Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)

1910-10-16 / nr. 112

Anul ST111. Bi­bi In, Sâmbătă 16/29 Octonmie 1910. Nr. 112. TELE­GRAFUL ROM Alf. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL: i Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. INSERȚIUNILE: Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — rândul cu litere garmond, de trei ori 30 fiii Tinerii la conducere. Sibiiu, 28 Octomvrie n. S’a adus vorba mai de multe ori, în articole publicate în „Tribuna“ din Arad, asupra bătrânilor, după părerea confraților din Arad, greoi și neputincioși, și s’a pledat cu un zel vrednic de o cauză mai bună pentru retragerea lor, ori mai bine zis, pentru delăturarea lor dela con­ducerea afacerilor noastre publice, politice-culturale-economice, și în­locuirea lor cu puteri tinere „ oțe­tite“,­pentru că, probabil, la vremi noi, cu trebuințe noi, generația tineră cere oameni noi, cu cărări noi. Zicem și noi, cu celelalte ziare românești, cari au combătut cu bun succes dorința celor dela „Tribuna“ de a vedea puteri tinere în fruntea corporațiunilor și instituțiunilor noa­stre naționale, să iasă numai la iveală acei tineri vrednici de a con­duce afacerile noastre publice, și toată lumea li se va pleca și le va face loc, ca să ajungă în frunte. Dar unde sunt aceste puteri tinere, bune de a fi puse la conducere? As­tăzi nime nu le vede, nime nu le cunoaște, pentru că nici unul dintre tinerii noștri de astăzi nu s’a impus încă prin nimica, nici prin muncă prea încordată și rodnică, nici prin minte prea luminată, cum s’au im­pus alții în trecut, de ex. Bărnuțiu, Avram Iancu, Alesandru Mocsonyi, cari deși erau tineri, au fost adevă­rați îndrumători în viața noastră publică, și obștea cu drag i-a inve­stit cu rolul de conducători. Avram Iancu era numai de 24 de ani, când s’a pus în fruntea po­­porațiunii din Munții apuseni, și nici un bătrân nu i-a spus să se dee la o parte, ca să facă loc altora, mai bătrâni, pentru că toți au văzut și au înțeles, că el e cel mai potrivit de a conduce Moții, fiindcă pe lângă focul tineresc din sân mai are și mintea oțelită și judecata rece a unui bătrân. Alesandru Mocsonyi era cel mai tiner deputat român în dieta țării de la anii 1866 —1872, — abia de două­zeci și cinci de ani, — și totuși el era conducătorul luptelor parlamen­tare, date în dietă pe tema chestiei de naționalitate, fără ca cineva să se fi supărat pentru aceasta ori să fi cerut, să fie lăsați bătrânii să conducă. Și am mai putea înșira exem­ple, dar e de prisos. S’ar face deci loc cu multă bucurie și astăzi pen­tru tineri, cum s’a făcut totdeauna în trecut, și i-am pune cu drag în fruntea trebilor noastre publice, dacă le-am vedea superioritatea și vred­nicia. Dar nu vedem și nu cunoa­ștem nici o mărime atât de impu­nătoare între tinerii noștri de astăzi, care ne ar oferi garanții, că ar fi la locul seu, ca conducător național. Iar pănă nu ni se arată o astfel de lumină, să fim bucuroși că ne fac bătrânii serviciile pe cari ni le fac, căci pe ei îi cunoaștem. Le cunoa­ștem trecutul, destoinicia și curățenia sufletului. Tinerii noștri „oțeliți“, și cei de astăzi, și cei de mâne, ar trebui să știe, că posturile de conducători ai unui popor nu sunt sinecure create pe seama celor învățați să trăiască pe ușor și să muncească puțin, ci sunt posturi de încredere, legate de mare și grea responsabi­litate, pe cari tocmai din acest mo­tiv obștea românească nu le poate în­credința decât numai celor ce au dat probe netăgăduite despre destoinicia lor și despre curățenia sentimente­lor naționale și morale. Rolul de conducător nu se cerșește, și nici nu se ușurpează, ci se câștigă, prin merite. Ar mai trebui apoi să știe ti­nerii noștri „oțeliți“ de astăzi, că pentru a fi conducătoriul unui po­por, nu ajunge numai înflăcăratul na­ționalism și iscusința de a rosti vor­biri frumoase, ori de a scrie articole captivante, ci se mai cere încă, întâi de toate o desăvârșită independență materială, și multe, foarte multe cu­noștințe. Cine nu le are acestea, să nu râvnească la rolul de conducător al poporului. Ziariul nostru spusese înainte cu 40 de ani și mai bine, când încă se vedeau uizuințele, ca unii neche­mați să fie considerați de