Telegraful Roman, 1908 (Anul 56, nr. 1-142)

1908-01-01 / nr. 1

2 # - ~ ii. ! \ cât e aceea ce se hotărește din par­tea celor competenții! Ar fi bine deci să se scrie mai cu băgare de seamă în chestii delicate, cum e și chestia școalelor, și peste tot, ar fi bine să nu se pronunțe nime în cauze pe cari nu le cu­noaște din destul, pentru că urma­rea e, că trebue să susțină lucruri închipuite, neadevărate, dictate de cele mai de multe ori numai de fan­tazia proprie. Și apoi să se mai țină în vedere și împrejurarea, că nu tot ce se face din partea foru­rilor noastre bisericești în chestii mai însemnate poate să fie legat de limba clopotului mare și adus la cunoștința publică pentru a se alarma lumea. Sunt și lucruri, cari nu pot să fie spuse în publicitate. Dom­nii dela „Drapelul“ vor ști că din cari motive! Să nu învinovățim deci pe nime pe nedreptul, și mai ales, să nu a­­ducem învinovățiri acelora, cari nu vorbe aspre, ci cuvinte de laudă merită, ci toate silințele noastre să meargă într’acolo, ca să capacităm comunele noastre bisericești cu stare cât de cât mai mulțămitoare, să aducă din propriile lor puteri jertfele pe cari le cere noua lege a școalelor, pentru că, dacă e să per­esem ceva din aceea ce formează parte din sufletul nostru, din școala românească, să perdem partea cea mai mică posibilă. Presa română a dat și pănă acuma bună mână de ajutor organelor noastre executive bisericești. O rugăm, ca nici în vii­tor să nu le lipsească de acest va­loros și binefăcător sprijin al ei, și atunci sigur vom ajunge la scopul de toți dorii, iar pe seama poporului nostru vom câștiga un nou titlu de glorie și de laudă, în fața lumii culte ! Iar acum lăsăm să urmeze o scurtă dare de seamă despre aceea ce s’a făcut în­ Sibiiu pentru apă­rarea și salvarea școalelor confesi­onale române.* I. Art. de lege XXVII din 1907, cu excepțiunea §§-ilor 2, 3 și 20, a Intrat în putere de drept cu 1 Iulie 1907. Deoarece dispozițiile acestui articol de lege privesc școalele conf. din întreaga metropolie, I. P. S. Sa Dl Arhiepiscop și Metropolit Io­­n Mețianu a convocat de urgență consistorial metropolitan, ca organ de executivă, suprem al bisericei noastre. Consistoriul metropo­litan s’a și întrunit în cursul lunei August 1907 și cu datul 21/VIII 1907 a compus Instrucțiunea“ care în nucleu conține dis­pozițiile legii și dă unele îndrumări cu privire la conscrierea venitelor pentru re­gularea salariilor învățătorești. Instrucțiu­nea aceasta s’a transpus conzistoriilor sufragane pentru a se aduce la cunoștința acelora, pe cari îi privește­ clerului, învă­țătorilor și susținătorilor de școale, adică poporului credincios. II. Pentru că preoții noștri, ca direc­tori școlari, să cunoască pe deplin și în toate amănuntele dispozițiile legii și ales îndrumările cuprinse în „În­mu­­stracțiunea­ ministerială dată întru exe­cutarea legii, ref. școlar arhidiecesan a tradus pe românește legea și Instruc­țiunea, iar Conzistoriul prin circula­­riul său din 27 Septemvrie 1907 Nr. 10327 școl. împreună cu Instrucția conzistoriu­­lui metropolitan le a împărțit organelor competente, pe lângă îndrumările și sfatu­rile necesare. III. Pentru a însufleți mai mult pe proto­presbiteri, ca organe cari vin în imediată atingere cu poporul și pentru a le da unele indrumări mai speciale, cari nu totdeauna pot fi comunicate pe calea circularelor, și în