Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)
1910-08-05 / nr. 83
342 TELEGRAFUL "ROMAN Lipsa de fonduri bisericești. De George Banu, preot. (Fine). Dar vă rog mai ascultați una. Ați văzut cu toții măreața cetate Hunedoara cu mulțimea ei de turnuri. Multe sute de ani vor fi trecut, de când s’a zidit. Și cum de a stat pănă acum? Cine a apărat-o de ploi și viscole, ca să nu se dărâme?.. Desigur poganele ei acoperișuri . . . Ei bine, și aceste puternice acoperișuri nu stau ele oare din multe, multe bucățele de țiglă măruntă?.. . Iată, țiglă lângă țiglă formează acoperișuri mari și adăpostesc sute de ani castele și cetăți vestite. Tot asemenea din crețar cu crețar, adunat cu această cassetă, cu timpul se va forma un fond bisericesc, deci un puternic acoperiș scutitor al trebuințelor bisericii noastre.. Da, se va forma cu toată siguritatea un fond, un capital, iar biserica nu va mai fi silită în vremuri grele a cere dela credincioși, să contribue cu sume de bani pentru acoperirea trebuințelor, fie acelea de orice natură. Văd, iubiți ascultători, că ați priceput și primit de bine cele auzite; sunt încredințat, că ați dori cu toată inima a vedea chiar împlinit acest lucru folositor, dar iată că altă nedumerire se ivește pe fețele voastre. »Toate sunt bune și frumoase*, pare ca vă aud zicând: »dar cine va trăi pănă se va face din câte un prețar fond bisericesc, adecă o așa grămadă de bani, încât să poată fi acoperite toate lipsurile bisericii din acela ?* La această nedumerire v’am și răspuns, iubiților, când am zis că datorința noastră este a lucra de pe acum pentru vremile viitoare. Iar, vă vom ajunge noi a și secera, unde am sămănat, la aceasta nici nu vă răspund eu, oi las să vă răspundă o întâmplare foarte nimerită aici. Este în parohia mea Nădăștiade jos un om, care pănă acum de 79 ori a sărbat și gustat Paștile . . . Acesta, în întreaga lui viață a fost un iubitor mare de a cultiva pomi. Din tinerețele lui, el s’a îndeletnicit mereu cu altoirea pomilor de tot felul. In primăvara trecută aflându-l eu migălind la altoirea unui păr, i-am zis: „Moșule! dta ai împlinit 79 ani, mă mir mult că și acum mai ai iscusința de a altor pomi, și mă minunez că dta nu-ți dai seamă, că din părul acesta nu vei gusta pere, căci pănă va fi acesta în stare a produce fructe, dta de mult te vei odihni în sinul pământului“. Moșneagul, lăsând jos cuțitașul de altoit, se îndreptă spre mine și ștergându-și ochii blânzi și umezi cu mâneca cămeșii îmi răspunde: »Părinte! Aceasta o știu eu prea bine. Nici nu cer de la Dzeu să mai trăesc atâta; dar, părinte, îmi aduc aminte, eram copil de 6—7 ani când moșul meu — om mai bătrân ca mine acum — a sădit mărul cel mare și puternic din fundul grădinei mele. N’a gustat el din acesta nici un măr, dar m’am îndulcit eu și ai mei, ba chiar satul întreg — din gustoasele fructe — iar pe el, pe moșul meu — l-am binecuvântat totdeauna de câte ori gustam din merele acestea, rugând pe Dzeu să-l odihnească și să-i ierte toate păcatele lui . . . »Părinte! Aceasta o doresc și eu, să mă binecuvinte și să-mi ceară de la Dzeu iertarea păcatelor mele, toți câți vor gusta vreodată din acest păr: aceasta îmi va fi răsplata care mă va îndulci însotit mai mult, ca și când aș ajunge să gust pere de aici“. O, fraților, ce cuvinte de aur sunt cuvintele moșneagului. O, ce îndemn și învățătură sfântă ne pun acestea înaintea ochilor noștri! El, om