Telegraful Roman, 1908 (Anul 56, nr. 1-142)
1908-01-01 / nr. 1
2 # - ~ ii. ! \ cât e aceea ce se hotărește din partea celor competenții! Ar fi bine deci să se scrie mai cu băgare de seamă în chestii delicate, cum e și chestia școalelor, și peste tot, ar fi bine să nu se pronunțe nime în cauze pe cari nu le cunoaște din destul, pentru că urmarea e, că trebue să susțină lucruri închipuite, neadevărate, dictate de cele mai de multe ori numai de fantazia proprie. Și apoi să se mai țină în vedere și împrejurarea, că nu tot ce se face din partea forurilor noastre bisericești în chestii mai însemnate poate să fie legat de limba clopotului mare și adus la cunoștința publică pentru a se alarma lumea. Sunt și lucruri, cari nu pot să fie spuse în publicitate. Domnii dela „Drapelul“ vor ști că din cari motive! Să nu învinovățim deci pe nime pe nedreptul, și mai ales, să nu aducem învinovățiri acelora, cari nu vorbe aspre, ci cuvinte de laudă merită, ci toate silințele noastre să meargă într’acolo, ca să capacităm comunele noastre bisericești cu stare cât de cât mai mulțămitoare, să aducă din propriile lor puteri jertfele pe cari le cere noua lege a școalelor, pentru că, dacă e să peresem ceva din aceea ce formează parte din sufletul nostru, din școala românească, să perdem partea cea mai mică posibilă. Presa română a dat și pănă acuma bună mână de ajutor organelor noastre executive bisericești. O rugăm, ca nici în viitor să nu le lipsească de acest valoros și binefăcător sprijin al ei, și atunci sigur vom ajunge la scopul de toți dorii, iar pe seama poporului nostru vom câștiga un nou titlu de glorie și de laudă, în fața lumii culte ! Iar acum lăsăm să urmeze o scurtă dare de seamă despre aceea ce s’a făcut în Sibiiu pentru apărarea și salvarea școalelor confesionale române.* I. Art. de lege XXVII din 1907, cu excepțiunea §§-ilor 2, 3 și 20, a Intrat în putere de drept cu 1 Iulie 1907. Deoarece dispozițiile acestui articol de lege privesc școalele conf. din întreaga metropolie, I. P. S. Sa Dl Arhiepiscop și Metropolit Ion Mețianu a convocat de urgență consistorial metropolitan, ca organ de executivă, suprem al bisericei noastre. Consistoriul metropolitan s’a și întrunit în cursul lunei August 1907 și cu datul 21/VIII 1907 a compus Instrucțiunea“ care în nucleu conține dispozițiile legii și dă unele îndrumări cu privire la conscrierea venitelor pentru regularea salariilor învățătorești. Instrucțiunea aceasta s’a transpus conzistoriilor sufragane pentru a se aduce la cunoștința acelora, pe cari îi privește clerului, învățătorilor și susținătorilor de școale, adică poporului credincios. II. Pentru că preoții noștri, ca directori școlari, să cunoască pe deplin și în toate amănuntele dispozițiile legii și ales îndrumările cuprinse în „Înmustracțiunea ministerială dată întru executarea legii, ref. școlar arhidiecesan a tradus pe românește legea și Instrucțiunea, iar Conzistoriul prin circulariul său din 27 Septemvrie 1907 Nr. 10327 școl. împreună cu Instrucția conzistoriului metropolitan le a împărțit organelor competente, pe lângă îndrumările și sfaturile necesare. III. Pentru a însufleți mai mult pe protopresbiteri, ca organe cari vin în imediată atingere cu poporul și pentru a le da unele indrumări mai speciale, cari nu totdeauna pot fi comunicate pe calea circularelor, și în fine, pentru a afla din gura lor starea sufletească și materială a poporului, toți protopresbiterii din arhidieceză au fost convocați în două grupuri pe zilele 13 și 22 Noemvrie 1907 la consfătuire confidențială în reședința arhiepiscopească. Decursul acestor consfătuiri a fost pe cât de interesant, pe atât de instructiv. Concluzele luate în aceste conferențe au să se execute pănă la finea lui Februarie 1908, pentru că de timpuriu să se poată face raport și sinoadelor diecezane. IV. Ca urmare văzută a acestor consfătuiri, cont. arh. de urgență a dispus tipărirea protocoalelor pentru fasionarea venitelor și cu circulariul său din 13 Decemvrie 1907 Nr. 11308 Școl., le-a împărțit oficiilor protopresbiterale pe lângă sfaturile și îndrumările de lipsă. V. I. P S. Sa Arhiepiscopul și Metropolitul Ioan Mețianu, în pastorala sa de Crăciun în cuvinte