fine, pentru a afla din gura lor starea sufletească și materială a poporului, toți protopresbiterii din arhi­­dieceză au fost convocați în două grupuri pe zilele 13 și 22 Noemvrie 1907 la con­sfătuire confidențială în reședința arhie­­piscopească. Decursul acestor consfătuiri a fost pe cât de interesant, pe atât de instructiv. Concluzele luate în aceste conferențe au să se execute pănă la finea lui Febru­arie 1908, pentru că de timpuriu să se poată face raport și sinoadelor diecezane. IV. Ca urmare văzută a acestor con­sfătuiri, cont. arh. de urgență a dispus ti­părirea protocoalelor pentru fasionarea ve­nitelor și cu circulariul său din 13 De­cemvrie 1907 Nr. 11308 Școl., le-a împăr­țit oficiilor protopresbiterale pe lângă sfa­turile și îndrumările de lipsă. V. I. P S. Sa Arhiepiscopul și Me­­tropolitul Ioan Mețianu, în pastorala sa de Crăciun în cuvinte cu adevărat părintești, calde, pline de iubire și însuflețire a în­demnat și sfătuit pe popor la aducerea de jertfe pentru salvarea celei mai scumpe instituțiuni, a școalei confesionale. VI. In înțelesul §-ului 19 din lege, limba maghi­are să se propună după un plan de învățământ statorit de guvern, în conțălegere cu autoritatea supremă con­fesională. Guvernul a comunicat proiectul planului său de învățământ la 23 Oct. 1907 (Nr. 2502 Pres). I. P. S. Sa imediat s’a pus în conțelegere cu celelalte conzistorii su­­fragane și a convocat o anchetă de băr­bați specialiști, care să eludeze proiectul guvernului și să-și facă observările de lipsă. Ancheta s’a întrunit în zilele 8 și 9 No­­emvrie 1907 și studiind proiectul guver­nului s-a aflat vătămător, atât din punct de vedere pedagogic, cât și din punct de vedere al dreptului și legii. S’a făcut o remonstrațiune temeinică, care s’a înaintat guvernului la 11 Decemvrie 1907. VII. S’a făcut în fine, demersuri pen­tru asigurarea salariilor învățătorești în termin cât mai apropiat, și s’au dat și alte îndrumări speciale, cari nu privesc publi­citatea. „Tribuna“ din Arad apre­ciază în articolul de fond al numă­rului de Sâmbătă în modul urmă­tor pastorala de Crăciun a înalt preasfințitului Domn Arhiepiscop și Metropolit loan Mețianu: „Dintre toți arhiereii celor două biserici ale neamului, unul singur s’a gândit cu prilejul acestor sfinte sărbători la aceasta mare și extrem de importantă chestie, care ne pre­ocupă pe toți, la școală, îndemnând cu cuvinte însuflețite poporul la jertfă pentru școala națională. A­­cesta este I. P. S Sa mitropolitul Ioan Mețianu, care în locul cuvinte­lor banale ale obicinuitelor pasto­rale, cu cari se lungesc de cele mai de multe ori în mod cu totul inutil slujbele lungi ale sărbătorilor, a trimis credincioșilor cuvinte sim­țite, cuvinte cari au aflat ecou în toate inimile. Ne face o deosebită plăcere să constatăm, că pastorala I. P. S. Sale a făcut o excelentă im­presie, nu numai între credincioșii săi, ci în toată lumea românească. Și suntem convinși, că sfaturile I. P. S. Sale nu vor rămânea fără rezultat“... „Prietinii noștri slavi“. Primim știrea următoare: După ce Românii din comuna Oreșaț, comi­tatul Timișului, au fost hotărît des­părțirea lor de cătră Sârbi și inten­tarea procesului pentru împărțir­ea averii comune, și-au fost ridicat o capelă, în care preotul Ioan Mitar, trimis acolo din partea consistoriu­­lui din Caransebeș, făcea serviciul divin în limba noastră De atunci