Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)

1910-08-05 / nr. 83

342 TELEGRAFUL "ROMAN Lipsa de fonduri bisericești. De George Banu, preot. (Fine). Dar vă rog mai ascultați una. Ați văzut cu toții măreața cetate Hunedoara cu mulțimea ei de turnuri. Multe sute de ani vor fi trecut, de când s’a zidit. Și cum de a stat pănă acum? Cine a apă­rat-o de ploi și viscole, ca să nu se dă­râme?.. De­sigur poganele ei acoperi­­șuri . . . Ei bine, și aceste puternice acoperi­­șuri nu stau ele oare din multe, multe bucățele de țiglă măruntă?.. . Iată, țiglă lângă țiglă formează acoperișuri mari și adăpostesc sute de ani castele și cetăți vestite. Tot asemenea din crețar cu crețar, adunat cu această cassetă, cu timpul se va forma un fond bisericesc, deci un puternic acoperiș scutitor al trebuințelor bisericii noastre­.. Da, se va forma cu toată si­­guritatea un fond, un capital, iar biserica nu va mai fi silită în vremuri grele a cere dela credincioși, să contribue cu sume de bani pentru acoperirea trebuințelor, fie a­­celea de ori­ce natură. Văd, iubiți ascultători, că ați price­­put și primit de bine cele auzite; sunt încredințat, că ați dori cu toată inima a vedea chiar împlinit acest lucru folositor, dar iată că altă nedumerire se ivește pe fețele voastre. »Toate sunt bune și fru­moase*, pare ca vă aud zicând: »dar cine va trăi pănă se va face din câte un pre­­țar fond bisericesc, adecă o așa grămadă de bani, încât să poată fi acoperite toate lip­surile bisericii din acela ?* La această nedu­­merire v’am și răspuns, iubiților, când am zis că datorința noastră este a lucra de pe acum pentru vremile viitoare. Iar, vă vom ajunge noi a și secera, unde am sămănat, la aceasta nici nu vă răspund eu, oi las să vă răspundă o întâmplare foarte nime­rită aici. Este în parohia mea Nădăștia­­de­ jos un om, care pănă acum de 79­ ori a sărbat și gustat Paștile . . . Acesta, în întreaga lui viață a fost un iubitor mare de a cultiva pomi. Din tinerețele lui, el s’a îndeletnicit mereu cu altoirea pomilor de tot felul. In primăvara tre­cută aflându-l eu migălind la altoirea unui păr, i-am zis: „Moșule! dta ai împlinit 79 ani, mă mir mult că și acum mai ai iscusința de a altor pomi, și mă minunez că dta nu-ți dai seamă, că din părul ace­sta nu vei gusta pere, căci pănă va fi a­­cesta în stare a produce fructe, dta de mult te vei odihni în sinul pămân­tului“. Moșneagul, lăsând jos cuțitașul de altoit, se îndreptă spre mine și ștergân­­du-și ochii blânzi și umezi cu mâneca că­meșii îmi răspunde: »Părinte! Aceasta o știu eu prea bine. Nici nu cer de la Dzeu să mai trăesc atâta; dar, părinte, îmi aduc aminte, eram copil de 6—7 ani când mo­șul meu — om mai bătrân ca mine acum — a sădit mărul cel mare și puternic din fundul grădinei mele. N’a gustat el din acesta nici un măr, dar m’am îndulcit eu și ai mei, ba chiar satul întreg — din gu­stoasele fructe — iar pe el, pe moșul meu — l-am binecuvântat totdeauna de câte ori gustam din merele acestea, rugând pe Dzeu să-l odihnească și să-i ierte toate păcatele lui . . . »Părinte! Aceasta o doresc și eu, să mă binecuvinte și să-mi ceară de la Dzeu iertarea păcatelor mele, toți câți vor gusta vre­odată din acest păr: aceasta îmi va fi răsplata care mă va îndulci însotit mai mult, ca și când aș ajunge să gust pere de aici“. O, fraților, ce cuvinte de aur sunt cuvintele moșneagului. O, ce îndemn și învățătură sfântă ne pun acestea înaintea ochilor noștri! El, om