Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)
1906-10-17 / nr. 113
M. ns Sibiiu, Marţi 17/80 Octomvrie 1906 Anul II ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele şi inserţinaile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii. rândul cu litere garmond. Noii miniştri comuni. Sibiiu, 29 Octomvrie. Atât domnul Aehrenthal, noul ministru de externe al monarhiei austro-ungare, cât şi domnul Schönaich, noul ministru de răsboiu, au depus jurământul de fidelitate în manile monarhului şi şi-au ocupat posturile. Antecesorii lor aparţin deci istoriei, şi destinele monarhiei sunt depuse acum în mânile acestor oi miniştri noi. Cum le vor conduce? întrebarea aceasta şi-o pune lumea întreagă. Dar e o întrebare de prisos, pentru că nu pot să le conducă nici ei altcum, decât aşa cum au fost conduse în trecut. Politica monarhiei noastre, faţă de puterile externe, e întemeiată pe tradiţii vechi şi nu poate fi schimbată cu una cu două. Mai vine apoi pusă în cumpănă şi împrejurarea, că politica externă în fiecare stat o face Domnitorul, iar Domnitorul nostru cu greu se va putea lăsă de politica pe care o face de aproape 60 de ani. Dar de altcum înşişi noii miniştri s’au pronunţat deja cu privire la la programul lor politic. Baronul Aehrenthal a declarat în faţa unui ziarist care l-a intervievat, că întru toate va merge pe calea antecesorului. Iar celalalt coleg al său, generalul Schönaich, încă şi-a spus principiile de cart e călăuzit. Anume: menţinerea întru toate a transacţiei de la 1867 cu Ungaria, menţinerea unităţii armatei austro-ungare, şi urcarea contingentului de recruţi, care pentru monarhia noastră a devenit o necesitate urgentă. Dacă luăm acum în analizare faptul, că generalul Pittreich tocmai pentru aceea a trebuit să plece, pentru că nu avea prospecte să primească de la Unguri mai mulţi recruţi şi mai multe milioane pentru trebuinţele militare decât în trecut, întrebarea ce ni se impune este aceea, că oare Schönaich va primi recruţi mai mulţi şi milioane mai multe ? Probabil că nu, pentru că învoiala între Coroană şi coaliţia noastră aşa a fost legată, ca pe timpul de transiţie, cât sunt cei din coaliţie la putere în Ungaria, în mod provisor, ministeriul de războiu se nu ceară, nici înmulţire de recruţi, şi nici milioane mai multe pentru trebuinţele militare. Şi dacă aşa a fost învoiala, atunci de ce cere totuşi noul ministru de războiu Schönaich recruţi mai mulţi şi în consecinţă şi cheltueli mai mari? Aici pare a fi ascunsă cheia deslegării enigmei. Urcarea contingentului de recruţi se arată a fi întru adevăr o necesitate urgentă pentru monarhia noastră. Insă provizoratul coaliţiei ungare poate să ţină prea mult, ani întregi. De aceea s’a zis aşa: Tu, Pittreich, care eşti întru câtva angajat în chestia aceasta, pentru că şi tu ai contribuit la legarea învoelei cu Ungurii, dute, şi lasă se vină altul, care are mâni libere. Acesta apoi să-şi facă datorinţa. Şi Schönaich şi-o va face. Va cere dela delegaţiuni recruţi mai mulţi şi milioane mai multe. Le va primi? Probabil că dela cei din Austria da, dela cei din Ungaria nu. Şi va urmă apoi o nouă încurcătură, ca cea de acum doi ani. Ungurii vor păşi de nou pe plan cu pretenziunile lor naţionale, cu limba maghiară ca limbă de comandă. Coroana nu le va împlini, pentru că dacă se ţine cu tărie la unitatea armatei, nu le poate împlini, guvernul va demisionă, iar altul nu se va află care să-i fee locul, şi atunci va urma. . . . Ce va urmă? Să ne oprim aici, şi să nu mergem mai departe cu combinările, cu toate că ne vine a crede, că dinadins s’a croit aşa planul cum începe a fi executat, pentrucă sfârşitul să fie acela de care ne temem. Avem impresia, că Viena a venit la convingerea, că învoiala legată cu coaliţia maghiară n’a fost bună, şi caută motiv să o strice! Dar cum am mai spus şi cu