de 79 de ani, ostănește la un lucru despre care știe, că numai pentru alții se ostănește, dar vede în acelaș timp și răsplata ce o va primi de la stăpânul vieții în viața cerească, răsplată urmată după binecuvântările și rugăciunile urmașilor, pentru cari a ostenit. Așa să judecăm și așa să și facem și noi, când hotărâm a planta pomul aducător de roade pentru o întreagă comună bisericească — fondul bisericesc, despre care vorbim! Nu suntem in stare a pune grămezi de bani în visteria bisericii, căci suntem săraci. Nu putem face dintr’odată fond mare bisericesc, dar cu ajutorul acestei oaspete — cu câte un crețar-doi, după oarecare vreme, acesta se va întrupa. Iar copiii și nepoții vor binecuvânta țărâna noastră! Vai, de s’ar fi început acest lucru înainte cu 40—50 ani! Cum n’ați fi fost siliți voi, iubiților, a face arme greu pe bieții săraci, când zidirăți mai în anii trecuți această biserică, cum ar fi scutiți mulți dintre voi, oari și astăzi sunt restanți cu acel armc, ca să fie silită biserica a-i împropestia pe una ca aceia. Sus inimile, fraților! Deșteptați-vă deci, și ceea ce nu am făcut pănă acum, să începem de aci înainte. Munca e sfântă, scopul este dumnezeesc, pe lucru dsci și ajutorul celui Preaînalt ne va însoți. Da, iubite creștine ! întru numele lui Dzeu, întru fericirea ta pământească și cerească te sfătuesc, nu trece nicicând pe lângă această casseră, fără să arunci în ea cu cât te va ajuta Dzeu! Un prețar ce-l pui noi, e dat sufletului tău sărac. Acel prețar ajută la înmulțirea capitalelor, din cari se susțin așezămintele cari țântesc posibila fericire de pe pământ și din cer, țântesc zidirea împărăției lui Dzeu pe pământ. Cu prețarul tău ce-i pui în oassetă în fiecare Duminecă și sărbătoare, te faci binefăcătorul bisericii. Și tu de bună seamă ai auzit, că biserică în veac nu uită pe binefăcătorii săi, căci totdeauna auzi rugăciunea ei: ,Pe binefăcătorii bisericii Tale pomenește, Doamne, întru împărăția Ta totdeauna“. O, creștine! care nu te înduri ați dărui ție însuți un ban, deși îl ai la îndemână, — să poți tu auzi sbuciumarea sufletului tău obidit pentru această stârpenie a ta, cum te-ai cutremura, cum ț’-ai schimba năravul... Urechea ascultă, cum se tângue sufletul tău zicând: „Dzeule bine, în ce trup m’ai sălășluit, pe stâpân mi-ai încredințat mie întreagă săptămâna numai pentru sine ostenește, toată agonisita trudei sale, la care și eu sunt părtaș, numai pentru sine o mistuește, — și mie, vai, nici măcar a șaptea zi, nici măcar Dumineca nu-mi întinde o fârmitură... ,O, Dzeule, luminează-mi acest trup înzestrat cu minte înțelegătoare, ca să înțeleagă, că adevărata lui agoniseală și comoară este prețarul ce mi-l dă mie, — pe care-l va afla și în cer, și pe care nici focul, nici moliile, nici furii nu-l pot nimici*... Așa se târguește sufletul tău, creștine fără milă, și tu nu-l auzi, — tu zici că nu ai un ban, — ea răeșind din biserică adesea scoți mai mulți bani pentru a-i da evreului pe tabac și rachiu. Indreaptă-te deci ca și fiul rătăcit, și zi și tu ca acela : ,Soula-mi voiu și mă voiu întoarce. Avea-voi grije de acum înainte și de săracul meu suflet. Da, fraților, surorilor! De astăzi înainte nu vă pară rău a pune câte un prețar în oassetă pentru binele vostru sufletesc. Dzeu va însemna totdeauna darul vostru, ca și pe al văduvei din scriptură. El va ajuta prin munca voastră a spori capitalul sfânt — și prin