Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)

1910-01-14 / nr. 4

Anul LV 111. Sibiin, Joi 14/27 Ianuarie 1910. Nr. 4. ----------------------------------------- -------------- țj B B--------------------------------------------------„T­i­n-nmnnm.». ... — a —l imr­ TmnTM­ rmiT­ nni.i »■ [UNK] [UNK]mrrrrr­ n- «TTf I — ""f­1­ITMl HIWWMB1M­lfWilg.>«i­i*lnl 1.1 MJÉKM—— n— — —— ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii.. — de două ori 24 fii.. — de trei ori 30 m­i. rândul cu litere garmond. Reforma sinodala în România. Văzând cum discuțiile pe tema reformei sinodale în România iau dimensiuni tot mai mari și mai în­grijitoare pentru biserica ortodoxă română, am crezut că e bine să-și preciseze și ziarul nostru de nou punctul său de vedere, ca organ al mitropoliei gr. ort. române dela noi. Am rugat deci pe unul dintre dignitorii bisericii noastre să ne co­munice părerile cercurilor noastre înalte bisericești în chestia aceasta, și am fost fericiți a primi, drept răspuns, articolul care urmează, a­­supra căruia atragem atențiunea deosebită a cetitorilor noștri. In regatul român s’a încins o discuție înfocată pe tema: dacă le­gea despre înființarea consistorului superior în biserica ortodoxă ro­mână de acolo este sau nu con­formă cu canoanele bisericii orien­tale, s’a scris în ziare și în broșuri mult, pro și contra, fără a se ajunge la vre-un resultat. Nu intenționăm prin scrierea acestor rânduri a ne arunca și noi în scena luptei purtate cu o pa­timă neobicinuită în biserică, cu atât mai puțin vom încerca a da o deslegare a chestiunii pe terenul teoriei, perzându-ne în noianul vast al canoanelor, cari s’au adus cândva de biserica universală. In scopul lămurirei chestiunii ce ne preocupă și ce trebue să ne intereseze și pe noi Românii orto­­doxi din monarhia austro-ungară, vom atinge numai pe scurt unele puncte principiale, privitoare la sta­diul în care stăm bisericește față de dreptul canonic. Dacă facem o reprivire asupra legislațiunii bisericești, de la început pănă astăzi, ne convingem, că în bi­serică și în special în biserica orien­tală a dominat principiul representa­tive care și-a aflat espresiune în si­noade, unde prin canoane s’au re­gulat trebile bisericești în toate direcțiunile. Hotărârile s’au adus prin sfinții părinți ai bisericei, întru­niți in sinoade locale și ecumenice. Canoanele ce s’au adus, unele pri­vesc dogmele religiunii creștine, cari bazându­se pe sfânta scriptură și îndeosebi pe învățăturile evangelice, sunt pentru toate timpurile neschim­­băcioase, iar alte canoane au regu­lat administrația, justiția, disciplina bisericească, tot pe baza sfintei scrip­turi și a tradiției sfinte. Aceste canoane în multe pri­vințe au fost influențate și determi­nate de stările din afară culturale, civile și politice, în deosebitele state. Cu privire la categoria din urmă a canoanelor, a fost lucru natural, că biserica încă pănă era represen­­tată în sinoadele ecumenice a a­­brogat sau schimbat unele din ca­noane, altele de sine au devenit ob­solete în decursul timpului, și acea­sta s’a întâmplat spre binele și sa­­lutea bisericei. Din aceste consi­­derațiuni, dacă ar mai fi astăzi po­sibilă în ori­ce formă întrunirea bi­sericilor în sinoade ecumenice, cel mai bun și necesar lucru ar fi, ca să se statorească acum, după o mie de ani, cari din canoanele a­­cestea ale bisericei mai corespund împrejurărilor de astăzi, și cari nu? Cele din urmă apoi să se delăture, și alte nouă, după referințele tim­pului, să se aducă, căci legile și canoanele trebue să fie spre binele bisericei, nu spre stricăciunea ei. Canonul 2 al sinodului din Trulla obligă, cu adevărat, pe întreaga bi­serică a observa prescrierile cano­nice ; cu toate acestea admite, ca bi­serica, întrunită în sinoade, pe lângă observarea învățăturilor fundamen­tale evangelice, să poată delătura nor­me vechi și staturi alte nouă, după