conducă­tori, cam ce însușiri ar trebui să aibă un conducător de popor. Erau părerile marelui Șaguna, cari au fost publicate în numărul 33 din anul 1869 al ziariului nostru, după cum urmează : „E foarte nobil, ca cineva să se avânte la rolul de a fi conducător, și mai cu seamă politic, dar la așa ceva se cere mai mult decât do­rința de a fi num­it cap de partidă.... La așa ceva se cere: a studia și a ști cântări popoarele, cu toate îm­prejurările lor, interne și externe, a ști de ce valoare e puterea lor intelectuală, naturală, și cea câștigată prin învățătură, a ști cum stau ele între sine, va să zică, care este mă­rimea lor numerică, care e tăria lor geografică, și care e influența lor asu­pra celoralalte? Din aceste puncte de vedere să se reverse apoi lu­mina, și să nu se sperie mereu, ca și copiii cei mici cu: „Vine turcul cu sacul“ și altele, ca să tacă și să asculte numai la cuvintele celui ce are ambițiunea să vadă o mulțime, care ascultă și la gura lui. Ambi­țiunea aceasta sfărmătoare nu are decât două uizuințe: de a impune despotice cineva ideile sale și al­tora spre urmare, și de a vedea, că toți se pleacă acestor idei. Și toc­mai aici zace cuibul cel nesecabil al cabalelor, al intrigilor, cari or­besc pe cel ce s’a aruncat în ele, pănă la prețul perderii lumii întregi, dacă s’ar putea, numai dânsul cu părerea sa să nu rămână pe jos. Acum, dacă o națiune este așa de nefericită să aibă mai mulți „luce­feri“ de aceștia în sinul ei, cum se va zidi ea, cum va căpăta însufle­țir­e, dar cum va fi respectată, când „luceferii“ ei aruncă cu tină unul asupra altuia, și asupra a tot ce e respectabil în sânul ei, numai pen­tru că nu se pleacă și supune ideilor lor? Unui astfel de popor nefericit tocmai acești pretinși salvatori îi suna clopotul cel îngrozitor: „Pe­­rirea ta din tine“. Scăparea de acest rău este scăparea de toate celelalte. Națiunea, când nu va fi bântuită de pasiuni în sânul ei, la moment înti­nerește, împutezește, și îndrăsneala străinului pălește și devine neasu­pritoare“.­.. Mulți dintre nerăbdătorii noștri tineriii de astăzi, — dar și dintre actu­alii conducători nechemați, — își vor găsi perfect de bine redată fo­tografia în aceste înțelepte cu­vinte, pentru că și astăzi suntem, durere, acolo, unde eram înainte cu 40 de ani, că cei ce n’au alta, decât focul sacru al iubirii de neam în suflet, și câteva frase bomba­stice pe buze, se cred mântuitori ai neamului, luceferi, oameni geniali, cărora întreaga lume trebuie să li se închine și să-i admire. Nu putem deci decât să dorim neamului no­stru a ceea ce i-am dorit și înainte cu 40 de ani, ca să-l ferească Dum­nezeu de prea mulți „luceferi“, și să-i dee totdeuna mai puțini, ori poate și numai câte unul, dar lu­minos, conștiențios, preocupat tot­­deauna de interesele obștei, nu de ale sale particulare, cu gândul la muncă, nu la plăceri, — iar nouă, tuturor celoralalți, să ne dee numai buna însușire de a ști asculta de el. FOISC­ARA. Manuale bune. Lovitura grea ce s’a dat prin legea aponiană, este cea mai grea cercare ce a îndurat-o dela înființarea ei școala confe­sională română. Efectul acestei legi, că­reia trebue să ne supunem, este hotărât de natură negativă pentru promovarea cultu­rii noastre naționale. Datorința de a propune limba ma­ghiară după planul ministerial este aproape imposibilă de împlinit, și om să fie acel învățător, atât ca fișie, cât și ca intelect, care va putea satisface îndatoririlor sale în ambele direcțiuni, în propunerea ca rezultat a limbei maghiare și în asigura­rea succesului învățământului în limba maternă. Fără ajutorul manualelor bune, cari înlocuesc aproape jumătate din munca învățătorului, nici când nu se poate nă­dăjdui rezultatul dorit de inspectorii re­­gești, bine­înțeles a acelor inspectori, cari nu cer imposibilități în materie de limbă maghiară. Conștiința aceasta a îndemnat pe unii dintre autorii noștri de cărți didactice de a scrie astfel de manuale, cari cuprinzând toate elementele de învățământ asigură în oarecare măsură cunoștința limbei maghiare și ușurează munca enormă a învățătorilor. Dintre aceste manuale cea mai mare răspândire și-au asigurat-o manualele dlui Ian­u Vuia, fost director școlar. Basat pe experiențele