Telegraful Roman, 1909 (Anul 57, nr. 1-142)

1909-01-24 / nr. 9

86 TELEGRAFUL ROMAN ca în ziua de azi, — vorbesc me­reu de minte și mereu o preamă­resc ; dar tocmai ei nu știu s-o pre­­țuiască. Rațiunea omenească multe minuni a făcut și multe va mai face, ori de câte ori a fost și va fi „cuminte.“ Căci nu trufia, nu „su­veranitatea “,ci moralitatea rațiunii omenești a produs și produce cu­noștința cea adevărată. Iar această moralitate în gândire nu-i echiva­lentă cu dorințe și străduințe ideo­logice, ruinătoare, cu asalturi ate­iste contra religiunii unui popor. Chiar și sceptici mari n’au pro­dus adesea, prin raționalismul lor sceptic contra religiunii, decât foarte puțină și problematică lumină în comparație cu răul mare pe care adesea l-au deslănțuit. Ce bine pu­tea să rezulte dintr’o sistematică tăgăduire, în fond lipsită de orice dovezi? Ce adevăr, ce mulțămire ? Tot numai iluzii destructive. Ș’a­­poi, în cea mai mare afacere sufle­tească a omului pe pământ, o în­treagă viață de îndoieli? In fiecare dimineață un literal dubito, ergo su­m ? Cu toată zbuciumarea morală după el, dacă nu în tine, în alții? Un continuu protest, o continuă răzvră­tire? A cui și contra cui? A vier­melui contra sistemului planetar? Să fie realmente productivă această concepție filosofică? Să fie normală o așa viață, chiar și pentru un om singuratic? Dar pentru o națiune întreagă? Nu mă îndoesc, că poate fi intere­santă o asemenea îndeletnicire dia­lectică pentru spirite solitare; poate chiar avea o mare înrâurire asspra mersului desvoltării omenirii. Dar eu nu consider aici asemenea che­­stiuni din punctul de vedere al a­­cestei desvoltări, ci a celei națio­nale, pentru că cred, că o civilizație, generală cum zicem noi, sinteza su­perioară a mai multor civilizații în­­tr’un timp, e cu atât mai de va­loare, cu cât e mai diferențiată, mai nuanțată, cu cât e mai mult întemeiată pe diferite civilizații naționale de valoare, pe o mai firească și mai liberă diviziune a muncii, pe desvoltări mai puțin ga­lopante, mai normale. Se pare, că chiar și Kant, cu toată neasemănata superioritate a lui asupra celor mai mulți filosofi din toate timpurile, a avut mai mult intenții nobile, de­cât rezul­tate bune în ceea ce privește cultura religioasă și morală a Germaniei. Se știe, că Kant din religiositate s-a ocupat cu filosofia. Hume l'a trezit din ațipeala metafizică, dar și Descartes și filosofia franceză din secolul XVIII l’au influențat. Și cu Moartea aceasta a smuls poetului cele mai duioase versuri, chinurile sufletești le-a zugrăvit cu deosebită măestrie. • S’a scris mult de abusul ce-l făcea în beuturi spirtoase, mai ales în urma lo­viturii ce primise prin perderea Virginiei iubite. Poe însuși scrie privitor la învi­nuirea de a fi bețiv următoarele: „Nime­nea nu poate zice, că aș fi fost cândva atât de laș, încât să tăgăduesc greșeli și rătăciri, pe cari însumi le regret. N’am făcut nici­odată încercarea de a micșora o slăbiciune, care este (sau a fost, mulță­­mesc lui Dumnezeu) nenorocirea mea, și din care toți cei ce nu mă cunosc mai de aproape mi-au făcut o crimă. Și totuși dacă ambițiunea mea m’ar lăsa ... aș pu­tea dovedi că nu sunt atât de vinovat. Aș putea să produc certificat medical, dacă publicul ar fi dorit asemenea probă, și să arăt că neregularitățile pe care eu le regret așa de adânc, sunt mai mult e­­fectul unui rău înfiorător de care suferă. Unii biografi susțin, că Poe suferea de ipertrofie a inimii, iar cei loviți de boala aceasta sunt de obiceiu torturați de o sete cumplită, prin urmare nu pot fi osândiți neapărat.