trebuințele timpului, căci biserica așa crede, că Duhul sfânt și astăzi lu­minează pe representanții bisericei întruniți în sinoade pentru a re­cru, căci dacă ai îndrăzni un moment să­­ uiți unde te găsești, numai­decât s’ar găsi cineva, ca să te ia de guler să ta dea afară pe ușă. Cu toate acestea, nu e numai din vina oamenilor lucrul acesta, nu e numai din vina publicului. Publicul, oamenii le fac acestea, pentru că nu știu ce fac. Ce și zic oamenii? Lasă că se roagă preotul pentru noi, noi nu știm să ne rugăm așa de bina ca el. Oamenii știu că, dacă se șue în tră­sură, lasă pe cai să tragă, nu e nevoe să mai împingă și dânșii. Dar cu rugăciunea nu e așa. Poate să se roage preotul, și o mie de preoți și de vlădici, e tot de­gea­ba pentru tine. Ei se roagă numai pentru dânșii și pentru acei cari își unesc cu dânșii gândul și inima. De aceea în bise­rică se zice : Ca într’un gând să mărturisim. Intr’un gândi.. Dar dacă gândul tău e pe dealuri, dacă gândul tău sboară în conversații la lucruri lumești, atunci nu­mai e într’un gând, atunci e necuviință, atunci e păcat, să nesocotești cele sfinte. Și mai bine era să nu intri în locașul Domnului. Dar, cum zic, publicul le face aces­tea din neștiință. Publicul n’are nici habar de ceea ce se petrece, de tainile ce se închipuesc în timpul sfintei slujbe. In școli se învăța „religie“, adică să învăța fel de fel de lucruri privitoare la gura trebile bisericești. Aceasta se vede și din canonul 30 al aceluiași sinod trulian, din care reiese, că chiar și bisericile particulare pot avea un drept bisericesc particular pentru administrațiunea din afară, și pentru îndreptarea vieții biseri­cești, după împrejurările locale. Bine­înțeles, aceasta nu se re­fere la canoanele de cuprins dog­matic, de cari nimenea nu se poate atinge, și cari pentru toate timpu­rile sunt nestrămutabile. Bisericile orientale particulare naționale de astăzi din vecinătatea noastră, începând cu Rusia, Bulga­ria, Muntenegru, în măsură mai mică, și Grecia și Sârbia, ba chiar și patriarh­ia din Constantinopole, apoi metropoliile din Carloviț și din Sibiiu, adevărat, cu multă pre­­cauțiune și cumpătare, au ușat de acest drept și au organisat și regu­lat administrația bisericească con­form referințelor timpului, trebu­ințelor locale și împrejurărilor po­litice. Toate aceste biserici au des­ chis calea în administrația biseri­cească și în regularea trebilor bi­sericești și pe seama elementului mirean și a preoților de mir, prin ce biserica s'a întărit și a căpătat o pulsațiune de viața mai vie și mai trainică în tot organismul și în toate membrele ei, după ce aceștia sunt in posițiune a cunoaște și ju­deca mai bine trebuințele turmei cuvântătoare ce o păstoresc. Pe lângă această chestiune pare a se întoarce de present toată discuția la biserica din regatul român. Pentru a ilustra și mai bine situațiunea și pentru cei mai puțin inițiați în materie de drept cano­nic, vom aduce un exemplu. Ca­noanele dispun, că episcopul este domn, stăpân (despota), el este totul în toate, judecătoriu, administrator, voia lui este hotăritoare, averea bisericei o chivernisește el după a sa pricepere, fiind respunzătoriu nu­mai înaintea lui Dumnezeu, etc. religie, se învață despre persecuții, despre fel de fel de eretici și erezii, se învăța despre diferiții Vlădici și Mitropoliți și Papi, și despre certele din biserică, dar nu se învăța ce se face, ce se petrece, ce se închipuește în sfânta slujbă a litur­ghiei. De aceea vezi adesea în biserică chiar oameni de oarecare condiție, cari stau în strană, ori chiar șed în strană, în momentele sfintei prefaceri a pânei și a vinului, când dator sunt credincioșii, dacă nu îngenunche, cel puțin în picioare să stea cu fața la pământ, și afară din strană. Ce știu să facă la noi oamenii? Pac și ei la cruci. Pac cruce și când se po­trivește și când nu. Om de bună condiție, ca și cea din urmă