de 79 de ani, ostă­­nește la un lucru despre care știe, că nu­mai pentru alții se ostănește, dar vede în acelaș timp și răsplata ce o va primi de la stăpânul vieții în viața cerească, răsplată urmată după binecuvântările și rugăciu­nile urmașilor, pentru cari a ostenit. Așa să judecăm și așa să și facem și noi, când hotărâm a planta pomul adu­cător de roade pentru o întreagă comună bisericească — fondul bisericesc, despre care vorbim! Nu suntem in stare a pune grămezi de bani în visteria bisericii, căci suntem săraci. Nu putem face dintr’odată fond mare bisericesc, dar cu ajutorul acestei oaspete — cu câte un crețar-doi, după oare­care vreme, acesta se va întrupa. Iar co­piii și nepoții vor binecuvânta țărâna noa­stră! Vai, de s’ar fi început acest lucru înainte cu 40—50 ani! Cum n’ați fi fost siliți voi, iubiților, a face arm­e greu pe bieții săraci, când zidirăți mai în anii tre­cuți această biserică, cum ar fi scutiți mulți dintre voi, oari și astăzi sunt re­stanți cu acel arm­c, ca să fie silită bise­rica a-i împropestia pe una ca aceia. Sus inimile, fraților! Deșteptați-vă deci, și ceea ce nu am făcut pănă acum, să începem de aci înainte. Munca e sfântă, scopul este dumnezeesc, pe lucru dsci și ajutorul ce­lui Preaînalt ne va însoți. Da, iubite cre­știne ! întru numele lui Dzeu, întru feri­cirea ta pământească și cerească te sfă­­tuesc, nu trece nici­când pe lângă această casseră, fără să arunci în ea cu cât te va ajuta Dzeu! Un prețar ce-l pui noi, e dat sufletului tău sărac. Acel prețar ajută la înmulțirea capitalelor, din cari se susțin așezămintele cari țântesc posibila fericire de pe pământ și din cer, țântesc zidirea împărăției lui Dzeu pe pământ. Cu pre­­țarul tău ce-i pui în oassetă în fiecare Duminecă și sărbătoare, te faci binefăcă­torul bisericii. Și tu de bună seamă ai auzit, că biserică în veac nu uită pe bine­făcătorii săi, căci totdeauna auzi rugăciu­nea ei: ,Pe binefăcătorii bisericii Tale pomenește­­­, Doamne, întru împărăția Ta totdeauna“. O, creștine! care nu te înduri ați dărui ție însuți un ban, deși îl ai la în­demână, — să poți tu auzi sbuciumarea sufletului tău obidit pentru această stâr­­penie a ta, cum te-ai cutremura, cum ț’-ai schimba năravul... Urechea ascultă, cum se tângue sufletul tău zicând: „Dzeule bine, în ce trup m’ai sălăș­luit, pe stâpân mi-ai încredințat mie­ în­treagă săptămâna numai pentru sine os­tenește, toată agonisita trudei sale, la care și eu sunt părtaș, numai pentru sine o mistuește, — și mie, vai, nici măcar a șaptea zi, nici măcar Dumineca nu-mi în­tinde o fârmitură... ,O, Dzeule, luminează-mi acest trup înzestrat cu minte înțelegătoare, ca să în­țeleagă, că adevărata lui agoniseală și co­moară este prețarul ce mi-l dă mie, — pe care-l va afla și în cer, și pe care nici focul, nici moliile, nici furii nu-l pot ni­­mici*... Așa se târguește sufletul tău, creș­tine fără milă, și tu nu-l auzi, — tu zici că nu ai un ban, — ea ră­eșind din biserică adesea scoți mai mulți bani pentru a-i da evreului pe tabac și rachiu. Indreaptă-te deci ca și fiul rătăcit, și zi și tu ca acela : ,Soula-mi­ voiu și mă voiu întoarce­. Avea-voi grije de acum îna­inte și de săracul meu suflet. Da, fraților, surorilor! De astăzi îna­inte nu vă pară rău a pune câte un pre­țar în oassetă pentru binele vostru sufle­tesc. Dzeu va însemna totdeauna darul vostru, ca și pe al văduvei din scrip­tură. El va ajuta prin munca voastră a spori capitalul sfânt — și