Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-10-17 / nr. 113

M. ns Sibiiu, Marţi 17/80 Octomvrie 1906 Anul II­ ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele şi inserţinaile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii. rândul cu litere garmond. Noii miniştri comuni. Sibiiu, 29 Octomvrie­­. Atât domnul Aehrenthal, noul ministru de externe al monarhiei austro-ungare, cât şi domnul Schö­naich, noul ministru de răsboiu, au depus jurământul de fidelitate în manile monarhului şi şi-au ocupat posturile. Antecesorii lor aparţin deci istoriei, şi destinele monarhiei sunt depuse acum în mânile acestor oi miniştri noi. Cum le vor conduce? întreba­rea aceasta şi-o pune lumea întreagă. Dar e o întrebare de prisos, pen­­tru că nu pot să le conducă nici ei altcum, decât aşa cum au fost con­duse în trecut. Politica monarhiei noastre, faţă de puterile externe, e întemeiată pe tradiţii vechi şi nu poate fi schimbată cu una cu două. Mai vine apoi pusă în cumpănă şi împrejurarea, că politica externă în fiecare stat o face Domnitorul, iar Domnitorul nostru cu greu se va putea lăsă de politica pe care o face de aproape 60 de ani. Dar de altcum înşişi noii mini­ştri s’au pronunţat deja cu privire la la programul lor politic. Baronul Aehrenthal a declarat în faţa unui ziarist care l-a intervievat, că întru toate va merge pe calea antecesoru­lui. Iar celalalt coleg al său, gene­ralul Schönaich, încă şi-a spus prin­cipiile de cart e călăuzit. Anume: menţinerea întru toate a transacţiei de la 1867 cu Ungaria, menţinerea unităţii armatei austro-ungare, şi urcarea contingentului de recruţi, care pentru monarhia noastră a devenit o necesitate urgentă. Dacă luăm acum în analizare faptul, că generalul Pittreich tocmai pentru aceea a trebuit să plece, pen­tru că nu avea prospecte să primea­scă de la Unguri mai mulţi recruţi şi mai multe milioane pentru trebu­inţele militare decât în trecut, în­trebarea ce ni se impune este aceea, că oare Schönaich va primi recruţi mai mulţi şi milioane mai multe ? Probabil că nu, pentru că învo­iala între Coroană şi coaliţia noa­stră aşa a fost legată, ca pe timpul de transiţie, cât sunt cei din coa­liţie la putere în Ungaria, în mod provisor, ministeriul de războiu se nu ceară, nici înmulţire de re­cruţi, şi nici milioane mai multe pen­tru trebuinţele militare. Şi dacă aşa a fost învoiala, atunci de ce cere totuşi noul mi­nistru de războiu Schönaich recruţi­­ mai mulţi şi în consecinţă şi cheltu­­eli mai mari? Aici pare a fi ascunsă cheia deslegării enigmei. Urcarea contin­gentului de recruţi se arată a fi întru adevăr o necesitate urgentă pentru monarhia noastră. Insă pro­vizoratul coaliţiei ungare poate să ţină prea mult, ani întregi. De a­­ceea s’a zis aşa: Tu, Pittreich, care eşti întru câtva angajat în chestia aceasta, pentru că şi tu ai contribuit la legarea învoelei cu Ungurii, dute, şi lasă se vină altul, care are mâni libere. Acesta apoi să-­şi facă dato­­rinţa. Şi Schönaich şi-o­ va face. Va cere dela delegaţiuni recruţi mai mulţi şi milioane mai multe. Le va primi? Probabil că dela cei din Austria da, dela cei din Ungaria nu. Şi va urmă apoi o nouă încurcătură, ca cea de acum doi ani. Ungurii vor păşi de nou pe plan cu pretenziunile lor naţio­nale, cu limba maghiară ca limbă de comandă. Coroana nu le va îm­plini, pentru că dacă se ţine cu tă­rie la unitatea armatei, nu le poate împlini, guvernul va demisionă, iar altul nu se va află care să-i fee lo­cul, şi atunci va urma. . . . Ce va urmă? Să ne oprim aici, şi să nu mergem mai departe cu combinările, cu toate că ne vine a crede, că din­adins s’a croit aşa planul cum începe a fi executat, pentrucă sfârşitul să fie acela de care ne temem. Avem impresia, că Viena a venit la convingerea, că în­voiala legată cu coaliţia maghiară n’a fost bună, şi caută motiv să o strice! Dar cum am mai spus şi cu