aceasta va mântui biserica Sa, poporul Său, de toate viferele ispitelor. Iară vouă, creștini iubiți, vă va spune cuvinte pline de mângăere, adresate în evangelia de astăzi sutașului: „Poporul meu, după cum ai crezut, după cum ai lucrat, — să fii țieu. Amin! Credeul. O întâmplare cuprinsă în faptele apostolilor la cap VIII., v. 27—39 ne arată, cum dela începutul creștinismului „credeal“ avea importanță de frunte pentru cel ce vrea să fie creștin. „Un bărbat etiopean, un eunuc, un puternic la curtea Condacei, împărăteasa Etiopenilor, care era peste tot tesaurul ei, venise la Ierusalim să se închine. Și pe când se întorcea, șezând în trăsura sa cetia pe profetul Isaia. Atunci spiritul (care mânase pe această cale pustie) zise lui Filip: Apropie-te și ține-te de această trăsură. Și Filip alergând îl auzi cetind pe Isaia prorocul și zise: Oare înțelegi cele ce cetești? Iar el îi zise: Cum aș putea înțelege, dacă nu-mi arată cineva ? Și rugă pe Filip, că suinduse se șază cu dânsul. Și partea scripturii pe care o cetea era aceasta: Ca o oaie la junghiere fu adus; Și fără glas ca un miel înaintea celui ce-l tunde. Așa nu-și deschise gura sa. lntru umilința lui fu ridicată judecata lui. Și neamul lui cine i va spune? Căci se ia de pe pământ viața lui. Atunci eunucul răspunzând lui Filip zise: Rogu-te despre cine zice profetul aceasta? Despre sine însuși sau despre altul ? Iar Filip deschizându-și gura sa, și începând de la scriptura aceasta îl binevesti pe Isus. Și când mergeau pe cale, văzură o apă; și eunucul zise: Iată apa, ce mă împodecă ca să fiu botezat? Și Filip îi zise: Dacă crezi din toată inima — este ertat. Și răspunzânduie: Cred că Isus Cristos este Fiiul lui Dumnezeu. Și porunci să stea trăsura; ai amândoi se deferă jos la apă, atât Filip, cât și eunucul, și Filip îl boteză“. Credeurile vechi — sunt două teorii, sunt o sfcatorire a credinței pentru scopul propagării, după unii — sau o amplificare a mărturisirii de la botez specificată și codificată în sinoadele prime. Pe când trăia, Isus întrebă ucenicii: cine cred ei că este El — și răspunde Petru. După răstignire o clipă se pare, că acea mărturisire nu avuse nici un efect, învățăceii se întoarseră din nou la vechile lor ocupații. Petru și soții lui la pescuit. Li se arată Cristos și acolo, le cere de mâncare și printr’o minune îi face să întrevadă pe vechiul învățător și fiu al lui Dumnezeu cel înviat. Evangeliile utreniei atestă cu documentele istorice cele mai sigure și neîndoielnice învierea Lui. Guido d’Arezzo este cel dintâi, care a eliminat semnele notațiunii vechi, așa numitele „newme“ și a inventat el notele muzicale, pe cari le avem astăzi. Cântul gregorian a urmat a se practica în biserica latină pănă prin suta a XVI a, când apoi, cu ocaziunea renașterii artelor frumoase, s-au făcut încercări de îmbunătățire și pe terenul muzicei bisericești, dar fără resultat. Atunci apare pe prisonul culturii muzicei geniul lui Palestrina, care a prelucrat și armonizat cântul gregorian. Composițiile lui Palestrina nu s’au practicat așa mult în biserica latină, și aceasta din următoarele cauza: întâi, pentru că la executarea lor se revere un personal foarte mare și cu multe cunoștințe muzicale; a doua, pentru că făcându-se studii mai profunde asupra lor, s’a dovedit că este o mare abatere de la cântul original gregorian. Introducându-se însă orga în biserica latină cântul gregorian a fost