Telegraful Roman, 1909 (Anul 57, nr. 1-142)
1909-01-24 / nr. 9
86 TELEGRAFUL ROMAN ca în ziua de azi, — vorbesc mereu de minte și mereu o preamăresc ; dar tocmai ei nu știu s-o prețuiască. Rațiunea omenească multe minuni a făcut și multe va mai face, ori de câte ori a fost și va fi „cuminte.“ Căci nu trufia, nu „suveranitatea “,ci moralitatea rațiunii omenești a produs și produce cunoștința cea adevărată. Iar această moralitate în gândire nu-i echivalentă cu dorințe și străduințe ideologice, ruinătoare, cu asalturi ateiste contra religiunii unui popor. Chiar și sceptici mari n’au produs adesea, prin raționalismul lor sceptic contra religiunii, decât foarte puțină și problematică lumină în comparație cu răul mare pe care adesea l-au deslănțuit. Ce bine putea să rezulte dintr’o sistematică tăgăduire, în fond lipsită de orice dovezi? Ce adevăr, ce mulțămire ? Tot numai iluzii destructive. Ș’apoi, în cea mai mare afacere sufletească a omului pe pământ, o întreagă viață de îndoieli? In fiecare dimineață un literal dubito, ergo sum ? Cu toată zbuciumarea morală după el, dacă nu în tine, în alții? Un continuu protest, o continuă răzvrătire? A cui și contra cui? A viermelui contra sistemului planetar? Să fie realmente productivă această concepție filosofică? Să fie normală o așa viață, chiar și pentru un om singuratic? Dar pentru o națiune întreagă? Nu mă îndoesc, că poate fi interesantă o asemenea îndeletnicire dialectică pentru spirite solitare; poate chiar avea o mare înrâurire asspra mersului desvoltării omenirii. Dar eu nu consider aici asemenea chestiuni din punctul de vedere al acestei desvoltări, ci a celei naționale, pentru că cred, că o civilizație, generală cum zicem noi, sinteza superioară a mai multor civilizații într’un timp, e cu atât mai de valoare, cu cât e mai diferențiată, mai nuanțată, cu cât e mai mult întemeiată pe diferite civilizații naționale de valoare, pe o mai firească și mai liberă diviziune a muncii, pe desvoltări mai puțin galopante, mai normale. Se pare, că chiar și Kant, cu toată neasemănata superioritate a lui asupra celor mai mulți filosofi din toate timpurile, a avut mai mult intenții nobile, decât rezultate bune în ceea ce privește cultura religioasă și morală a Germaniei. Se știe, că Kant din religiositate s-a ocupat cu filosofia. Hume l'a trezit din ațipeala metafizică, dar și Descartes și filosofia franceză din secolul XVIII l’au influențat. Și cu Moartea aceasta a smuls poetului cele mai duioase versuri, chinurile sufletești le-a zugrăvit cu deosebită măestrie. • S’a scris mult de abusul ce-l făcea în beuturi spirtoase, mai ales în urma loviturii ce primise prin perderea Virginiei iubite. Poe însuși scrie privitor la învinuirea de a fi bețiv următoarele: „Nimenea nu poate zice, că aș fi fost cândva atât de laș, încât să tăgăduesc greșeli și rătăciri, pe cari însumi le regret. N’am făcut niciodată încercarea de a micșora o slăbiciune, care este (sau a fost, mulțămesc lui Dumnezeu) nenorocirea mea, și din care toți cei ce nu mă cunosc mai de aproape mi-au făcut o crimă. Și totuși dacă ambițiunea mea m’ar lăsa ... aș putea dovedi că nu sunt atât de vinovat. Aș putea să produc certificat medical, dacă publicul ar fi dorit asemenea probă, și să arăt că neregularitățile pe care eu le regret așa de adânc, sunt mai mult efectul unui rău înfiorător de care suferă. Unii biografi susțin, că Poe suferea de ipertrofie a inimii, iar cei loviți de boala aceasta sunt de obiceiu torturați de o sete cumplită, prin urmare nu pot fi osândiți neapărat. Poe, rămas singur, ca să-și agonisească mijloacele de traiu, a rătăcit prin Statele Unite ale Americii, a ținut conferențe publice și recitări, mai ales „Corbul“ făcea adâncă impresiune spus de aumnul cred, că tot ce este greșit în filosofia lui Kant,, se poate reduce la această din urmă filosofie din secolul revoluțiunii. Kant nu a fost, cum zicea Moses Mendelsohn, „a toate distrugătorul“ (der Allestermalmende) în materie de religiune