cu adevărat părintești, calde, pline de iubire și însuflețire a îndemnat și sfătuit pe popor la aducerea de jertfe pentru salvarea celei mai scumpe instituțiuni, a școalei confesionale. VI. In înțelesul §-ului 19 din lege, limba maghiare să se propună după un plan de învățământ statorit de guvern, în conțălegere cu autoritatea supremă confesională. Guvernul a comunicat proiectul planului său de învățământ la 23 Oct. 1907 (Nr. 2502 Pres). I. P. S. Sa imediat s’a pus în conțelegere cu celelalte conzistorii sufragane și a convocat o anchetă de bărbați specialiști, care să eludeze proiectul guvernului și să-și facă observările de lipsă. Ancheta s’a întrunit în zilele 8 și 9 Noemvrie 1907 și studiind proiectul guvernului s-a aflat vătămător, atât din punct de vedere pedagogic, cât și din punct de vedere al dreptului și legii. S’a făcut o remonstrațiune temeinică, care s’a înaintat guvernului la 11 Decemvrie 1907. VII. S’a făcut în fine, demersuri pentru asigurarea salariilor învățătorești în termin cât mai apropiat, și s’au dat și alte îndrumări speciale, cari nu privesc publicitatea. „Tribuna“ din Arad apreciază în articolul de fond al numărului de Sâmbătă în modul următor pastorala de Crăciun a înalt preasfințitului Domn Arhiepiscop și Metropolit loan Mețianu: „Dintre toți arhiereii celor două biserici ale neamului, unul singur s’a gândit cu prilejul acestor sfinte sărbători la aceasta mare și extrem de importantă chestie, care ne preocupă pe toți, la școală, îndemnând cu cuvinte însuflețite poporul la jertfă pentru școala națională. Acesta este I. P. S Sa mitropolitul Ioan Mețianu, care în locul cuvintelor banale ale obicinuitelor pastorale, cu cari se lungesc de cele mai de multe ori în mod cu totul inutil slujbele lungi ale sărbătorilor, a trimis credincioșilor cuvinte simțite, cuvinte cari au aflat ecou în toate inimile. Ne face o deosebită plăcere să constatăm, că pastorala I. P. S. Sale a făcut o excelentă impresie, nu numai între credincioșii săi, ci în toată lumea românească. Și suntem convinși, că sfaturile I. P. S. Sale nu vor rămânea fără rezultat“... „Prietinii noștri slavi“. Primim știrea următoare: După ce Românii din comuna Oreșaț, comitatul Timișului, au fost hotărît despărțirea lor de cătră Sârbi și intentarea procesului pentru împărțirea averii comune, și-au fost ridicat o capelă, în care preotul Ioan Mitar, trimis acolo din partea consistoriului din Caransebeș, făcea serviciul divin în limba noastră De atunci Sârbii au început să persecute pe ai noștri în mod nemaiauzit. Preotul sârbesc nu permitea să se tragă clopotele dacă murea vreunul dintre cei „necredincioși“, iar episcopul sârbesc a protestat în contra constituirii „ilegale“ a Românilor în parohie proprie românească. Fostul vicecomite al comitatului Timiș, Sârb renegat, Alexandru Ioanovich, ca făptuire ultimă a activității sale comitatense, a aflat că e motivată protestarea Sârbilor, decretat deci constituirea Românilor de nevalidă, a îndrumat pe pretorul cercual să închidă capela și să dee pe preotul nostru afară din comună, iar în urmă a declarat, că în contra hotărârii sale nu admite recurși Românii s’au adresat numai decât cu plânsoare consistoriului din Caransebeș, cerându-i ajutorul, iar consistoriul a însărcinat pe dl advocat Dr. Emil habeș din Budapesta cu înaintarea unei remonstrațiuni la locurile competente. Să sperăm, că guvernul va face dreptate și va cassa hotărârea revoltătoare a unui scrintit la minte. T. ROMAN Pastoralele arhiereilor noștri. In numărul de Crăciun am publicat pastorala I. P. S. Sale, Arhiepisc. și Metropolitul loan Mețianu, adresată în preajma sărbătorilor credincioșilor săi din Arhidieceză, iar astăzi publicăm pastorala de Crăciun a Preasfințitului Domn Episcop Nicolau Popea al Caransebeșului, rămânând, ca în numărul viitor să aducem pastorala Preasfinției Sale, a Domnului Episcop loan I. Papp de la Arad. Pastorala adresată credincioșilor din dieceza Caransebeșului e următoarea: Iubit cler și popor! Omul este cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, căci este făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, după cum cetim în sfânta scriptură. El, omul, fiind compus