Sârbii au început să persecute pe ai noștri în mod ne­mai­auzit. Pre­otul sârbesc nu permitea să se tragă clopotele dacă murea vreunul din­tre cei „necredincioși“, iar episcopul sârbesc a protestat în contra con­stituirii „ilegale“ a Românilor în pa­rohie proprie românească. Fostul vicecomite al comitatu­lui Timiș, Sârb renegat, Alexandru Ioanovich, ca făptuire ultimă a ac­tivității sale comitatense, a aflat că e motivată protestarea Sârbilor, decretat deci constituirea Români­­­lor de nevalidă, a îndrumat pe pre­torul cercual să închidă capela și să dee pe preotul nostru afară din comună, iar în urmă a declarat, că în contra hotărârii sale nu admite re­curși Românii s’au adresat numai decât cu plânsoare consistoriului din Caransebeș, cerându-i ajutorul, iar consistoriul a însărcinat pe dl advo­cat Dr. Emil habeș din Budapesta cu înaintarea unei remonstrațiuni la locurile competente. Să sperăm, că guvernul va face dreptate și va cassa hotărârea revoltătoare a unui scrintit la minte. T­­. ROMAN Pastoralele arhiereilor noștri. In numărul de Crăciun am pu­blicat pastorala I. P. S. Sale, Arhi­­episc. și Metropolitul loan Mețianu, adresată în preajma sărbătorilor credincioșilor săi din Arhidieceză, iar astăzi publicăm pastorala de Crăciun a Preasfințitului Domn E­­piscop Nicolau Popea al Caransebe­șului, rămânând, ca în numărul vii­tor să aducem pastorala Preasfin­ției Sale, a Domnului Episcop loan I. Papp de la Arad. Pastorala adre­sată credincioșilor din dieceza Ca­ransebeșului e următoarea: Iubit cler și popor! Omul este cea mai aleasă făptură a lui Dumnezeu, căci este făcut după chi­pul și asemănarea lui Dumnezeu, după cum cetim în sfânta scriptură. El, omul, fiind compus din trup și suflet, leagă, așa zicând, pământul cu ceriul, căci trupul lui este din pământ, iar sufletul este acea schintee dumnezeiască, carea, nefiind din pământ, ci ieșind din suflarea lui Dum­nezeu, nu are nimica comun cu pămân­tul, ci are chemarea, să se înalțe cătră Dumnezeu, de la carele a ieșit. Căci zice sfânta scriptură: „Dumnezeu a format pe om din pământ, și a suflat asupra lui su­flare de viață și omul deveni viu și în­suflețit“. Astfel fiind, omul este în neîncetată luptă, căci trupul îl trage către cele pă­mântești, iar sufletul se năauește spre cele cerești. „Sufletul se întoarce la Dum­nezeu, care l-a dat pe el“, zice sfânta scriptură. Armele sufletului în această luptă sunt: mintea luminată de cuvântul lui Dumnezeu și voința întărită de cuvân­tul lui Dumnezeu. Acestea au chemarea să înfrângă armele trupului, cari sunt deo­sebitele patimi omenești, ce izvoresc din plăcerile lumești, sau trupești. Sfârșitul acestei lupte: fericirea sau nefericirea, a­­târnă dela aceea, că cine rămâne învingă­tor, sufletul sau trupul? Sau cu alte cu­vinte, cine izbutește să conducă pe om în viața lui pâmântească, mintea luminată de cuvântul lui Dumnezeu, în legătură cu voința întărită de cuvântul lui Dumnezeu, sau plăcerile lumești cu patimile omenești? In timpul de demult, înainte de Na­șterea Mântuitorului Isus Cristos, izbuti­seră ca să ajungă la putere plăcerile lu­mești, patimile omenești; acestea condu­ceau, guvernau omenimea, și de aceea o­­menimea ajunsese în stare de nemulță­­mire, de nefericire. Nimenea nu se cugeta la suflet, ci numai la trup. Plăcerile lu­mești, patimile omeneștii, subjugaseră min­tea și voin­a, acestea