pozitivă, căci la urma urmelor cu ajutorul lui Dumnezeu și în filosofie multe se pot. De fapt, protestanții au început de mult să interpreteze pe Kant pentru confesiunea lor, catolicii pe de altă parte văd de asemenea foarte bine, că chiar și cu teoria lui Kant despre cunoștință se poate ajunge la concluzia existenței lui Dumnezeu, căci cum zice, din punctul său teologic de vedere, un savant catolic, profesorul Reinhold de la universitatea din Viena, „...pentru dovedirea existenței unui Dumnezeu personal ar fi pe deplin suficientă și numai o lume fenomenală subiectivă“1). Kant n’a fost Voltaire, — de a cărui imoralitate el se arată indignat chiar în scrierile sale. Kant n’a căutat să distrugă creștinismul și să-l reformeze. Dar el n’a isbutit să fie, precum ar fi voit poate, un al doilea Luther, pentru că prea a fost, ca toți filosofii, umanitarist, și prea a fost puțin național, prea a fost puțin German și practic. Dumnezeul lui, legea morală, oricât de ideal ar fi, — nu se putea asemăna din punct de vedere german cu Dumnezeul Germanilor, precum l-a înțeles Luther: „o puternică cetățue e Dumnezeul nostru“. — „Eine feste Burg ist unser Gott“, — și precum îl înțelege, în fond și catolicul german. Chiar și Englezii vorbesc de Dumnezeul lor național, de „aur Englisch God.“ Pentru că de fapt, contrar tuturor abstracțiunilor filosofice, concepția Germanilor, a Englezilor, a fiecărei națiuni puternice este, ori și cât de cosmic ar fi închipuit Dumnezeu, specială unei asemenea națiuni. Chiar și catolicismul, cu toată universalitatea sa atât de veche, imperialistă-romană, este mai mult sau mai puțin diferențiat după națiuni. Există oarecare deosebire națională între catolicismul din Spania și cel din Ungaria, între cel din Italia și cel din Belgia, între al Polonezilor și al Germanilor. Nu în dogme, nu în ritual, ci în mintea popoarelor și în practica vieții. Mai mare e însă deosebirea între pravoslavia rusească și „legea“ noastră românească, — și bine va fi cu cât va fi mai mare, — cu alte cuvinte, cu cât biserica română va fi mai națională, ori care ar fi asemănările sau legăturile ei cu alte biserici, ori cât de adevărat este, că Dumnezeu este al lumii întregi, pentru că este Dumnezeul adevărat. Dar fiecare popor creștin se întrece în luptă cu alte popoare; și după cum crede mai cu tărie în Dumnezeu, speră mai mult în el, obține adesea mai multe biruințe în lupta vieței, și consideră pe Dumnezeu mai mult al său, decât al celor, cari sau nu cred în el, sau nu cred din toată inima, din sufletul lor. Căci o religiune devine cu atât mai națională, cu cât într’un popor e mai adâncă preocuparea de fondul ei moral, cu cât este mai vie. Iar Dumnezeul creștinesc este al viilor, și nu al morților, al celor ce trăiesc viață vie și vor să trăiască prin luptă și credință, nu al celor ce trăesc viață moartă, visează și sunt fără nici o credință pozitivă. 1) Reinhold, Der alte und der neue Glaube, 1908, Viena, Kirsch, pag. 22. Pei tru punctul de vedere protestant e interesantă cartea Prof, Dr, L. Weis, Immanuel Kant, Hamburg, Räuber Äans. totul cu vocea, care știa să robească inimile ascultătorilor. In 1848 s’a ocupat cu lucrarea „Eureka”, considerată ca cea mai de căpetenie între scrierile lui Poe și asemănată cu „Kosmosu-ul lui Humboldt, scrie despre tainele universului în formă de poezii în proză. In vara din 1849 a plecat iarăși la Richmond, a revăzut o iubire de demult, care acum era și văduvă și cu stare frumoasă. S-a logodit cu femeia, care nu dase uitării pe frumosul Edgar, acum sărac și nefericit. In toamna aceluiași an el a plecat din Richmond către New York să-și aranjeze lucrurile în vederea căsătoriei apropiate. La plecare se simțise cam rău și sosit la Baltimore, s’a dat jos din tren, i-se făcuse iarăși rău, și a fost găsit într’o stradă, lipsit de conștiință. L-au ridicat fără să fie cunoscut și l-au dus într’un spital, unde peste trei zile, în 7 Ojt. 1849, moare în urma unei aprinderi de creeri. In