din trup și suflet, leagă, așa zicând, pământul cu ceriul, căci trupul lui este din pământ, iar sufletul este acea schintee dumnezeiască, carea, nefiind din pământ, ci ieșind din suflarea lui Dumnezeu, nu are nimica comun cu pământul, ci are chemarea, să se înalțe cătră Dumnezeu, de la carele a ieșit. Căci zice sfânta scriptură: „Dumnezeu a format pe om din pământ, și a suflat asupra lui suflare de viață și omul deveni viu și însuflețit“. Astfel fiind, omul este în neîncetată luptă, căci trupul îl trage către cele pământești, iar sufletul se năauește spre cele cerești. „Sufletul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat pe el“, zice sfânta scriptură. Armele sufletului în această luptă sunt: mintea luminată de cuvântul lui Dumnezeu și voința întărită de cuvântul lui Dumnezeu. Acestea au chemarea să înfrângă armele trupului, cari sunt deosebitele patimi omenești, ce izvoresc din plăcerile lumești, sau trupești. Sfârșitul acestei lupte: fericirea sau nefericirea, atârnă dela aceea, că cine rămâne învingător, sufletul sau trupul? Sau cu alte cuvinte, cine izbutește să conducă pe om în viața lui pâmântească, mintea luminată de cuvântul lui Dumnezeu, în legătură cu voința întărită de cuvântul lui Dumnezeu, sau plăcerile lumești cu patimile omenești? In timpul de demult, înainte de Nașterea Mântuitorului Isus Cristos, izbutiseră ca să ajungă la putere plăcerile lumești, patimile omenești; acestea conduceau, guvernau omenimea, și de aceea omenimea ajunsese în stare de nemulțămire, de nefericire. Nimenea nu se cugeta la suflet, ci numai la trup. Plăcerile lumești, patimile omeneștii, subjugaseră mintea și voina, acestea deveniseră sclavele trupului, și de aceea omenimea ajunsese în stare de nemulțămire, de nefericire. Cei bogați erau partea cea mai mare cruzi față de cei săraci și supuși lor, ei alergând toți după plăceri, simțurile lor se tâmpiseră, viața în ochii lor nu avea preț. Siriacii, oamenii de rând, în astfel de împrejurări de asemenea nu se puteau simți fericiți, viața nici în ochii lor nu putea să aibă preț. Atunci — în această stare a omenireei — sosi plinirea vremei, și Dumnezeu tatăl trimise în lume pe unul născut fiiul său. Domnul nostru Iisus Cristos se naște în Vitleemul Iudeei, pentru că să elibereze sufletul din sclăvia patimilor trupului, pentru că să readucă omenirea la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, luminându-i mintea cu învățătura lui Dumnezeu ca cunoscând pe Dumnezeu să-l iubească, și astfel să voească ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, iar nu ceea ce place trupului. Astăzi, iubiților credincioși, sărbăm Nașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Cristos, și eu închinându-mă cu umilință dumnezeescului prunc, sufletul meu îngrijat de bunăstarea și fericirea voastră temporală și vecinică, de bunăstarea și prosperarea sfiintei noastre biserici, simțesc lipsa, să vă adresez câteva cuvinte, cari să netezască calea cătră această bunăstare, prosperare și fericire, a voastră iubiților, și a sfintei noastre biserici.# întreb deci: Care este menirea sau chemarea oamenilor aici pe pământ? Răspunsul la această întrebare se cuprinde: iubiții mei, în cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Cristos: „Fiți desăvârșiți precum și tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este“. Deci, chemarea noastră este, ca să stăm în legătură, prin religiune, cu tatăl nostru cel ceresc, și în această legătură să căutăm a ne dezvolta puterile noastre sufletești între oari cu deosebire mintea și voința, ca astfel înăbușind patimile sau poftele trupești și năzuind spre desăvârșire, să ne asigurăm fericirea pământească și cea cerească. Ajungerea noastră la ținta dorită atârnă de ei dela noi înșine, de lucrarea, dela munca noastră binecuvântați de Dumnezeu. Dară, pentru că Dumnezeu a zis: „Creșteți și vă înmulțiți“, de aci urmează, că omul lucră nu numai pentru sine, ci și pentru urmașii săi, și astfel dela noi atârnă, nu numai desăvârșirea noastră, fericirea noastră, ci și a urmașilor noștri. Cu alte cuvinte, viitoriul este în mâna noastră. Și așa și este, căci, cine se folosește de agoniseala părinților, dacă nu fiii lor? Și