deveniseră sclavele trupului, și de aceea omenimea ajunsese în stare de nemulțămire, de nefericire. Cei bogați erau partea cea mai mare cruzi față de cei săraci și supuși lor, ei aler­gând toți după plăceri, simțurile lor se tâmpiseră, viața în ochii lor nu avea preț. Siriacii, oamenii de rând, în astfel de împrejurări de asemenea nu se puteau simți fericiți, viața nici în ochii lor nu putea să aibă preț. Atunci — în această stare a omeni­­reei — sosi plinirea vremei, și Dumnezeu tatăl trimise în lume pe unul născut fiiul său. Domnul nostru Iisus Cristos se na­ște în Vitleemul Iudeei, pentru că să eli­bereze sufletul din sclăvia patimilor tru­pului, pentru că să readucă omenirea la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, lu­­minându-i mintea cu învățătura lui Dum­nezeu ca cunoscând pe Dumnezeu să-l iubească, și astfel să voească ceea ce e plăcut lui Dumnezeu, iar nu ceea ce place trupului. Astăzi, iubiților credincioși, sărbăm Nașterea Domnului și Mântuitorului no­stru Iisus Cristos, și eu închinându-mă cu umilință dumnezeescului prunc, sufletul meu îngrijat de bunăstarea și fericirea voastră temporală și vecinică, de bună­­starea și prosperarea sfiintei noastre bi­serici, simțesc lipsa, să vă adresez câteva cuvinte, cari să netezască calea cătră a­­ceastă bunăstare, prosperare și­­ fericire, a voastră iubiților, și a sfintei noastre bi­serici.# întreb deci: Care este menirea sau chemarea oamenilor aici pe pământ? Răs­punsul la această întrebare se cuprinde: iubiții mei, în cuvintele Mântuitor­ului nostru Iisus Cristos: „Fiți desăvârșiți pre­cum și tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este“. Deci, chemarea noastră este, ca să stăm în legătură, prin religiune, cu tatăl nostru cel ceresc, și în această legătură să căutăm a ne dezvolta puterile noastre sufletești între oari cu deosebire mintea și voința, ca astfel înăbușind patimile sau poftele trupești și năzuind spre desăvâr­șire, să ne asigurăm fericirea pământească și cea cerească. Ajungerea noastră la ținta dorită atârnă de ei dela noi înșine, de­ lucrarea, dela munca noastră binecuvântați de Dumnezeu. Dară, pentru că Dumnezeu a zis: „Creșteți și vă înmulțiți“, de aci urmează, că omul lucră nu numai pentru sine, ci și pentru urmașii săi, și astfel dela noi atârnă, nu numai desăvârșirea noastră, fericirea noastră, ci și a urmașilor noștri. Cu alte cuvinte, viitoriul este în mâna noastră. Și așa și este, căci, cine se folosește de agoniseala părinților, dacă nu fiii lor? Și dacă astăzi ne bucurăm de o biserică liberă și bine organizată, oare nu este a­­ceasta de a se mulțămi ostenelelor și in­­țelepciunei înaintașilor noștri? Și dacă așa este, atunci viitoriul bun și fericit al sin­guraticilor familii atârnă dela înțelepciu­nea și chibzuință părinților de familii. Iar viitorul neamului nostru, al bisericei noa­stre, depinde dela înțelepciunea și bună­­chibzuința noastră a tuturora. Nu cred să se afle un unic părinte de familie, care să nu dorească, ca ur­mătorii lui să fie bine văzuți în societate, să fie bine situați și îngrijiți și ca urma­șii lui să trâess­ă din neam în neam. Și nu cred să se afle nimenea din noi, care să nu dorească, ca neamul nostru româ­nesc, ca biserica noastră să nu înainteze, să nu se des­oalte, să nu aibă trecere în­tre celelalte popoare, și să nu viețuească în veci. Ei bine, dacă astfel stă