­ Poe, rămas singur, ca să-și agoni­sească mijloacele de traiu, a rătăcit prin Statele­ Unite ale Americii, a ținut con­­ferențe publice și recitări, mai ales „Cor­bul“ făcea adâncă impresiune spus de au­mnul cred, că tot ce este greșit în filosofia lui Kant,, se poate reduce la această din urmă filosofie din secolul revoluțiunii. Kant nu a fost, cum zicea Moses Mendelsohn, „a toate distrugătorul“ (der Allester­­malmende) în materie de religiune pozitivă, căci la urma urmelor cu ajutorul lui Dumnezeu și în filoso­fie multe se pot. De fapt, protestanții au început de mult să interpreteze pe Kant pentru confesiunea lor, catolicii pe de altă parte văd de asemenea foarte bine, că chiar și cu teoria lui Kant despre cunoștință se poate ajunge la concluzia existenței lui Dumnezeu, căci cum zice, din punc­tul său teologic de vedere, un sa­vant catolic, profesorul Reinhold de la universitatea din Viena, „...pen­tru dovedirea existenței unui Dum­nezeu personal ar fi pe deplin sufi­cientă și numai o lume fenomenală subiectivă“1). Kant n’a fost Voltaire, — de a cărui imoralitate el se arată indig­nat chiar în scrierile sale. Kant n’a căutat să distrugă creștinismul și să-l reformeze. Dar el n’a isbutit să fie, precum ar fi voit poate, un al doilea Luther, pentru că prea a fost, ca toți filosofii, umanitarist, și prea a fost puțin național, prea a fost puțin German și practic. Dumne­zeul lui, legea morală, ori­cât de ideal ar fi, — nu se putea asemăna din punct de vedere german cu Dumnezeul Germanilor, precum l-a înțeles Luther:­ „o puternică cetă­­țue e Dumnezeul nostru“. — „Eine feste Burg ist unser Gott“, — și precum îl înțelege, în fond și cato­licul german. Chiar și Englezii vor­besc de Dumnezeul lor național, de „aur Englisch God.“ Pentru că de fapt, contrar tuturor abstracțiunilor filosofice, concepția Germanilor, a Englezilor, a fiecărei națiuni puter­nice este, ori și cât de cosmic ar fi închipuit Dumnezeu, specială unei asemenea națiuni. Chiar și catolicis­mul, cu toată universalitatea sa atât de veche, imperialistă-romană, este mai mult sau mai puțin diferențiat după națiuni. Există oarecare deo­sebire națională între catolicismul din Spania și cel din Ungaria, în­tre cel din Italia și cel din Belgia, între al Polonezilor și al Germani­lor. Nu în dogme, nu în ritual, ci în mintea popoarelor și în practica vieții. Mai mare e însă deosebirea în­tre pravoslavia rusească și „legea“ noastră românească, — și bine va fi cu cât va fi mai mare, — cu alte cuvinte, cu cât biserica română va fi mai națională, ori care ar fi ase­mănările sau legăturile ei cu alte biserici, ori cât de adevărat este, că Dumnezeu este al lumii întregi, pentru că este Dumnezeul adevărat. Dar fiecare popor creștin se în­trece în luptă cu alte popoare; și după cum crede mai cu tărie în Dumnezeu, speră mai mult în el, obține adesea mai multe biruințe în lupta vieței, și consideră pe Dum­nezeu mai mult al său, decât al celor, cari sau nu cred în el, sau nu cred din toată inima, din sufle­tul lor. Căci o religiune devine cu atât mai națională, cu cât în­­tr’un popor e mai adâncă preocupa­rea de fondul ei moral, cu cât este mai vie. Iar Dumnezeul creștinesc este al viilor, și nu al morților, al celor ce trăiesc viață vie și vor să trăiască prin luptă și credință, nu al celor ce trăesc viață moartă, vi­sează și sunt fără nici o credință pozitivă. 1) Reinhold, Der alte und der neue Glaube, 1908, Viena, Kirsch, pag. 22. Pei tru punctul de ve­dere protestant e interesantă cartea Prof, Dr, L. Weis, Immanuel Kant, Hamburg, Räuber Äans. totul cu vocea, care știa să robească ini­mile ascultătorilor. In 1848 s’a ocupat cu lucrarea „Eu­reka”, considerată ca cea mai de căpete­nie între scrierile lui Poe și asemănată cu „Kosmosu-ul lui Humboldt, scrie despre tainele universului în formă de poezii în proză. In vara din 1849 a plecat iarăși la Richmond, a revăzut o iubire de demult, care acum era și văduvă și cu stare fru­moasă. S-a logodit cu femeia, care nu dase uitării pe frumosul Edgar, acum sărac și nefericit. In toamna aceluiași an el a plecat din Richmond către New York să-și aranjeze lucrurile în vederea căsăto­riei apropiate. La plecare se simțise cam rău și sosit la Baltimore, s’a dat jos din tren, i-se făcuse iarăși rău, și a fost găsit într’o stradă, lipsit de conștiință. L-au ri­­dicat fără să fie cunoscut și l-au dus în­­tr’un spital, unde peste trei zile, în 7 Ojt. 1849, moare în urma unei aprinderi de creeri. In Baltimore i s’a