altă ocaziune, îşi au şi evenimentele logica lor. Nu le poate nimenea îm­­pedeca, în desvoltarea lor. Să le aşteptăm deci desvoltarea care are să urmeze, şi apoi să ne croim ju­decata. Pănă atunci morţii cu morţii, iar pe cei vii să-i vedem la lucru. Să vedem ce ştiu şi ce pot! FOIŞOARA. Sfanţul marele mucenic Dimitrie. Viaţa şi pătimirea. (Urmare). In temniţă. Intrând în acea închisoare sfântul, în Ioc să cadă cu inima, simfla mare bucurie că s’a învrednicit a face în­ceput pătimirii sale pentru Dumnezeu Mân­tuitorul său. Şi, căzând în genunchi, se rugă lui Christos să-l întărească şi să-l învredni­cească a răbdă vitejeşte pănă în sfârşit, că, precum cu viaţa sa pildă lună s'a dat tutu­ror, aşa şi moartea sa icoană şi oglindă să fie pentru cei bine credincioşi. Apoi cu prorocul David s’a rugat zicând: Dumne­zeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne ca să-mi ajuţi mie, grăbeşte. Că tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinerelele mele. Spre Tine m’am întărit din pântece, din mitrasul maicii mele. Tu eşti acoperemântul meu, întru Tine este­­ lauda mea pururea : Cânta­ voiu Dumnezeului meu pănă ce voiu fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea când voiu cântă Ţie şi limba mea toată ziua se va învăţă drep­tatea Ta. Şi şede­ sfântul Dimitrie voios în acea temniţă murdară, întunecoasă şi nesănă­toasă ca şi cum ar fi fost într’o odaie luminoa­să din palat, nebăgând în seamă nici întune­­recul, nici umezeala otrăvitoare, nici mirosul cel greu şi nesuferit şi nici jigăniile cele înfiorătoare, cari foiau pe lângă dânsul. Dimitrie şi îngerul. Dimitrie a petre­cut timp mai îndelungat în temniţă, fiind neîncetat vesel şi nebăgând în seamă lip­surile, cu cari împăratul a pus să-l chi­nuiască. In acelaşi timp împăratul aşteptă cu nerăbdare din zi în zi, din cras în cras să-i vină vestea, că Dimitrie ne mai putând suferi foamea şi lipsa de odihnă, se pleacă şi se lapădă de Christos. Dar împăratul putea să aştepte mult şi bine, că Dimitrie nici puterile iadului nu­­ ar fi putut deslipi de dragostea lui Christos. Tocmai pentru această neclintită dragoste, pe când Dimitrie, plin de bucurie cântă laude lui Dumnezeu, un înger învăluit în mare lumină cerească l-a cercetat şi o prea frumoasă cunună din rai i-a adus, zicându-i: Pace fie, Dimitrie pătimitorule al lui Christos. Im­bărbătează-te şi le întăreşte şi birueşte pe vrăşmaşii tăi. Aceste zicând, ângerul i-a pus cununa pe cap. — Mă bucur întru Domnul, a răspuns sfântul şi mă veselesc întru Dumnezeu Mân­tuitorul meu. După aceasta, depărtându-se ângerul, sfântul se întăriă cu inima şi doria din tot sufletul să se învrednicească de cununa ne­veştejită a muceniciei, vărsându-şi sângele pentru evangelia lui Christos. Petrecerile împărăteşti. Pe acea vreme împărafii aveau obiceiul că ori pe unde treceau îşi făceau petreceri vitejeşti (numite şi gimnastice), punând pe anumiţi oameni: să arunce la întrecere cu pietri ori cu su­liţele la semn, să sară, să se lupte cu pumnii ori la trântă. Pe aceia, cari eşrau biruitori în aceste lupte, împărafii îi dăruiau cu mari daruri. Aceste petreceri gimnastice erau foarte plăcute împăratului Maximian. Şi avea împăratul pe lângă sine un prietin din varvarii numiţi Vandali, cu nu­mele Lie. Acest Lie era de statură uriaşă şi foarte puternic, un fel de Goliat de pe vremea împăratului Saul. Uriaşul acesta era şi deosebit de iscusit in aceste lupte, căci acestea erau îndeletnicirea lui zilnică, şi când n’avea cu cine să se lupte făcea Principiile fundamentale ale civilizaţiunei. 2 9 Când fraţii Iacob şi loan, su­păraţi pe Samariteni pentru descon­­ziderarea cu care au fost trataţi, spuneau învăţătorului lor: „Doamne, dacă voeşti, să zicem să se pogoare foc din ceriu, şi să-i mistuiască pe ei, cum şi Ilie a făcut“.