unei munci de 3 decenii dsa a scris astfel de manuale, cari se folosesc deopotrivă, atât elevii, cât și învățătorul, cu cel mai mare succes. Resultatul mun­cii școlare cu folosința acestor manuale întrece ori­care resultat ajuns pănă aci în școalele noastre elementare din diece­­sele Aradului și Caransebeșului. Manualele anului I. Vuia întitulate: „Gyakorlati tanmenet“ cuprind întreg ma­terialul prescris de planul de învățământ ministerial și anume: aleodat maghiar, bu­căți de cetire în toate clasele, exerciții de intuițiune, poezii, cântări, jocuri, precum și întregul material prespus din aritme­tică, geografie, istorie și constituție. Par­tea intâîu cuprinde materialul prescris pentru anii 1, 2­3 de școală, iar partea a II-a pentru anii 4, 6 și 6 de școală. Limba e ușoară, simplă, evitându-se cu îngrijire construcții stnlare greoie și lungi. Un mare avantaj al părților dlui Vuia este și fertinătatea lor, fiecare manual costă 50 fii. legat. Hârtia e bună, tiparul legibil. Valoarea cărților o caracterisază mai bine recensiunea oficioasă, pe baza căreia s’a aprobat cartea din partea ministrului reg. ing. de culte. Intre altele zice nu­mita recensiune: „La cărți practice se numără, între cele mai bune cărți de acest fel, în limba română nu cunosc lucrare, care ar instrua limba maghiară pe elevii școalei primare după un metod atât de lămurit și ușor“. „Ele dovedeso deosebite ounoștințe didactice și o aranjare corespunzătoare a materiei*. „Cum că astăzi se învață cu succes limba maghiară în școalele române din patrie, aceasta este a se mulțămii în prima linie manualelor lui Iuliu Vuia, compuse cu atâta istețime și după un metod atât de ușor, căci scrierea ce face subiectul recensiunii se numără din toate punctele de vedere între cele mai succese creațiuni“. Aceasta e părerea recensentului mi­nisterial, iar recensentul Ven. Consistor aradan scrie: „întrebările și răspunsurile în partea I, și îndeosebi în piesele de cetire partea a doua sunt grupate cu istețime rară și dibăcie pedagogică, înlesnind în mod vădit elevilor însușirea limbei maghiare, totodată și câștigarea cunoștințelor elementare”. Recensentul Ven. Consistor din Ca­ransebeș între altele scrie: „Intre manua­lele de acest fel aceste două sunt cele mai bune. Piesele sunt ușoare și bine în­tocmite, succeasă, îndeosebi partea a doua e foarte­­ cunosc și din folosință în școală. Dintre cărțile care le-a scris I. Vuia pentru școala poporală, aceste ma­nuale sunt cele mai bune“. Vaza de care se bucură aceste ma­nuale e neîntrecută de alt manual, scris pentru folosul școalei poporale. Pănă acum a ajuns ediția a noua, abia în de­curs de cinci ani și în anul acesta deja se pună o nouă ediție sub tipar. Dacă manualele aceste întrunesc toate condițiile unor manuale bune, ce e mai natural decât ca folosirea lor să se extindă tot mai mult, întroducându-se și în acele școale, cari pănă acum folosesc încă ma­nuale scrise de autori străini și nepotri­vite pentru școalele românești. Pe lângă folosirea acestor manuale învățătorul cruță mult timp, este scutit de încercări fără succes și are astfel și timpul necesar a se îngriji și de învățământul românesc. Recomand deci cu toată căldura manua­lele dlui Iuliu Vuia stimaților colegi, în convingerea, că folosindu-se de ele aduc un serviciu real școalei române prin cru­­țare însemnată de timp, ce se poate reserva apoi pentru învățământul românesc, după cum am atins mai sus, de altă parte câș­tigă învățătorul însuși, făcând economie de forță fisică, care pentru învățător este cel mai însemnat câștig. In sfârșit învă­țătorul află un scut bun și față de mul­tele șicane din partea inspectorilor re­gești, cărora li se poate face observarea, că nu se poate cere mai mult, decât ce cuprind cărțile dlui I. Vuia, aprobate în două rânduri de ministrul reg. de culte și instrucțiune publică. In sfârșit se dă, prin folosirea ace­stor manuale, și recunoașterea publică din partea învățătorilor față de munca neo­bosită a unui coleg, care a fost pătruns de gândul și dorința de a ajuta pe colegii săi în împlinirea datorințelor ce devin tot mai grele, tot mai numeroase pentru un învățător român din această țară. R­ecția­ m­on­t­ană, în Oot. 1910. Petru Banciu.

Next