ridicat mai târ­­ziu pe mormânt un monument, la care au contribuit mai ales elevele și profesoarele școalelor din Baltimore. ♦ Din lucrările lui Poe, care se disting prin fantasia îndrăzneață, prin fineța ana­lizei și disposiția romantică a poetului, vom publica o povestire într’unul di­n nu­merele viitoare. Românii din Basarabia. Un român, originar din Basarabia, dar de present în România, domnul Zamfir Arbure, scrisese nu de mult un articol in­teresant, în „Minereu“, ziar de zi bucureș­­tean, în care făcea constatarea, că Basa­rabia e românească și astăzi, pe lângă toate încercările și măsurile energice de desna­­ționalisare și de rusificare. S’a desnațio­­nalisat adecă și a trecut în tabăra ru­sească, părăsindu și poporul, numai aris­­tocrațimea, boerimea, care astăzi e perdută pentru românime, și s’a desnaționalisat și burghezimea, clasa mijlocie socială română, dar a rămas românească clasa de jos, po­porul, țărănimea, care e tot credincioasă și acuma originei sale, trecutului ei, lim­bei și legii românești. Poporul român din Basarabia trece deci prin același proces, prin care trecuse la timpul său și poporul român din Ar­deal, pe care tot așa il părăsise inteligența, aristocraț­iea, în veacurile îndepărtate, pentru că, ea să fie perdută pentru popo­rul român, iar nu pentru că și poporul să-i urmeze și să-și denege obârșia, limba și legea. Căci toate le face poporul de rând românesc, numai lucrul acesta nu-1 poate face, să-și schimbe limba și legea. Măsurile de desnaționalizare sunt as­pre și cu privire la Românii din Basara­bia (întocmai ca la noi), dar se aud me­reu și vosi rusești, dela oameni cu greu­tate, cari condamnă uizuințele acestea de desnaționalisare și asuprire a poporului ro­mân din Basarabia, pe care o țin și ei vrednic de o soarte mai bună. Intre aceștia trebue să punem pe Durnovo, frate al unui ministru rusesc, om cu deosebită trecere între politicianii din Rusia, care a scris mai multe articole favorabile Românilor din Basarabia, iar în timpul mai recent a tipărit și o broșură, intitulată „Politica pans­av­stă rusă in ori­entul pravoslavnic,“ în care scria cu privire la Basarabia următoarele lucruri intere­sante : ....Creștinii din antichitate nici­o­­dată n’au făcut deosebire între naționali­tăți, aducându și perfect de bine aminte de cuvintele­­ Apostolului, cum că în bise­rica ortodoxă nu există, nici elin, nu iu­deu, nici spifu, și că toți pravoslavnicii sunt egali în Cristos. Marea biserică din Constantinopol a rămas pururea credin­cioasă, când a unit pe toate popoarele pra­voslavnice. Și sârbi, și bulgari, și eleni din Macedonia, și vlahi și toski (albanezi), toți și-au păstrat naționalitatea lor, având de care clerul său și episcopi, cari cunoșteau limba enoriașilor, din sânul cărora au fost aleși“.............................................................. „In Basarabia, la începutul anilor 1870 instanțele noastre duhovnicești s’au înarmat în contra atot­ credincioșilor și de­votaților moldoveni, al căror număr nu­mai în Basarabia trece de un mi­lion de suflete, și vre­o 250 mii mai lo­cuiesc în guvernămintele Herzon și Podolia. „Pentru a rusifica cu silnicia pe Mol­doveni, pentru a-i transforma în Ruși a fost trimis la Chișinău „energicul“ arhi­episcop Pavel, fost apoi exarh al Georgiei, și pe care sinodul a fost silit să-l recheme de acolo. „Arhiepiscopul Pavel Înainte de toate a început activitatea sa prin a închide bi­­sericele din eparhia Chiș­năului, așa că pe când la 1872 acolo au ființat 773 biserici, la 1878 au rămas numai 414, astfel, că s’au închis peste 330 biserici, și toate a­­cestea au fost biserici moldovenești, pe când cele rusești n'au fost atinse. Toate oftr­iile bisericești de pe la bisericile moldo­venești, tipărite cu chirilice în limba română au fost cătate la metropolia din Chișinău, și arhiepiscopul Pavel in curgerea de 7 ani fă­cea foc cu ele, încălzind sobele metropoliei. Aceste fapte de un vandalism brutal sunt as­tăzi de notorietate publică și fac parte din istorie. „Tipografia bisericească