lucrul, oare este mijlocul pentru de a asigura acestea? Mijlocul, prin care se pot acestea ajunge, se cuprinde în cuvin­tele Mântuitorului Iisus Cristos: „Fiți desăvârșiți, precum și tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este“. Ca să zică să inzuim, ca să ne împlinim chemarea noastră aici pe pământ, adecă, să ne silim să ajungem la desăvârșire, prin dezvoltarea puterilor noastre sufle­tești. Noi, atât ca indivizi singuratici, atât ca popor, deosebit de altele după limbă, după datini, după origine și după însușiri sufletești, cât și ca biserică cu organiza­­țiune frumoasă, viețuim între alte popoare ceri toate își dau silința să înainteze, să se dezvoalte și să-și asigure un viitoriu respectat. In această direcțiune există în­tre popoare o emulațiune, o întrecere, care din care dorește să ajungă mai sus, mai fericit, mai asigurat. Și pe când în timpurile vechi popoarele se foloseau în această întrecere de armele puterei fizice, cari derâmau totul ce le sta în cale, as­tăzi popoarele se folosesc de armele ști­inței, ale culturei. Cel mai înaintat în ști­ință, în cultură, se ridică preste celelalte, le supune, sau le conduce, dacă nu le nimicește. Și dacă așa stă lucrul, precum în faptă așa și este, trebue să ne dăm o de­osebita silința, ca sa ne desvoltăm pute­rile noastre sufletești, ca să înaintăm în ști­nță și în cultură. Să desvoltăm puterile noastre sufletești, să înaintăm în știință și in cultură, ca așa să ținem pași cu po­poarele conlocuitoare, păstrând într’una legătura noastră cu Dumnezeu, legea noa­stră, din care legătură izvoresce lumina cea adevărată, căci zice Mântuitorul Iisus Cristos: „Eu lumină am venit în lume, ca toți cei­ ce cred în mine să nu rămână în întunerec“. Apoi luminați de aceasta lu­mină dumnezeească, trebue să lucrăm mai departe, zidind, ca niște măeștri pricepuți pe temelia învățăturilor Domnului nostru Iisus Christos, căci după cum zice sf. Apo­stol Pavel: „Nimenea nu poate pune altă temelie, decât aceea care a fost pusă, și această temelie este Iisus Christos.“ Stând neclătiți în legătură cu Dum­nezeu, la lumină blândă și pe temelia în­vățăturilor Mântuitorului, să ne s,lim apoi a ne îmbogăți mintea noastră cu cunoș­tințele trebuincioase astăzi, a ne nobiliza ini­na și a ne întări voința spre lucruri bune și folositoare. Eu, iubiților, când zic acestea, am în vedere cu deoseb­re tineretul, care as­tăzi stă sub aripile ocrotitoare ale noa­stre, sub conducerea și gaja noastră, dar cu mâne este chemat a conduce și în­drepta afacerile caselor noastre, afacerile neamului nostru, ale bisericei noastre. Am în vedere tineretul nostru, care nu este alta decât viitorul nostru. Am în vedere soartea noastră, viitorul nostru, care prin tinerime este în mâna noastră. Voim să ne asigurăm viitorul? Și oare cine du voește aceasta? Trebue dar se grijim de creșterea fiilor noștri, a ti­­nerim­ii. Trebue se grijim, ca să creștem caractere, adecă, oameni cu frica lui Dum­nezeu, deștepți, cu inimă nobilă și voință tare spre tot ce este bun și folositor, oa­meni vrednici, cinștii de demnitatea lor omenească, cari cunoscând binele și ade­vărul să și inluiască spre acesta fără șo­văire. Dacă „am isbutit să creștem din fiii noștri astfel de bărbați, atunci putem fi siguri, că neamul și biserica noastră va fi respectată între popoarele conlocuitoare, neamul nostru nu va peri.

Next