Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-10-14 / nr. 112

m 4b * FOISOARA. Sfântul marele mucenic Dimitrie. Viaţa şi pătimirea. (Urmare). In armată purtarea lui înţeleaptă, desptăciunea şi mai ales vitejia lui în războaie, l-a făcut grabnic cunoscut, iubit şi preţuit de cei mai mari şi repede ca un al doilea mare mucenic Gheorghe s'a înălţat din treaptă în treaptă, câştigând iubirea şi încrederea împăratului Maximian. Calea lui acum era deschisă la cele mai înalte şi mai strălucite derogătorii ale împărăţiei. Intr’aceea, pe când Dimitrie se înălţă în slava lumească, cum o stea luminoasă se înalţă pe cer, bătrânul său părinte, Voivodul Tesalonicului a trecut la cele vecinice, lăsând fiului său mari bogăţii ca moştenire şi un nume de toţi lăudat, Dimitrie guvernator. Auzind împăratul despre săvârşirea Voivodului din Tesalonic ţi bine cumpănind ce ar fi spre binele împărăţiei, apoi cunoscând vitejia în războaie, înţelepciunea la sfat şi chibzuinţă la darea de porunci a tinărului voivod Dimitrie, pe acesta l-a chemat la sine şi l-a pus guvernator al Tesalonicului şi a împrejurimilor lui, zicându-i: Iţi încredinţez paza patriei tale , chiverniseşte-o, apără-o de duşmanii din afară şi curăţeşte-o de necuraţii creştini, dacă va fi trebuinţă chiar ucizând pe toţi câţi se închină celui răstignit. Porunca aceasta, ca să ucidă pe creştini a dat-o împăratul, fiindcă în acea vreme se înăspriseră în toată împărăţia goanele cele sălbatice împotriva creştinilor. Porunca lui Dzeu şi porunca împăratului. Primind deregătoria cea înaltă sfântul Dimitrie şi-a zis în gândul său: Trebue să ascultăm întâiu de porunca lui Dumnezeu şi apoi de a împăratului. Deci în cele lumeşti am să chivernisesc patria după legile împărăţiei cu bună credinţă, cu dreptate şi cu iubire, cum şi lui Dzeu îi place; iar cât pentru creştini voi face nu cum împăratul porunceşte, ci cum Dzeu binevoeşte. Chivernisirea lumească. Deci mergând el în patria sa, Tesalonicenii l-au primit cu mare bucurie şi pentru că era fiul mult jelitului lor Voivod şi pentru că toţi îl cunoşteau cât este de bun, drept, viteaz şi milostiv. Iar luând în stăpânire ocârmuirea patriei sale şi-a zis: „Nu patria este pentru binele stâpănitorilor, ci stăpănitorii sunt puşi pentru binele patriei. Pentru ea deci trebue nu numai să ostenesc, dar de va fi trebuinţă şi viaţa să mi-o jertfesc. Şi cum a zis a şi făcut. Că zi şi noapte s’a sârguit în tot chipul să îmbunătăţească traiul supuşilor săi, să-i apere de asupreli şi de nedreptăţiri şi de vrăşmaşii din afară, aşa că în scurtă vreme pănă şi copiii vorbiau despre el cu drag, ca despre un domn viteaz, minunat de bun, drept, milostiv, înţelept şi făcător de bine al tuturor. Sfântul Dimitrie propovăduitor al evangeliei. Noul guvernator Dimitrie nu se mulţămeşte însă numai cu buna chiverniseală lumească a patriei sale. Gândul lui e mai ales la chiverniseala cea duhovnicească şi de suflet mântuitoare. La această chiverniseală el nu putea să asculte nebuna poruncă a împăratului. El nu putea nici porunci şi nici îngădui, ca creştinii să fie goniţi şi ucişi numai pentru că se închinau lui Christos Dzeu şi nu voiau să ştie de idolii păgânilor. Drept ce el a şi poruncit mai întâiu ca deregătorii să lase în pace pe creştini să nu-i supere întru nimic pentru credinţa lor. Apoi pe faţă şi fără sfială el însuşi a început a propovedui poporului evangelia lui Christos. Şi se adunau mulţimi nenumărate de oameni ca să asculte dulcea şi mângăioasa propovăduire a Voivodului guvernator Dimitrie, care pentru Tesaloniceni era un al doilea apostol Pavel. Că în scurtă vreme cu calda lui propovăduire, sfântul a adus întreg poporul din Tesalonic la cunoştinţa adevărului şi la lăpădarea idoleştilor credinţe şi învăţături. Vestea la împăratul. Vestea despre minunatele isprăvi ale voivodului Dimitrie a ajuns pănă la împăratul Maximian, care se războia cu varvarii