românească a fost apoi vândută jidovilor de către episcopul Sergiu, succesorul lui Pavel. „In momentul de față prin bisericile din Basarabia n’au rămas de­cât rămăși­țele jalnice ale cărților bisericești româ­­nești. Mulțămită acestui fapt numai câteva rugăciuni se mai fac pe la biserici în limba română, iar aceea pe zio preoț’i în limba slavă, norodul nu pricepe, a cumpăra alte cărți bisericești în Rusia e cu neputință, căci nu există nicăiri. Numai în ultimul timp, mulțămită râvnei apostolice a arhie­piscopului Vladimir, s’a pus la cale tipărirea noilor cărți bisericești românești și la semi­narul din Chișinău s’a înființat catedra de limba română, „întreprinsă de arhiepiscopul Pavel, rusificarea silnică a moldovenilor a avut de rezultat firesc, răcirea poporului român față de Buda. Sinodul român a dispus, ca părțile bisericești din România să fie de azi înainte tipărite cu litere latine, în loc de chirilice, și prin această măsură se rupse desăvârșit legătura românilor cu lumea slavă. Iată unde duce faptul înge­­nunchierei bisericei scopurilor politice, faptul săvârșit de oamenii scurți la minte, cari au ridicat furtuna în mijlocul crești­nilor dela răsărit, cari din­amici au făcut pe Români georgiani și dușmanii Rusiei. „Poporul moldovean din Basarabia, mulțămită rusoficărei silnice, scrie dl Dur­novo, a fost transformat într’o masă de robi inculți și muți, cari nu știu carte și sunt aruncați la discreția evreilor. Și este absolut oprit Românului, nu numai de a în­văța limba română, ci și de a se ruga lui Dumnezeu în limba părintească. Sutimi de mii de hectare din pământurile acestui popor s’au dat colonilor ruși, bulgari și germani, pentru a sili pe moldoveni să-și părăsească țara și să se strămute aiurea, in anul 1908 s’a dat voie la 855 familii de țărani moldoveni, ca să se strămute în Siberia, părăsind pământul fertil al Ba­sarabiei. „La 16 Septemvrie a. c. arhiepis­copul Vladimir a fost mutat la Don. Vina prelatului a fost, că dânsul a arătat dra­gostea păstorească pentru turma sa, că a iubit norodul moldovean. In locul său s’e­ așezat la Chișinău arhiepiscopul Serafim, menit a distruge opera apostolică a pre­decesorului său și a rusofiei Basarabia !....* * Iată ce foarte tristă și ce v­ață a­­mară au Românii di­n Basarabia, chiar după mărturisirile unui Rus, care e atât de indignat de cele ce ge comit în contra acestui bun și blând popor, încât își varsă nemulțămirea pe calea tipari­i­, ce­rând o îndreptare grabnică a acestor ne­dreptăți și păcate comise în contra bise­­ri­­ei pravoslavnice întregi. De altcum Durnovo nu stă singur, isolat, cu părerile sale în chestia schim­bării politicei rusești, față de Românii din Basarabia, ci mai sunt și alți politi­cieni în Rusia, cari sunt de aceeași pă­rere. Dar cu toate acestea, credem că e departe încă timpul de a se putea făp­tui ceva, ci deocamdată ne alegem numai cu vorbele frumoase, pe cari le auzim de la unii, și aici la noi, și în Basara­bia, și în Macedonia. Căci e așa croită aoartea Românului, ca el dragoste să nu întimpine niciunde, ci numai neîncredere, ură, asuprire. Cine știe până când?... ! Din despărț. „Asociațiunii“. Convocare. Din încredințarea comitetului despăr­țământului Sibiiului al „ Asociațiunii pen­tru literatura română și cultura poporului român, și în înțelegere cu conducătorii poporului nostru din comuna Vurpăr, a­­parținătoare acestui despărțământ, am o­­noarea a invita poporațiunea românească din Vurpăr și din comunele învecinate, atât cărturărimea, cât și plugarii — la Întrunirea culturală-economică, ce se va ținea în 2/15 Februarie a. e. în­ comuna Vurpăr cu următorul program: 1. Deschiderea întrunire­ la orele 11 și jum. din zi, prin subscrisul delegat al comitetului desp. Sibfia, care între al­tele va stărui asupra „însemnătății Aso­ciațiunii”. 2. „Despre folosul învățăturii*, de dl loan Șiara, paroh gr. par. în Vurpăr. 3. „Despre beuturile spirtoase*, de R. Si­mu. 4. „Despre îngrășarea sau gunoirea pământului“, de dl Nicolae Manițiu, par. gr. or. în Vurpăr.

Next