca ipotese, ci ca adevăruri sfinte, căci se siliau se­crete cu ori­ce chip, că „mult iaste a fi născut Român”) De aceea caută Şincai un metropolit român, ca luând parte la sinodul din Nicea (325); tot acest şovinism naţional îl face pe Maior să dovedăscă prin tot felul de deducţiuni şi etimologisări fantastice, că toate popoarele şi toţi voivodii, pe cari îi amintesc isvoarele pe acest teritoriu în răstimpul de la 274—896, nu au putut fi, de­cât Români. Aşa Cumanii de sigur au fost Români, nu­mai cât se întâmplă des, ca scriitorii e* schimbe litera K cu R. Cazarii sau Cozarii iarăşi au fost de bună seama tot Români, fiind că erau aduşi dintr’un oraş al Calabriei din Cosa şi deci sau numit la început Cosani. Dar’ fiind­că, conform unei legi fonetice, n întră două vocale s’a rotacisat, aşa s’a în­tâmplat, de Anonymus îi amintește pe Cesari ca nefiind Români, pe când chiar și ducele lor Mon-Marót era Român, derivându-­ se numele tot din latinescul: Marius Minor sau Mariotus. Tot Român a fost și Glad amintit în Banat ca duce al Bulgarilor (dar’ etimologia 1806 *) Sam. Klein în anexa Călindarului Buda­i.

Next