Baltimore i s’a ridicat mai târziu pe mormânt un monument, la care au contribuit mai ales elevele și profesoarele școalelor din Baltimore. ♦ Din lucrările lui Poe, care se disting prin fantasia îndrăzneață, prin fineța analizei și disposiția romantică a poetului, vom publica o povestire într’unul din numerele viitoare. Românii din Basarabia. Un român, originar din Basarabia, dar de present în România, domnul Zamfir Arbure, scrisese nu de mult un articol interesant, în „Minereu“, ziar de zi bucureștean, în care făcea constatarea, că Basarabia e românească și astăzi, pe lângă toate încercările și măsurile energice de desnaționalisare și de rusificare. S’a desnaționalisat adecă și a trecut în tabăra rusească, părăsindu și poporul, numai aristocrațimea, boerimea, care astăzi e perdută pentru românime, și s’a desnaționalisat și burghezimea, clasa mijlocie socială română, dar a rămas românească clasa de jos, poporul, țărănimea, care e tot credincioasă și acuma originei sale, trecutului ei, limbei și legii românești. Poporul român din Basarabia trece deci prin același proces, prin care trecuse la timpul său și poporul român din Ardeal, pe care tot așa il părăsise inteligența, aristocrațiea, în veacurile îndepărtate, pentru că, ea să fie perdută pentru poporul român, iar nu pentru că și poporul să-i urmeze și să-și denege obârșia, limba și legea. Căci toate le face poporul de rând românesc, numai lucrul acesta nu-1 poate face, să-și schimbe limba și legea. Măsurile de desnaționalizare sunt aspre și cu privire la Românii din Basarabia (întocmai ca la noi), dar se aud mereu și vosi rusești, dela oameni cu greutate, cari condamnă uizuințele acestea de desnaționalisare și asuprire a poporului român din Basarabia, pe care o țin și ei vrednic de o soarte mai bună. Intre aceștia trebue să punem pe Durnovo, frate al unui ministru rusesc, om cu deosebită trecere între politicianii din Rusia, care a scris mai multe articole favorabile Românilor din Basarabia, iar în timpul mai recent a tipărit și o broșură, intitulată „Politica pansavstă rusă in orientul pravoslavnic,“ în care scria cu privire la Basarabia următoarele lucruri interesante : ....Creștinii din antichitate niciodată n’au făcut deosebire între naționalități, aducându și perfect de bine aminte de cuvintele Apostolului, cum că în biserica ortodoxă nu există, nici elin, nu iudeu, nici spifu, și că toți pravoslavnicii sunt egali în Cristos. Marea biserică din Constantinopol a rămas pururea credincioasă, când a unit pe toate popoarele pravoslavnice. Și sârbi, și bulgari, și eleni din Macedonia, și vlahi și toski (albanezi), toți și-au păstrat naționalitatea lor, având de care clerul său și episcopi, cari cunoșteau limba enoriașilor, din sânul cărora au fost aleși“.............................................................. „In Basarabia, la începutul anilor 1870 instanțele noastre duhovnicești s’au înarmat în contra atot credincioșilor și devotaților moldoveni, al căror număr numai în Basarabia trece de un milion de suflete, și vreo 250 mii mai locuiesc în guvernămintele Herzon și Podolia. „Pentru a rusifica cu silnicia pe Moldoveni, pentru a-i transforma în Ruși a fost trimis la Chișinău „energicul“ arhiepiscop Pavel, fost apoi exarh al Georgiei, și pe care sinodul a fost silit să-l recheme de acolo. „Arhiepiscopul Pavel Înainte de toate a început activitatea sa prin a închide bisericele din eparhia Chișnăului, așa că pe când la 1872 acolo au ființat 773 biserici, la 1878 au rămas numai 414, astfel, că s’au închis peste 330 biserici, și toate acestea au fost biserici moldovenești, pe când cele rusești n'au fost atinse. Toate oftriile bisericești de pe la bisericile moldovenești, tipărite cu chirilice în limba română au fost cătate la metropolia din Chișinău, și arhiepiscopul Pavel in curgerea de 7 ani făcea foc cu ele, încălzind sobele metropoliei. Aceste fapte de un vandalism brutal sunt astăzi de notorietate publică și fac parte din istorie. „Tipografia