— Isus s’a întors spre ei,­­ a ameninţat şi le-a spus: „Nu ştiţi voi al cărui duh sunteţi? Pentrucă fiiul omenesc nu a venit ca să piarză sufletele oa­menilor, ci să le mântuiască“. Şi i■ au mers într’alt sat. Iar în parabola despre neghina sămănată în pământ, ni­ se spun următoarele: „împărăţia ceriului e asemenea omului, care a sămănat sămânţă bună în ţarina sa. Insă dormind oamenii, a venit vrăş­maşul şi a sămănat neghină în grâu şi s’a dus. Şi d­upă ce a crescut iarba, şi a făcut rod, s’a arătăt şi neghina. Atunci au zis slugile cătră stăpânul casei: Doamne! N’ai sămănat tu sămânţa bună în ţarina ta? De unde , dară are neghină? Iar el a spus lor: Omul vrăşmaş a făcut aceasta! Şi slugile au zis lui: Vreai să mergem şi să o smulgem? Iar el le-a spus: Ba, ca nu cumva smulgând neghina, să smulgeţi împreună şi grâul. Lă­saţi să creas­că amândouă impreună, pănă la seceriş...“ Având în vedere părţile citate din evangelie, cred că e de prisos să se mai dee explicare, că reli­­giunea creştină nu poate fi condam­nată pentru crimele şi faptele rele săvârşite de amicii ei falşi şi con­duşi de idei proprii, de fanaticii în­verşunaţi. O minte tâmpită şi lip­sită de cugetare limpede, o neagră răutate poate să acopere faţa lumi­noasă a mântuitorului cu vălul fa­natismului şi al superstiţiunii, însă divina sa frumseţă nu perde prin aceasta nimica din splendoarea cea adevărată. Cu precauţiune trebue dat numai vălul la o parte, icoana trebue curăţită şi ştearsă de praf, grijindu-se însă ca să nu se vatăme icoana, care farmecă inimile celor mai buni oameni, prin bunătatea, blândeţa şi curăţenia ce o arată. Să precumpănim fără părtinire rolul ce l-a avut religia evangelică în istoria expiratului secol al 19-lea, şi ne vom minună, cât a făcut ea pentru omenime, ce urme neperi­­toare a impregnat şi a lăsat ea asupra întregei noastre civilizaţiuni, asupra moravurilor şi obiceiurilor noastre, asupra legislativei, asupra ştiinţei şi a artei, cât de mult a îndreptat ea moraliceşte spre bine omenimea, nobilitându-o, şi câtă căldură de inimă a turnat ea în vieaţă! Milioane de oameni din religia creştină şi-au luat puterea de a duce o vieaţă în numele bunului şi al adevărului. Ei şi-au consacrat ideile şi sentimentele cele mai bune, în serviciile ei şi-au aflat plăcerea cea mai mare ! Intr’adevăr, să-i fie acum istovită puterea dătătoare de vieaţă? Să fi secat deodată isvorul, care a stâmpărat setea sufletească a sute­lor de generaţii perândate în lume, şi în locul evangeliei să vină pusă acuma o enciclopedie a ştiinţelor? Nu cumva ştiinţa poate să înlocuiască religia ca conducătoare a omeni­­rei în luminoasa depărtare a viito­rului ? întrebarea e foarte serioasă.­­ singur încercări felurite, aruncând cu piatra şi cu suliţa, ridicând şi aruncând greutăţi şi făcând fel de fel de sărituri îndrăzneţe. La petrecerile aceste vitejeşti, ori unde se făceau ele, Lie era nelipsit şi multă bu­curie făcea împăratului prin biruinţele sale, c­i încă nu se găsise bărbat care pe Lie să-l fi­ putut birui vreodată. Locul de lupte. Deci zăbovind împă­ratul mai îndelungată vreme în Tesalonic, a rânduit ca şi în acest oraş să se facă petreceri de lupte voiniceşti. Şi alegându-se locul petrecerilor s’a deosebit loc pentru poporul, care era chemat să vadă luptele, loc pentru deosebite feluri de lupte şi un loc înălţat unde să stee împăratul ca să privească, iar alăturea un alt loc ridicat pentru lupta la trântă. Lângă locul de trântă la o adâncime oarecare s’au înfipt în pământ o mulţime de suliţe cu vârful în sus şi vorba era că cel ce birueşte să arunce pe cel biruit în suliţele cele înfricoşate. Isprăvile lui Lie. In Tesalonic ca şi în alte oraşe mulţi oameni puternici şi în­drăzneţi şi-au încercat norocul în luptă cu Lie, dar toţi şi-au găsit moartea in­suliţele cele înfipte lângă locuri de trântă. Intre cei ucişi de Lie nu puţini au fost creştini. Aceasta a mâhnit adânc pe creştini. Ba şi II.

Next