scos și înlocuit cu compozițiile maeștrilor celebri. Poporul venea la biserică în Dumineci și sărbători nu din sentimentul evlaviei și al râvnei, ci mai ales ca să admire întrecerile maeștrilor în compoziții oare de care mai stranii. Aceste compoziții se cântă pănă în prezent în biserica latină. Liturgia noastră obicinuită pe lângă enorarea a câte unui incident din vremea de 40 de zile dintre răstignire, înviere și înălțare, în care a trecut prin transformațiile progresive numite: glorificare (vezi Filipieni III. 21) cuprinde și mărturisirea solemnă a credinței în cred eu. Să socotim aici ce înseamnă, când zicem: Cred într’unul Dumnezeu. Este aceasta o definiție filosofică ori o mărturisire de credință? E o rugăciune, espresia unei vieți? Față de adevăr mintea noastră poate avea una din aceste patru atitudini:Nepăsare desprețuitoare. Tipul să-l luăm din narațiunile evangelice. E atitudinea sarcastică a lui Pilat, când a întrebat: Ce e adevărul! Și s’a depărtat fără se aștepte răspuns. Înaintea acestui soldat roman omul, cel ce stetea în față și oara socotea să întemeieze împărăția sa pe adevăr, era un entusiast, un romantic... adevăr! In timpul de azi această atitudine o au anumită plasă de politicieni, cari cred despre cei ce vor să validiteze principiile de aur ale celor 10 porunci în viață — e o iluzie, pa care a o urmări în viață o socot naivitate. Etzio: rivalii noștri au svonul, vâva, nimbul, însă câștigal e al nostru. Aceasta e și atitudinea agnosticilor superstițioși, cari privesc cu dispreț la orice chestie din lumea nevăzută, ca la un teren vast al credinței omenești, și cari caracterisează vorbirea despre Dumnezeu mai rea ca: »Sunetul de aramă și ca chimvalul răsunător». A doua atitudine e aceea a omului care cuprinde acel adevăr, sau cel mult părerea populară despre el, întrucât e un element ușitat în societatea omenească. Atitudinea lui Simon Magul, care văzând că Petru strânge lume în jurul său și face minuni, se îmbie să cumpere ca bani — darul Duhului sfânt. In evul mediu era atitudinea aceasta încuibată într’o anumită clasă de oameni, cari aveau puțină s’au nici o sinceritate în credeurile lor, dar le găseau prielnice în susținerea ordinei în societatea credulă și exercitau o mare influință cu ajutorul lor. Anumiți politoiani au lozințele lor pentru a dobândi voturi, însă adevărul nu-l vădesc oamenilor, ca să nu-și frigă degetele. In biserică tipul acesta interpretează credeurile conform opiniilor populare și prejudiciilor vremii, cari năzuesc după înoiri și reforme nu pentru că doar din acestea ar resulta foloase pe seama obștii, ci pentru că lor le sunt profitabile și deschid teren speculațiunilor lor personale. A treia atitudine este a curiosități intelectuale. Tipul nu e redat în scrisoarea lui Pavel, despre Atenienii, cari petreceau vremea spunând sau ascultând noutăți. Aceasta e atitudinea teoretică ușutată de acei oameni, cari ceresc și studiază nu doar că vreau să și modifice caracterul ori ținuta, ci numai spre a-și mulțămi curiositatea altfel lăudabilă. Atâția Atenieni pentru cari ce e bun e tot ceea ce e nou. Studiază o anume chestiune, nu ca să-i fie aderenți, ci numai ca să știe despre ce se vorbește și se agită în public. Aceasta e atitudinea multelor eminente — să zicem și respectabile, dar în urmă totuși Religioase discuții teologice cu cea din urmă carte despre esistența lui Dumnezeu, dar cu nici o noțiune