bisericească românească a fost apoi vândută jidovilor de către episcopul Sergiu, succesorul lui Pavel. „In momentul de față prin bisericile din Basarabia n’au rămas decât rămășițele jalnice ale cărților bisericești românești. Mulțămită acestui fapt numai câteva rugăciuni se mai fac pe la biserici în limba română, iar aceea pe zio preoț’i în limba slavă, norodul nu pricepe, a cumpăra alte cărți bisericești în Rusia e cu neputință, căci nu există nicăiri. Numai în ultimul timp, mulțămită râvnei apostolice a arhiepiscopului Vladimir, s’a pus la cale tipărirea noilor cărți bisericești românești și la seminarul din Chișinău s’a înființat catedra de limba română, „întreprinsă de arhiepiscopul Pavel, rusificarea silnică a moldovenilor a avut de rezultat firesc, răcirea poporului român față de Buda. Sinodul român a dispus, ca părțile bisericești din România să fie de azi înainte tipărite cu litere latine, în loc de chirilice, și prin această măsură se rupse desăvârșit legătura românilor cu lumea slavă. Iată unde duce faptul îngenunchierei bisericei scopurilor politice, faptul săvârșit de oamenii scurți la minte, cari au ridicat furtuna în mijlocul creștinilor dela răsărit, cari dinamici au făcut pe Români georgiani și dușmanii Rusiei. „Poporul moldovean din Basarabia, mulțămită rusoficărei silnice, scrie dl Durnovo, a fost transformat într’o masă de robi inculți și muți, cari nu știu carte și sunt aruncați la discreția evreilor. Și este absolut oprit Românului, nu numai de a învăța limba română, ci și de a se ruga lui Dumnezeu în limba părintească. Sutimi de mii de hectare din pământurile acestui popor s’au dat colonilor ruși, bulgari și germani, pentru a sili pe moldoveni să-și părăsească țara și să se strămute aiurea, in anul 1908 s’a dat voie la 855 familii de țărani moldoveni, ca să se strămute în Siberia, părăsind pământul fertil al Basarabiei. „La 16 Septemvrie a. c. arhiepiscopul Vladimir a fost mutat la Don. Vina prelatului a fost, că dânsul a arătat dragostea păstorească pentru turma sa, că a iubit norodul moldovean. In locul său s’e așezat la Chișinău arhiepiscopul Serafim, menit a distruge opera apostolică a predecesorului său și a rusofiei Basarabia !....* * Iată ce foarte tristă și ce vață amară au Românii din Basarabia, chiar după mărturisirile unui Rus, care e atât de indignat de cele ce ge comit în contra acestui bun și blând popor, încât își varsă nemulțămirea pe calea tiparii, cerând o îndreptare grabnică a acestor nedreptăți și păcate comise în contra biseriei pravoslavnice întregi. De altcum Durnovo nu stă singur, isolat, cu părerile sale în chestia schimbării politicei rusești, față de Românii din Basarabia, ci mai sunt și alți politicieni în Rusia, cari sunt de aceeași părere. Dar cu toate acestea, credem că e departe încă timpul de a se putea făptui ceva, ci deocamdată ne alegem numai cu vorbele frumoase, pe cari le auzim de la unii, și aici la noi, și în Basarabia, și în Macedonia. Căci e așa croită aoartea Românului, ca el dragoste să nu întimpine niciunde, ci numai neîncredere, ură, asuprire. Cine știe până când?... ! Din despărț. „Asociațiunii“. Convocare. Din încredințarea comitetului despărțământului Sibiiului al „ Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, și în înțelegere cu conducătorii poporului nostru din comuna Vurpăr, aparținătoare acestui despărțământ, am onoarea a invita poporațiunea românească din Vurpăr și din comunele învecinate, atât cărturărimea, cât și plugarii — la Întrunirea culturală-economică, ce se va ținea în 2/15 Februarie a. e. în comuna Vurpăr cu următorul program: 1. Deschiderea întrunire la orele 11 și jum. din zi, prin subscrisul delegat al comitetului desp. Sibfia, care între altele va stărui asupra „însemnătății Asociațiunii”. 2. „Despre folosul învățăturii*, de dl loan Șiara, paroh gr. par. în Vurpăr. 3. „Despre beuturile spirtoase*, de R. Simu. 4. „Despre îngrășarea sau gunoirea pământului“, de dl Nicolae Manițiu, par. gr. or. în Vurpăr.