Schiţi şi Sarmaţi. Pe cât s’a bucurat împăratul de nepilduita chiverniseală lumească, pe atât s’a amărât de neaşteptata chiverniseală duhovnicească a guvernatorului din Tesalonic. Deci împăratul cumplit, mâhnit în mânia lui cea dintâie nu se mai gândi la binele ce l-a făcut Dimitrie pe partea lumească, ci având înaintea sa numai neascultarea poruncii pentru omorârea creştinilor a hotărât, că înapoindu-se biruitor să pedepsească cu asprime pe sfântul Dimitrie. Calea la Mucenicie. Guvernatorul Dimitrie ştia bine ce-l aşteptă din partea împăratului, dar neînfricat mergea înainte,a- f Principiile fundamentale ale civilizaţiunei. Civilizaţia moderna europeană, a măsurat caracterului ei, e recunoscută în mod oficial de creştină. învăţătura lui Iisus Cristos e proclamată ca suprem adevăr etic, ca lege fundamentală pentru desvoltarea spirituală a omenirei. Religiunei evangelice i se atribue însemnătatea principală în desvoltarea vieţii, atât personale şi familiare, cât şi sociale. Pe scurt, partea externă a lucrului, partea care ne bate la ochi, face să presupunem, că pe noi ne stăpânesc în mod eminent legile evangelice pe deplin recunoscute şi înţelese ale iubirii şi adevărului, cănoi, în acţiunile noastre, suntem conduşi în prima linie de motive dice religioase. Realitatea însă nu corespunde nici pe departe acestei aşteptări. Poziţia rece, indiferenţa, de multeori chiar dispreţuitoare faţă de tot ce ne aduce aminte de religie, — asta e apariţia de toate zilele şi foarte lăţită în societatea modernă.Punerea de întrebări şi răspunsurile are în chestii de însemnătate mai înaltă, în chestii de etică, trădează prea de multe ori o concepţie neclară şi greşită asupra celor mai elementare adevăruri ale legii creştine. Fundamentalele legi ale e■ Angeliei vin răstălmăcite, vin în mod tendenţios explicate cu greşală. Pretenziunile mai înalte ale moralei creştine vin condamnate şi respinse ca utopii, ca visuri, cari nu pot fi împlinite, în viaţă nu pot fi realizate. Unui şir întreg de noţiuni, cari, a măsurat cuprinsului lor, aveau să deştepte în om energia morală, i se dă o importanţă mult mai neînsemnată şi cu totul necorespunzătoare conţinutului lor. Să luăm de exemplu cuvântul „mare“. Rostiţi cuvântul acesta în orice adunare, şi întrebaţi pe cei prezenţi, ce înţeles leagă ei de noţiunea aceasta, asupra cui ar putea fi ea aplicată, îndeosebi, fireşte, după părerea lor? Şi vi se va vorbi mult, cu vorbe de laudă, cu glorificare, despre cutare învingător de popoare, despre splendoarea vreunei genialităţi poetice, despre laurii cutărui virtuos, despre puterea vreunui monarh, dar cu greu îşi va aduce cineva aminte de puterea etică şi frumseţa eroului spiritual, a martirului ideilor sânte, de apostolii iubirii, de fraţii şi surorile milosteniei, de eroii cari şi-au jertfit viaţa pentru adevăr. Li se va rosti numele lui Cesar şi Napoleon, poate că şi numele lui Shakespeare şi Bismark, dar de bună seamă va fi uitat numele lui Epictet, Socrate, Petru şi Pavel, şi al altor oameni mari, cu vieţi pline de minuni şi de activitate devotată obştei. Pe aceştia cine-i cunoaşte? Pe lângă aceasta vedem un cerc larg de apariţiuni, de o supremă însemnătate socială. Se formează o zidire cu totul nouă pe seama vieţii, străină cu totul de influenţa directă a religiunii, şi totuşi recunoscută de naturală şi raţională. Aderenţii ei afirmă în mod categoric, că religia lui Isus Cristos şi-a trăit zilele, că şi-a spus ultimul cuvânt. Că morala evangheliei a fost potrivită numai pentru pescarii simpli din Galilea, iar pentru Europeanul modern şi luminat se cer alte principii călăuzătoare. Principiile acestea poate să i le dee numai ştiinţa. Ştiinţa, zic ei, a aprins făclia care cu splendoarea ei întunecă lumina religiei şi o lasă în umbra Lumina religiunei a fost de altcum de multe ori întunecată de norii superstiţiunii. Inflăcărându-se prea tare a trecut