prin aceasta va mântui biserica Sa, poporul Său, de toate viferele ispitelor. Iară vouă, creștini iu­biți, vă va spune cuvinte pline de mân­­găere, adresate în evangelia de astăzi su­­tașului: „Poporul meu, după cum ai cre­zut, după cum ai lucrat, — să fii țieu. Amin! Credeul. O întâmplare cuprinsă în faptele apo­stolilor la cap VIII., v. 27—39 ne arată, cum dela începutul creștinismului „cre­deal“ avea importanță de frunte pentru cel ce vrea să fie creștin. „Un bărbat etiopean, un eunuc, un puternic la curtea Condacei, împărăteasa Etiopenilor, care era peste tot tesaurul ei, venise la Ieru­salim să se închine. Și pe când se în­torcea, șezând în trăsura sa cetia pe pro­fetul Isaia. Atunci spiritul (care­­ mânase pe această cale pustie) zise lui Filip: Apropie-te și ține-te de această trăsură. Și Filip alergând îl auzi cetind pe Isaia prorocul și zise: Oare înțelegi cele ce ce­tești? Iar el îi zise: Cum aș putea înțe­lege, dacă nu-mi arată cineva ? Și rugă pe Filip, că suinduse se șază cu dânsul. Și partea scripturii pe care o cetea era aceasta: Ca o oaie la junghiere fu adus; Și fără glas ca un miel înaintea ce­lui ce-l tunde. Așa nu-și deschise gura sa. lntru umilința lui fu ridicată jude­cata lui. Și neamul lui cine i va spune? Căci se ia de pe pământ viața lui. Atunci eunucul răspunzând lui Filip zise: Rogu-te despre cine zice profetul aceasta? Despre sine însuși sau despre al­­tul ? Iar Filip deschizându-și gura sa, și începând de la scriptura aceasta îl bine­­vesti pe Isus. Și când mergeau pe cale, văzură o apă; și eunucul zise: Iată apa, ce mă împodecă ca să fiu botezat? Și Filip îi zise: Dacă crezi din toată inima — este ertat. Și răspunzând­u­ie: Cred că Isus Cristos este Fiiul lui Dum­nezeu. Și porunci să stea trăsura; ai a­­mândoi se deferă jos la apă, atât Filip, cât și eunucul, și Filip îl boteză“. Credeurile vechi — sunt două teo­rii, sunt o sfcatorire a credinței pentru sco­pul propagării, după unii — sau o ampli­ficare a mărturisirii de la botez specificată și codificată în sinoadele prime. Pe când trăia, Isus întrebă ucenicii: cine cred ei că este El — și răspunde Petru. După răstignire o clipă se pare, că acea mărturisire nu avuse nici un efect, învățăceii se întoarseră din nou la vechile lor ocupații. Petru și soții lui la pescuit. Li se arată Cristos și acolo, le cere de mâncare și printr’o minune îi face să în­trevadă pe vechiul învățător și fi­u al lui Dumnezeu cel înviat. Evangeliile utreniei atestă cu docu­­mentele istorice cele mai sigure și neîn­doielnice învierea Lui. Guido d’Arezzo este cel dintâi, care a eliminat semnele notațiunii vechi, așa nu­mitele „newme“ și a inventat el notele mu­zicale, pe cari le avem astăzi. Cântul gregorian a urmat a se prac­tica în biserica latină pănă prin suta a XVI a, când apoi, cu ocaziunea renașterii artelor frumoase, s-au făcut încercări de îmbunătățire și pe terenul muzicei biseri­cești,­­ dar fără resultat. Atunci apare pe prisonul culturii mu­­zicei geniul lui Palestrina, care a prelucrat și armonizat cântul gregorian. Composițiile lui Palestrina nu s’au practicat așa mult în biserica latină, și aceasta din următoarele cauza: întâi, pen­­tru că la executarea lor se revere un per­sonal foarte mare și cu multe cunoștințe muzicale; a doua, pentru că făcându-se studii mai profunde asupra lor, s’a dovedit că este o mare abatere de la cântul original gregorian. Introducându-se însă orga în biserica latină cântul