de a I se supune ei, cu nici o convingere nouă : dacă exisă, ori tratând de e sufletul ne Vorbind de actualitate, biserica occidentală are fericirea de a avea de cap al ei pe Pius X, bărbat cu multe cunoștințe muzeale. Prin decretul său „Motu Proprio” din 22 Nov. 1903 oprește din biserica șa această muzică anticreștină, și dă ordin ca să nu se mai cânte compozițiile lipsite de orice spirit creștin, și totodată dispune, a se cânta numai cântul gregorian și palestrinian, întemeiat pe cele 8 glasuri ale muzicei orientale. Impune tuturor bisericilor, comunităților religioase, colegiilor, seminariilor din Roma, să se folosească numai de cântul gegorian în toată originalitatea sa. Poruncește cardinalului său Respighi, să nu cruțe nimic întru executarea acestui ordin. Oprește a se cânta în biserică cu instrumente lărmuitoare, și cere ca numai acele instrumente să se folosească, care servesc de acompaniament și nu înăbușesc cântul. Cântarea are să fie corală. Pius X, încă pe când era episcop și cardinal, a fost un mare cultivător al muzicei. După ce a fost hirotonit de preot, a fost numit director la capela S. Miron în Veneția, de unde apoi Leon al XIII-lea l-a chemat la Roma, ca director al capelei Sixtine. Fiind un mare admirator al cântului gregorian, în competența sa muzicală, nu cruță nimic întru îndeplinirea scopului în această privință. FOISOARA. » Eclesiastice II. de I. Mateiu preot. In acest periodl de timp în occident cântul eclesiastic nu era introdus, decât în Roma, Milan și într-un număr foarte mic de decese. In Roma se afla o școală de canto încă de pe la începutul secolului IV. Altă școală de canto se afla în Milan pe la începutul sec. al V-lea, înființată de Sftul Ambrosie, episcopul de acolo. In aceste școli se foloseau învățători aduși din Grecia, și erau foarte bine plătiți. Sftul Ambrosie a întocmit cea dintâi carte de cântări bisericești suprimând potopul de game, adoptând numai cele patru moduri de muzică greacă: dorio, frigio, eolic și mixolidic. Aproape două secole s-a folosit cântul Ambrozian în biserica occidentală. Pe la finea secolului VI papa Gregoriu cel Mare, a dat muzicei bisericești o desvoltare mai mare. Papa Gregoriu I, care a învățat cântul în Constantinopol, pe când era acolo [ Apocriziei, a schimbat cele patru scări ale Sântului Ambrosie, formând din ele opt scări, și adoptând astfel în biserică , cele opt glasuri sie muzicei orientale. In timpul acesta cântăreții erau geoi, muzica greacă, cultura grecească, singure textele cântărilor erau diferite. Și aici, ca și în orient, cu imnologia bisericească se ocupau călugării și episcopii. Intre cei mai însemnați au fost: A. Prudențiu, C. S. Sidoniu Apolinar, S. Paulin Noian, care a scris și faimoasa Odă cătră S. Niceta episcopul Daciei, Iamne abis, et nos properans relinquis, quos tamen sola regione linguis, semper adnexa sine fine tecum Mente futuros, samne discedis, revocante longe, quam colis, terra? sed et hic resistis, bande Niceta, quoniam et profectum Corde tenemus, etc. Mare celebritate a fost în timpul acesta oda Safică, care se cânta în biserică la Sân-Ioan în 24 iunie: Ut queant laxis, resonare fibris, Mila gestorum, famuli tuorum, Solve polluti, labii reatum, Sancte Ioannes. Din această odă a luat apoi călugărul Guido d'Arezzo, silabele dintâi și mijlocii ale fiecărui vers, și astfel a format numirea celor opt tonuri ale scărei muzicale în octavă. *