dacă astăzi ne bucurăm de o biserică liberă și bine organizată, oare nu este aceasta de a se mulțămi ostenelelor și ințelepciunei înaintașilor noștri? Și dacă așa este, atunci viitoriul bun și fericit al singuraticilor familii atârnă dela înțelepciunea și chibzuință părinților de familii. Iar viitorul neamului nostru, al bisericei noastre, depinde dela înțelepciunea și bunăchibzuința noastră a tuturora. Nu cred să se afle un unic părinte de familie, care să nu dorească, ca următorii lui să fie bine văzuți în societate, să fie bine situați și îngrijiți și ca urmașii lui să trâessă din neam în neam. Și nu cred să se afle nimenea din noi, care să nu dorească, ca neamul nostru românesc, ca biserica noastră să nu înainteze, să nu se desoalte, să nu aibă trecere între celelalte popoare, și să nu viețuească în veci. Ei bine, dacă astfel stă lucrul, oare este mijlocul pentru de a asigura acestea? Mijlocul, prin care se pot acestea ajunge, se cuprinde în cuvintele Mântuitorului Iisus Cristos: „Fiți desăvârșiți, precum și tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este“. Ca să zică să inzuim, ca să ne împlinim chemarea noastră aici pe pământ, adecă, să ne silim să ajungem la desăvârșire, prin dezvoltarea puterilor noastre sufletești. Noi, atât ca indivizi singuratici, atât ca popor, deosebit de altele după limbă, după datini, după origine și după însușiri sufletești, cât și ca biserică cu organizațiune frumoasă, viețuim între alte popoare ceri toate își dau silința să înainteze, să se dezvoalte și să-și asigure un viitoriu respectat. In această direcțiune există între popoare o emulațiune, o întrecere, care din care dorește să ajungă mai sus, mai fericit, mai asigurat. Și pe când în timpurile vechi popoarele se foloseau în această întrecere de armele puterei fizice, cari derâmau totul ce le sta în cale, astăzi popoarele se folosesc de armele științei, ale culturei. Cel mai înaintat în știință, în cultură, se ridică preste celelalte, le supune, sau le conduce, dacă nu le nimicește. Și dacă așa stă lucrul, precum în faptă așa și este, trebue să ne dăm o deosebita silința, ca sa ne desvoltăm puterile noastre sufletești, ca să înaintăm în ștință și în cultură. Să desvoltăm puterile noastre sufletești, să înaintăm în știință și in cultură, ca așa să ținem pași cu popoarele conlocuitoare, păstrând într’una legătura noastră cu Dumnezeu, legea noastră, din care legătură izvoresce lumina cea adevărată, căci zice Mântuitorul Iisus Cristos: „Eu lumină am venit în lume, ca toți cei ce cred în mine să nu rămână în întunerec“. Apoi luminați de aceasta lumină dumnezeească, trebue să lucrăm mai departe, zidind, ca niște măeștri pricepuți pe temelia învățăturilor Domnului nostru Iisus Christos, căci după cum zice sf. Apostol Pavel: „Nimenea nu poate pune altă temelie, decât aceea care a fost pusă, și această temelie este Iisus Christos.“ Stând neclătiți în legătură cu Dumnezeu, la lumină blândă și pe temelia învățăturilor Mântuitorului, să ne s,lim apoi a ne îmbogăți mintea noastră cu cunoștințele trebuincioase astăzi, a ne nobiliza inina și a ne întări voința spre lucruri bune și folositoare. Eu, iubiților, când zic acestea, am în vedere cu deosebre tineretul, care astăzi stă sub aripile ocrotitoare ale noastre, sub conducerea și gaja noastră, dar cu mâne este chemat a conduce și îndrepta afacerile caselor noastre, afacerile neamului nostru, ale bisericei noastre. Am în vedere tineretul nostru, care nu este alta decât viitorul nostru. Am în vedere soartea noastră, viitorul nostru, care prin tinerime este în mâna noastră. Voim să ne asigurăm viitorul? Și oare cine du voește aceasta? Trebue dar se grijim de creșterea fiilor noștri, a tinerimii. Trebue se grijim, ca să creștem caractere, adecă, oameni cu frica lui Dumnezeu, deștepți, cu inimă nobilă și voință tare spre tot ce este bun și folositor, oameni vrednici, cinștii de demnitatea lor omenească, cari cunoscând binele și adevărul să și inluiască spre acesta fără șovăire. Dacă „am isbutit să creștem din fiii noștri astfel de bărbați, atunci putem fi siguri, că neamul și biserica noastră va fi respectată între popoarele conlocuitoare, neamul nostru nu va peri.