altă ocaziune, îşi au şi evenimentele logica lor. Nu le poate nimenea împedeca, în desvoltarea lor. Să le aşteptăm deci desvoltarea care are să urmeze, şi apoi să ne croim judecata. Pănă atunci morţii cu morţii, iar pe cei vii să-i vedem la lucru. Să vedem ce ştiu şi ce pot! FOIŞOARA. Sfanţul marele mucenic Dimitrie. Viaţa şi pătimirea. (Urmare). In temniţă. Intrând în acea închisoare sfântul, în Ioc să cadă cu inima, simfla mare bucurie că s’a învrednicit a face început pătimirii sale pentru Dumnezeu Mântuitorul său. Şi, căzând în genunchi, se rugă lui Christos să-l întărească şi să-l învrednicească a răbdă vitejeşte pănă în sfârşit, că, precum cu viaţa sa pildă lună s'a dat tuturor, aşa şi moartea sa icoană şi oglindă să fie pentru cei bine credincioşi. Apoi cu prorocul David s’a rugat zicând: Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne ca să-mi ajuţi mie, grăbeşte. Că tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinerelele mele. Spre Tine m’am întărit din pântece, din mitrasul maicii mele. Tu eşti acoperemântul meu, întru Tine este lauda mea pururea : Cânta voiu Dumnezeului meu pănă ce voiu fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea când voiu cântă Ţie şi limba mea toată ziua se va învăţă dreptatea Ta. Şi şede sfântul Dimitrie voios în acea temniţă murdară, întunecoasă şi nesănătoasă ca şi cum ar fi fost într’o odaie luminoasă din palat, nebăgând în seamă nici întunerecul, nici umezeala otrăvitoare, nici mirosul cel greu şi nesuferit şi nici jigăniile cele înfiorătoare, cari foiau pe lângă dânsul. Dimitrie şi îngerul. Dimitrie a petrecut timp mai îndelungat în temniţă, fiind neîncetat vesel şi nebăgând în seamă lipsurile, cu cari împăratul a pus să-l chinuiască. In acelaşi timp împăratul aşteptă cu nerăbdare din zi în zi, din cras în cras să-i vină vestea, că Dimitrie ne mai putând suferi foamea şi lipsa de odihnă, se pleacă şi se lapădă de Christos. Dar împăratul putea să aştepte mult şi bine, că Dimitrie nici puterile iadului nu ar fi putut deslipi de dragostea lui Christos. Tocmai pentru această neclintită dragoste, pe când Dimitrie, plin de bucurie cântă laude lui Dumnezeu, un înger învăluit în mare lumină cerească l-a cercetat şi o prea frumoasă cunună din rai i-a adus, zicându-i: Pace fie, Dimitrie pătimitorule al lui Christos. Imbărbătează-te şi le întăreşte şi birueşte pe vrăşmaşii tăi. Aceste zicând, ângerul i-a pus cununa pe cap. — Mă bucur întru Domnul, a răspuns sfântul şi mă veselesc întru Dumnezeu Mântuitorul meu. După aceasta, depărtându-se ângerul, sfântul se întăriă cu inima şi doria din tot sufletul să se învrednicească de cununa neveştejită a muceniciei, vărsându-şi sângele pentru evangelia lui Christos. Petrecerile împărăteşti. Pe acea vreme împărafii aveau obiceiul că ori pe unde treceau îşi făceau petreceri vitejeşti (numite şi gimnastice), punând pe anumiţi oameni: să arunce la întrecere cu pietri ori cu suliţele la semn, să sară, să se lupte cu pumnii ori la trântă. Pe aceia, cari eşrau biruitori în aceste lupte, împărafii îi dăruiau cu mari daruri. Aceste petreceri gimnastice erau foarte plăcute împăratului Maximian. Şi avea împăratul pe lângă sine un prietin din varvarii numiţi Vandali, cu numele Lie. Acest Lie era de statură uriaşă şi foarte puternic, un fel de Goliat de pe vremea împăratului Saul. Uriaşul acesta era şi deosebit de iscusit in aceste lupte, căci acestea erau îndeletnicirea lui zilnică, şi când n’avea cu cine să se lupte făcea Principiile fundamentale ale civilizaţiunei. 2 9 Când fraţii Iacob şi loan, supăraţi pe Samariteni pentru desconziderarea cu care au fost trataţi, spuneau învăţătorului lor: „Doamne, dacă voeşti, să zicem să se pogoare foc din ceriu, şi să-i mistuiască pe ei, cum şi Ilie a făcut“.