Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-08-05 / nr. 86

j­r. 86 Si­bi­­u, Sâmbătă 5/18 August 1906 Anul LI­­ TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. A hnr.sm^r.tplâ «î în□...i+inni 1 .i rLUlUKllUC/U ICIO 1 mov.* ţiuua* v să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori­­24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. „Cum să maghiarizăm?“ Sibiiu, 17 August n. Titlul articolului de faţă nu e al nostru, ci al unei gazete maghiare cu trecere, care multe planuri a avut şi multe sfaturi a dat cu privire la contopirea tuturor popoarelor nema­ghiare din ţara aceasta în rassa ma­ghiară, — pentru ca să fie o ţară şi un popor, — e al ziarului „Budapesti Jhrlap”. Această sentinelă, nu numai a maghiarismului, ci şi a imperialis­mului maghiar, utopie şi una şi alta, constată în primarticolul din numă­rul din Dumineca din urmă, că zău, cu toate că întreaga Europă aşa ştie şi aşa e informată, că în Ungaria se maghiarizează cu puterea, cu foc şi sabie, tot ce nu e maghiar, n’a făcut maghiarizarea nici un pas înainte, fiindcă nu-şi bate capul nime cu ea. Cum vedem deci articolul zia­rului „Budapesti Hírlap“ se începe cu o mare neexactitate, pentru ca numai aceea nu se poate spune, că nu-şi bate nime capul la noi cu ma­ghiarizarea ! Dar cu ce alta îşi bat capul toate organele publice, dela ministru pănă la cel din urmă scrii­toraş, dela profesorul universitar , pănă la ultimul dascăl de stat de ^ sate, decât numai cu maghiari­zarea ? Insă tocmai pentrucă intenţiu­­nea e aceea, de a se maghiariza ţara cu foc şi sabie, nu prinde te­ren lăţirea limbei maghiare, în mă­sura în care s’ar dori. Dacă oraşele s’au maghiarizat, după cum se con­stată în articolul despre care e vorba, apoi motivul e de aflat în împre­jurarea, că la oraşe se află elemente inteligente, cari uşor învaţă a doua, a tr­eia, chiar şi a patra limbă, pe lângă cea maternă, lucru care la sate nu se poate face şi nu­­ se va face niciodată. E însă mare greşală a conclude şi a afirma, că dacă cei de la oraşe vorbesc toţi ungureşte, prin aceasta oraşele au devenit maghiare! Ro­mânul, Sârbul, Slovacul, Neamţul de la oraş, care ştie ungureşte, a în­văţat limba maghiară numai pen­­tru că are trebuinţă de ea, la nici un caz însă nu pentru aceea, ca să se lapede de a sa maternă. El pen­tru aceea tot Român, Sârb, Slovac, Neamţ rămâne şi mai departe. Luată chestia din acest punct de vedere, prinsă din această parte, e evident, că nici oraşele nu sunt maghiarizate în senzul strict al cu­vântului, precum n’au fost nici ger­manizate, atunci când împrejurările cereau, ca toţi să ştim nemţeşte. E interesantă însă motivarea pe care o face scriitorul articolului din „Budapesti Hirlap“ faptului, că ma­ghiarizarea nu face progresele do­rite şi aşteptate. Neisbutirea ma­ghiarizării o pune în sarcina biseri­­cei şi a şcoalei, fireşte confesionale, în prima linie, apoi în sarcina ad­ministraţiei, şi în urmă în sarcina miliţiei, şi chiar şi în sarcina socie­tăţii. Şi fiindcă a aflat izvorul rău­lui, e numai­decât la îndemână şi leacul sigur. Şcoala, ea trebue luată din mâna naţionalităţilor şi prefă­cută în oficină de maghiarizare, aşa, că cine-şi pune piciorul în ea ca pui de Român, Sârb, Slovac ori German, să nu mai iasă din ea de­cât numai ca neaoş şi veritabil Ma­ghiar. Şcoale de stat deci pretutinde­­nea, însă şcoale pompoase, cari să impună şi să atragă, nu hulube de case, ca multe din cele de acum, cari pentru alţii n’ar fi bune nici ca grajduri, iar pentru guvern sunt bune ca şcoale de stat! Şi apoi lu­cru de frunte, corp didactic ales, care nu numai să voiască, ci să şi poată să-şi împlinească misiunea de apostoli ai maghiarizării, prin ţinu­turile locuite de popoare nemaghiare ! Recunoaşte însă scriitorul ar­ticolului şi aceea, că în scopul a­­cesta se cer bani, mulţi bani, ce­­ea ce înseamnă, că fie planul cât de bun, el nu poate fi deocamdată realizat, iar pănă vor fi date împre­jurările ca se poată fi pus în exe­cutare, cine ştie ce va mai fi şi ce se mai poate întâmplă. Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu, ca arborii să nu poată creşte pănă în cer. O constatare bună mai face dumnealui, anume, că în administra­ţie să desconzideră şi cea mai ele­mentară cerinţă, — funcţionarii nu în­vaţă şi nu vorbesc limba poporului, prin ce poporul se înstrăinează de ei, şi prin ei de naţiunea maghiară. Fireşte însă, că cunoaşterea limbei poporului o cere de la funcţionari iarăşi numai în scopul maghiarizării, pentru că concluzia finală e aceea, că numai prin şcoală şi prin admi­nistraţie se poate face maghiariza­rea cu succes, şi după ce în trecut nu s’a făcut nimica pe aceste te­­rene, cere să se facă în viitor. Iar noi răspundem: Cu succe­sul de pănă acum vă veţi alege şi în viitor, pentrucă nu voinţa şi ii­­zuinţa de a maghiariză vă lipseşte, ci vă lipsesc însuşirile de atragere şi de contopire! Ne vom explică. FOISOARĂ.­­ Sfântul, Marele şi întru tot lăudatul Apostol Pavel. (Fine).­­ In ziua următoare acestei arătări, co­rabia apropiindu-se de ostrovul Milet, s’a înfipt în un loc stâncos şi neputându-se mişcă s’a sfărâmat de valuri; iar Pavel cu toţi tovarăşii săi de călătorie a eşit la ţăr­­mure, înotând care cum a putut. Sosind primăvara, Pavel cu ostaşii şi cu ceilalţi călători plecară cu altă corabie, şi după o lungă călătorie au ajuns în Italia pe unde de la ţărmurele mării şi pănă la Roma au călătorit pe jos. Creştinii din Roma, când au înţeles că vine Pavel i-au eşit înainte în mare depăr­tare şi l-au primit cu lacrămi şi cu mare cinste. Iarăşi la răsărit. In Roma Pavel a fost bine primit de toţi marii deregători ai împărăţiei. Acolo a avut voe să propove­­duiască evangelia şi să aducă la mântuire mii şi mii de oameni din tot neamul. După doi ani de rodnică propoveduire, neobositul apostol vrând să se încredinţeze mai de aproape despre rodul îndelungatelor sale ostenele de prin răsăritul împărăţiei, a făcut o nouă călătorie obositoare şi plină de primejdii, pe la bisericile pe cari el le întemeiase în călătoriile sale făcute din An­­tiohia. După ce a întărit în credinţă şi a mân­gâiat pe fraţii de pe la deosebitele biserici punându-le preoţi şi episcopi, cari să-i ţină locul între dânşii, s’a întors iarăşi la Roma. In Ispania. Lui îi era acum să ducă evangelia mai departe în întreg apusul îm­părăţiei, la popoare cari nici nu auziseră de numele lui Isus Christos. A şi plecat deci propoveduind din oraş în oraş în Is­pania, unde de asemenea a înfiinţat biserici, întârindu-le pe piatra, cea mai puternică a credinţei şi dându-le şi lor preoţi şi episcopi după trebuinţă. Moartea a întors iarăşi în Roma, tocmai pe când era mai turbată goana cea înfri­coşată a nebunului împărat Nero, deşi creştinii îl rugau cu lacrămi să nu se arete la lume, ca să nu dea prilej gonacilor să-l prindă şi să-l omoare, marele şi minunatul apostol, ca să ne dee şi nouă tuturor pildă vie cum trebue cu vrednicie să ţinem la legea noastră, n’a vrut să asculte de lacrămile şi de rugăciunile a­lor săi, ci vitejeşte s’a arătat propoveduind pe Christos. El zicea celor ce-1 rugau să rămână ascuns: dacă voiu da eu dosul, cine va sta fată? Dacă pildă rea voiu da eu, cine să dee pe cea bună? Cristos Mântuitorul, când a văzut că Jidovii vin să-l prindă, n’a dat dosul, nu s’a ascuns, ci le-a eşit înainte şi temându-se ei să pună mâna pe dânsul, i-a îmbărbătat să nu se teamă, să împlinească ceeace era scris în legea lor. Eu sunt ucenicul şi apostolul lui Christos şi nu pot face decât aşa cum el prin fapta sa m’a învăţat. Şi cum fac eu se cade să facă toţi câţi cred în Christos şi se închină lui. Cum a zis a şi făcut. Cu bărbăţie s’a arătat gonacilor propoveduind evangelia. Gonacii­­ au prins, l-au judecat la moarte, şi fiindcă era cetăţean roman şi pe cetă­ţeanul roman nu era voie să-l pedepsească cu altfel de moarte, decât cu tăierea ca­pului,­­ au tăiat capul la 29 iunie, anul 67. Aşa şi-a sfârşit cursul vieţii pământeşti apostolul, care a dus evangelia la toate neamurile, ca apostol al neamurilor, mun­cind fără preget mai mult decât toţi, cum însuşi zice în cartea sa cea dintâi scrisă cătră Corinteni: „Mai mult decât toţi nu am ostenit Minunile. Deşi toată viaţa acestui mare apostol este un şir necurmat de minuni, pe cari le-a făcut Dzeu cu el, pentru el şi prin el, totuşi sunt şi unele, pe cari apostolul Ie-a făcut anume ca să întărească învăţătura sa, după zisa Mântuitorului cătră Jidovi, de nu veţi vedea semne şi minuni nu veţi crede. Din aceste minuni prin cari s’a pro­slăvit numele lui Dumnezeu între oameni, vom arătă în rând numai următoarele: Pedeapsa vrăjitorului. In călătoria întâi ajungând apostolul la cetatea Pafa, a aflat acolo pe un vrăjitor, proroc min­cinos cu numele Variisus s­au Elima. Acesta cârtia împotriva evangeliei şi cu mult meş­teşug de vorbe şi cu minciuni se nevoia a întoarce pe creştini de la credinţa în Domnul Christos. Pentru aceasta, Pavel privind spre dânsul i-a zis:­­ plinule de toată în­şelăciunea şi răutatea, fiiule al diavolului, vrăşmaşule a toată dreptatea, de ce nu încetezi a răsvrăti căile Domnului? Şi acum iată, mâna Domnului peste tine şi vei fi orb. Şi îndată a căzut peste ochii vrăjito­rului ceafă şi întunerec şi orb fiind caută povară. De aceasta minunându-se cei de faţă şi cei ce au auzit după aceea, s’au spăit întâlnire de domnitori. Mercuri a sosit la Friedrichshof Edward, regele Angiei, pentru a face vizită nepotului seu de soră, împăratului Wilhelm al Germaniei, întâlnirea aceasta a celor doi pu­ternici domnitori din Europa e de caracter curat familiar, ceea ce se vede și din împrejurarea, că ea se face în Friedrichshof, unde e înmor­mântată mama împăratului Wilhelm, care eră totodată sora regelui Ed­ward din Anglia. Cu toate acestea, având în vedere raporturile încor­date cari au existat în trecut între aceşti doi domnitori, nu e exchisă posibilitatea să se facă şi politică la Friedrichshof, şi încă însemnată politică europeană. Sunt şi astfel de politiciani, cari tocmai în întâl­nirea aceasta văd începutul desă­vârşitei rupturi între Germania şi Anglia, pentru că un războiu ger­­mano-englez, poate fi numai amânat pe o vreme oarecare, dar evitat la nici un caz nu poate fi. Deocamdată primirea făcută regelui Edward la Fridrichshof a fost cordială, domni­torii s’au îmbrăţişat şi s’au sărutat, la masă au toastat unul pentru altul, şi-au făcut complimente unul altuia, — despre celelalte n’are să ştie lumea nimica ! Cronică bisericească. Când a început aşezământul monahilor? .Acest aşezământ al monahilor n’a fost dela început aşezat în situaţia în care a ajuns acum, ci, după cum zice Eusebiu Pamfil, îşi are începutul său din sărăcie. (Fap. Ap. c. VI. v. 4). Căci după cum se constată în Faptele Apostolilor, câţi cre­deau în predica apostolică, îşi aveau sub­­sistenţa lor în comun. Cei ce aveau averi, le vindeau şi aduceau preţul lucrului vân­dut şi’i depuneau la picioarele apostolilor, şi aceştia împărţiau fie­căruia din cei ce erau săraci şi n’aveau nimica. Dar numai atâta le dădeau de cât aveau trebuinţă pentru hrană şi îmbrăcăminte. Şi aşa cei ce aveau împărţiau avutul lor cu cei ce nu aveau. Erau deci toate comune tuturor, în cât nimeni nu putea zice că are ceva al său, aşa că cu modul acesta toţi n’a­veau vr’o proprietate a lor, ei erau săraci. Citească cine voeşte, în Faptele A­­postolilor, Capitlul IV. Ca o urmare a să­răciei şi a lipsei de proprietate s’au de­dat şi la iubirea de singurătate şi depăr­tarea de lume, şi s’au îndepărtat de întru­niri, petreceri şi împărţiau, de aveau ceva a lor, la rude şi nevoeşi, şi rămâneau cu totul fără nimica propriu al lor. Astfel se îndepărtau din societate. Acest fapt îl mărturiseşte nu un om creştin, ci un Iudeu Filon cu numele. Evreu, dar mare filozof în filozofia grecească şi imitator ca nimeni

Next