gregorian a fost scos și înlo­cuit cu compozițiile maeștrilor celebri. Poporul venea la biserică în Dumineci și sărbători nu din sentimentul evlaviei și al râvnei, ci mai ales ca să admire între­cerile maeștrilor în compoziții oare de care mai stranii. Aceste compoziții se cântă pănă în prezent în biserica latină. Liturgia noastră obicinuită pe lângă enorarea a câte unui incident din vremea de 40 de zile dintre răstignire, înviere și înălțare, în care a trecut prin transforma­­țiile progresive numite: glorificare (vezi Filipieni III. 21) cuprinde și mărturisirea solemnă a credinței în cred eu. Să socotim aici ce înseamnă, când zicem: Cred într’unul Dumnezeu. Este a­­ceasta o definiție filosofică ori o mărturi­sire de credință? E o rugăciune, espresia unei vieți? Față­ de adevăr mintea noastră poate avea una din aceste patru atitudini:­­Nepăsare desprețuitoare. Tipul să-l luăm din narațiunile evangelice. E atitudinea sarcastică a lui Pilat, când a întrebat: Ce e adevărul! Și s’a depărtat fără se aștepte răspuns. Înaintea acestui soldat roman omul, cel ce stetea în față și oara socotea să întemeieze împărăția sa pe adevăr, era un entusiast, un romantic... adevăr! In timpul de azi această atitudine o au anumită plasă de politicieni, cari cred despre cei ce vor să validiteze principiile de aur ale celor 10 porunci în viață — e o iluzie, pa care a o urmări în viață o so­­cot naivitate. Et­zio: rivalii noștri au svonul, vâ­va, nimbul, însă câștigal e al nostru. Aceasta e și atitudinea agnosti­cilor superstițioși, cari privesc cu dispreț la orice chestie din lumea nevăzută, ca la un teren vast al credinței omenești, și cari caracterisează vorbirea despre Dum­nezeu mai rea ca: »Sunetul de aramă și ca chimvalul răsunător». A doua atitudine e aceea a omului care cuprinde acel adevăr, sau cel mult părerea populară despre el, întrucât e un element ușitat în societatea omenească. Atitudinea lui Simon Magul, care văzând că Petru strânge lume în jurul său și face minuni, se îmbie să cumpere ca bani — darul Duhului sfânt. In evul mediu era atitudinea aceasta încuibată într’o anu­mită clasă de oameni, cari aveau puțină s’au nici o sinceritate în credeurile lor, dar le găseau prielnice în susținerea or­­dinei în societatea credulă și exercitau o mare influință cu ajutorul lor. Anumiți polit­oiani au lozințele lor pentru a dobândi voturi, însă adevărul nu-l vădesc oamenilor, ca să nu-și frigă degetele. In biserică tipul acesta inter­pretează credeurile conform opiniilor po­pulare și prejudiciilor vremii, cari năzuesc după înoiri și reforme nu pentru că doar din acestea ar resulta foloase pe seama obștii, ci pentru că lor le sunt profitabile și deschid teren speculațiunilor lor per­sonale. A treia atitudine este a curiosită­ți in­telectuale. Tipul nu e redat în scrisoarea lui Pavel, despre Atenienii, cari petreceau vremea spunând sau ascultând noutăți. Aceasta e atitudinea teoretică ușutată de acei oameni, cari ceresc și studiază nu doar că vreau să și modifice caracterul ori ținuta, ci numai spre a-și mulțămi curio­­sitatea altfel lăudabilă. Atâția Atenieni pentru cari ce e bun e tot ceea ce e nou. Studiază o anume che­stiune, nu ca să-i fie aderenți, ci numai ca să știe despre ce se vorbește și se agită în public. Aceasta e atitudinea multelor emi­nente — să zicem și respectabile, dar în urmă totuși Religioase discuții teologice cu cea din urmă carte despre esistența lui Dumnezeu, dar cu nici o noțiune