— Isus s’a întors spre ei, a ameninţat şi le-a spus: „Nu ştiţi voi al cărui duh sunteţi? Pentrucă fiiul omenesc nu a venit ca să piarză sufletele oamenilor, ci să le mântuiască“. Şi i■ au mers într’alt sat. Iar în parabola despre neghina sămănată în pământ, ni se spun următoarele: „împărăţia ceriului e asemenea omului, care a sămănat sămânţă bună în ţarina sa. Insă dormind oamenii, a venit vrăşmaşul şi a sămănat neghină în grâu şi s’a dus. Şi după ce a crescut iarba, şi a făcut rod, s’a arătăt şi neghina. Atunci au zis slugile cătră stăpânul casei: Doamne! N’ai sămănat tu sămânţa bună în ţarina ta? De unde , dară are neghină? Iar el a spus lor: Omul vrăşmaş a făcut aceasta! Şi slugile au zis lui: Vreai să mergem şi să o smulgem? Iar el le-a spus: Ba, ca nu cumva smulgând neghina, să smulgeţi împreună şi grâul. Lăsaţi să crească amândouă impreună, pănă la seceriş...“ Având în vedere părţile citate din evangelie, cred că e de prisos să se mai dee explicare, că religiunea creştină nu poate fi condamnată pentru crimele şi faptele rele săvârşite de amicii ei falşi şi conduşi de idei proprii, de fanaticii înverşunaţi. O minte tâmpită şi lipsită de cugetare limpede, o neagră răutate poate să acopere faţa luminoasă a mântuitorului cu vălul fanatismului şi al superstiţiunii, însă divina sa frumseţă nu perde prin aceasta nimica din splendoarea cea adevărată. Cu precauţiune trebue dat numai vălul la o parte, icoana trebue curăţită şi ştearsă de praf, grijindu-se însă ca să nu se vatăme icoana, care farmecă inimile celor mai buni oameni, prin bunătatea, blândeţa şi curăţenia ce o arată. Să precumpănim fără părtinire rolul ce l-a avut religia evangelică în istoria expiratului secol al 19-lea, şi ne vom minună, cât a făcut ea pentru omenime, ce urme neperitoare a impregnat şi a lăsat ea asupra întregei noastre civilizaţiuni, asupra moravurilor şi obiceiurilor noastre, asupra legislativei, asupra ştiinţei şi a artei, cât de mult a îndreptat ea moraliceşte spre bine omenimea, nobilitându-o, şi câtă căldură de inimă a turnat ea în vieaţă! Milioane de oameni din religia creştină şi-au luat puterea de a duce o vieaţă în numele bunului şi al adevărului. Ei şi-au consacrat ideile şi sentimentele cele mai bune, în serviciile ei şi-au aflat plăcerea cea mai mare ! Intr’adevăr, să-i fie acum istovită puterea dătătoare de vieaţă? Să fi secat deodată isvorul, care a stâmpărat setea sufletească a sutelor de generaţii perândate în lume, şi în locul evangeliei să vină pusă acuma o enciclopedie a ştiinţelor? Nu cumva ştiinţa poate să înlocuiască religia ca conducătoare a omenirei în luminoasa depărtare a viitorului ? întrebarea e foarte serioasă. singur încercări felurite, aruncând cu piatra şi cu suliţa, ridicând şi aruncând greutăţi şi făcând fel de fel de sărituri îndrăzneţe. La petrecerile aceste vitejeşti, ori unde se făceau ele, Lie era nelipsit şi multă bucurie făcea împăratului prin biruinţele sale, ci încă nu se găsise bărbat care pe Lie să-l fi putut birui vreodată. Locul de lupte. Deci zăbovind împăratul mai îndelungată vreme în Tesalonic, a rânduit ca şi în acest oraş să se facă petreceri de lupte voiniceşti. Şi alegându-se locul petrecerilor s’a deosebit loc pentru poporul, care era chemat să vadă luptele, loc pentru deosebite feluri de lupte şi un loc înălţat unde să stee împăratul ca să privească, iar alăturea un alt loc ridicat pentru lupta la trântă. Lângă locul de trântă la o adâncime oarecare s’au înfipt în pământ o mulţime de suliţe cu vârful în sus şi vorba era că cel ce birueşte să arunce pe cel biruit în suliţele cele înfricoşate. Isprăvile lui Lie. In Tesalonic ca şi în alte oraşe mulţi oameni puternici şi îndrăzneţi şi-au încercat norocul în luptă cu Lie, dar toţi şi-au găsit moartea insuliţele cele înfipte lângă locuri de trântă. Intre cei ucişi de Lie nu puţini au fost creştini. Aceasta a mâhnit adânc pe creştini. Ba şi II.