în fanatism, şi a devenit pricina războiului înverşunat dintre fraţi. E destul să ne gândim la noaptea sf. Bartolomeiu, la torturile inchiziţiei etc., pentru ca să preamărim ştiinţa, care a mântuit omenimea de asemenea sălbătăcii! Ce să răspundem la astfel de vorbe? Intâiu, că la aprecieri critice asupra vreunei religiuni în general, şi cu deosebire asupra religiunii creştine, în ce-i priveşte mărimea şi însemnătatea, totdeauna trebue dosebită ideea fundamentală religioasă de realitatea dată, că nu trebue să confundăm ceea ce e, cu ceea ce ar trebui să fie. Oamenii în mărginirea lor, şi plini de prejudiţii, pot să întortocheze şi să dejosască cea mai înaltă idee, şi pot să o îmbrace într’o formă monstruoasă. Dar aceasta nu înseamnă, că ideea în sine e idee de rând, ori diformă. Ideea libertăţii curate e nevinovată pentru crimele nebune ale anarhismului. Tot aşa şi creştinizmul nu poate fi făcut responsabil pentru sinistrele fapte ale unui Loyola şi Torquemada. Are Roix o carte interesantă, despre „Adevărurile bătătoare la ochi ale creştinismului“, în care scrie astfel : „Intre credincioşii aparţinători bisericei a domnit de multe ori superstiţiunea cea mai monstruoasă. Biserica a încuviinţat fapte, cari au fost oprite de întemeietorii ei. Ea, e grozav a o spune, a tras sabia, care întemeietoriul a poruncit să fie ţinută în teacă.“ E adevărat aceasta, fără nici o îndoială, dar acest neîndoelnic adevăr devine şi mai minunat prin faptul, că în persoana întemeietoriului ei, a primit biserica vecinicul prilej de a se renaşte. In persoana şi în învăţăturile lui Isus Cristos trebue căutat înţelesul adânc şi propriu, care e mai înalt decât creştinismul tuturor veacurilor. Simpla zugrăvire a personalităţii întemeietoriului bisericei creştine, în forma cum o fac evangeliştii, — fără amestec de trăsături false date icoanei sale din partea răutăţii şi a nebuniei omeneşti, — a fost şi va fi totdeauna baza reînoirii vieţii bisericeşti. Aceasta e o particularitate caracteristică şi exclusivă a creştinismului. Războaele religionare, persecutarea ereticilor, arderea pe rug, şi alte acte ale inchiziţiei, au fost tot producte nenaturale ale religiunii mântuitoriului, cari formează o josnică şi criminală consumare a acesteia, o gravă vătămare, o inzultă adusă iubirii iertătoare a fiului lui Dumnezeu, răstignit pe cruce pentru lume. Creştinismul, ca religiune pătrunsă de spiritul blândeţei evangelice, de iubire şi milostenie, condamnă orice act de volnicie. Cu atât mai vârtos condamnă volnicia efectuată în numele lui Dumnezeu, care după cuvintele evangelistului loan, e iubirea însăşi. 1( Ar. 112 Sibiiu, Sâmbăta 14/27 Octomvrie 1906 Anul LII ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. 0 Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii. rândul cu litere garmond. Noul ministrule externe. In locul contelui Goluchovski Maiestatea Sa a numit ministru comun de externe pe baronul Aehrenthal, ambasadorul monarhiei austro-ungare la Petersburg. Ziarele maghiare constată cu multă părere de rău, că noul titular dela externe e şi mai mare contrar al aspiraţiunilor naţionale maghiare decât antecesorul său. S’a «Ins şi Pittreich. Ministrul de, războiu, generalul Pittreich, încă şi-a înaintat demisiunea. Maiestatea Sa i-a primit-o şi a numit în locul său ministru comun de războiu pe generalul Schönaxh, pănă aci ministru de Landwehr în Austria. Retragerea lui Pittreich a urmat din faptul, că o urcare a contingentului de recruţi şi a budgetului militar nu putea să aştepte dela delegaţiunea maghiară, iar fără de această urcare armata austro-ungară perde din vază şi din putere. ]din Austria. La întrebarea ce i-a fost adresată, ministrul-prezident al Austriei, baronul Beck a declarat joi în Reichsratt, că politica externă a monarhiei rămâne și pentru vitor cea din trecut, cu toate schimbările de persoane ce s’au făcut în zilele trecute.