de a I se supune ei, cu nici o convingere nouă : dacă exis­ă, ori tratând de e sufletul ne­ Vorbind de actualitate, biserica occi­­dentală are fericirea de a avea de cap al ei pe Pius X, bărbat cu multe cunoștințe muz­eale. Prin decretul său „Motu Pro­prio” din 22 Nov. 1903 oprește din bise­rica șa această muzică anticreștină, și dă ordin ca să nu se mai cânte compozițiile lipsite de orice spirit creștin, și totodată dispune, a se cânta numai cântul gregorian și palestrinian, întemeiat pe cele 8 glasuri ale muzicei orientale. Impune tuturor bi­sericilor, comunităților religioase, colegii­lor, seminariilor din Roma, să se folosească numai de cântul g­egorian în toată origi­nalitatea sa. Poruncește cardinalului său Respighi, să nu cruțe nimic întru executarea acestui ordin. Oprește a se cânta în biserică cu in­strumente lărmuitoare, și cere ca numai acele instrumente să se folosească, care servesc de acompaniament și nu înăbușesc cântul. Cântarea are să fie corală. Pius X, încă pe când era episcop și cardinal, a fost un mare cultivător al mu­­zicei. După ce a fost hirotonit de preot, a fost numit director la capela S. Miron în Veneția, de unde apoi Leon al XIII-lea l-a chemat la Roma, ca director al cape­lei Sixtine. Fiind un mare admirator al cântului gregorian, în competența sa mu­­zicală, nu cruță nimic întru îndeplinirea scopului în această privință. FOISO­ARA. » Eclesiastice II. de I. Mateiu preot. In acest periodl de timp în occident cântul eclesiastic nu era introdus, decât în Roma, Milan și într-un număr foarte mic de d­ecese. In Roma se afla o școală de canto încă de pe la începutul secolului IV. Altă școală de canto se afla în Milan pe la în­ceputul sec. al V-lea, înființată de Sftul Ambrosie, episcopul de acolo. In aceste școli se foloseau învățători aduși din Gre­cia, și erau foarte bine plătiți. Sftul Ambrosie a întocmit cea dintâi carte de cântări bisericești suprimând po­topul de game, adoptând numai cele patru moduri de muzică greacă: dorio, frigio, eolic și mixolidic. Aproape două secole s-a folosit cântul Ambrozian în biserica occidentală. Pe la finea secolului VI papa Gre­­goriu cel Mare, a dat muzicei bisericești o desvoltare mai mare. Papa Gregoriu I, care a învățat cân­tul în Constantinopol, pe când era acolo [ Apocriziei, a schimbat cele patru scări ale Sântului Ambrosie, formând din ele opt scări, și adoptând astfel în biserică , cele opt glasuri sie muzicei orientale. In timpul acesta cântăreții erau g­eoi, muzica greacă, cultura grecească, singure textele cântărilor erau diferite. Și aici, ca și în orient, cu imnologia­­ bisericească se ocupau călugării și epis­copii. Intre cei mai însemnați au fost: A. Prudențiu, C. S. Sidoniu Apolinar, S. Pau­lin Noian, care a scris și faimoasa Odă cătră S. Niceta episcopul Daciei, Iamne abis, et nos properans relinquis, quos tam­en sola regione linguis, semper adnexa sine fine tecum Mente futuros, samne discedis, revocante longe, quam colis, terra? sed et hic resistis, band­e Niceta, quoniam et profectum Corde tenemus, etc. Mare celebritate a fost în timpul a­­cesta oda Safică, care se cânta în biserică la Sân-Ioan în 24 iunie: Ut queant laxis, resonare fibris, Mila gestorum, famuli tuorum, Solve polluti, labii reatum, Sancte Ioannes. Din această odă a luat apoi călugărul Guido d'Arezzo, silabele dintâi și mijlocii ale fie­cărui vers, și astfel a format nu­mirea celor opt tonuri ale scărei muzicale în octavă. *

Next