babă, face la cruci, atâta știe. De câțiva ani autoritatea superioară școlară a avut în vedere lucrurile acestea la facerea programelor de religie, dar pănă când învățăturile acestea să dea tot efec­tul, ar putea să facă ceva și preoț­i. Preoții ar trebui să se gândească să facă un fel de predici, sau mai bine un fel de lecții, în carn rând pe rând și câte puțin să explice credincioșilor din poporul lor, ce însemnează fiecare lucru ce este în biserică, și ce însemnează fiecare miș­care din timpul sfintei slujbe. De pildă: Ce însemnează proscomidia și locul pros­­comidiei, eșirea cu sf. evanghelie, eșirea cu sfintele daruri, sf. masă, ușile împără­tești și ușile celelalte, etc. etc. Frumoase cuvinte sunt acestea și se potriviau atunci, când episco­pul era idealisat; lumea însă tot mai mult s’a convins, că nu toți episcopii sunt ca îngerii, și între ei se află și oameni cu slăbiciuni ome­nești. Ce ne sunt bune canoanele, dacă un episcop a putut abuza cu ușurință de averea bisericei, de aceea avere, care s’a adunat crei­­țărește dela poporul sărac, spre sco­puri culturale și bisericești? Ceea ce s’a întâmplat, nu la noi, ci la alții. Domnitori lumești, împărații, re­gii și principii, încă au avut putere discreționară de moarte și viață asupra supușilor lor; cu progresarea civilisațiunei însă ei au adzis de aceste prerogative, și ajungând la valoare principiile constituționale și-au împărțit sarcinile regimului cu miniștrii responsabili și cu represen­­tanții țărilor. Au nu tot aceeași ar tre­bui să fie și pe terenul bisericesc, mai ales că în biserică de la începutul ei a domnit principiul representativ constituțional ? Metropolitul Șaguna, care cu­noștea canoanele și le înțelegea mai bine decât alți contimporani, a re­signat la prerogativele puterii episco­pale, ce i-o asigurau canoanele și a căutat ce este bine și de folos pentru biserica sa, pe care a con­dus-o cu glorie. A adunat în jurul său pe toți bărbații luminați, preoți și mireni, în consistorii și sinoade, pentru a lucra și lupta împreună la ridicarea bisericii sale spre o stare mai bună. Șaguna a introdus epitropiile bise­ricești pentru administrarea averii de la episcopie, și cu mireni, ca admi­nistrația ei să fie pe viitoria con­trolată. Încă de când a introdus me­tropolitul Șaguna statutul organic în metropolia noastră s’au aflat câr­titori asupra faptei lui, cari cu pro­vocare la canoane au condamnat fapta. Metropolitul însă tot cu provo­care la canoane, pe care le cunoș­ F0ISOARĂ. In biserică. Cunoscutul profesor și literat din București Th. D. Speranția publică în nu­mărul din urmă al „Albinei” articolul de mai la vale, al cărui conținut, cu toate că sună la adresa publicului din regatul român, ori mai bine, din capitala regatu­lui român, poate că se potrivește id­­ealea și la publicul nostru cercetător de sfânta biserică, de aceea îl reproducem, după cum urmează: E cu desăvârșire departe de buna cuviință felul cum s’au obișnuit la noi oamenii să stea în biserică. Ai crede, că biserica e un loc de întâlnire cu ori­ce fel de scopuri, numai cu gândul de a sta omul un moment să se gândească la Dumnezeu, să se recu­­leagă de ce a făcut și de ce e pe cale să facă, — nu. Preotul oficiază, și închipuește lu­­crurile dumnezeești, patimile mântuitoru­lui, sfânta transubstanțiune a pânei și a vinului în cinstitul trup și sânge al celui ce de bună voie și fără de păcat s’a jertfit pentru lume, — iar oamenii stau de vorbă, vorbesc de treburi, vorbesc de rău pe alții, clevetesc, și se strică de râs. Nu mai zic, că în bisericile streine, prin alte țări nu s’ar suferi asemenea lu­ni când vor ști oamenii ce însemnează ceea ce văd și ce se petrece sub ochii lor, fără voia lor vor fi cu gândul acolo, fără voia lor vor urmări sfânta slujbă. Și cred că nu ar fi greu lucrul acesta. Pentru unii ar fi prilej să mai ci­tească, să-și reîmprospăteze cunoștințele lor liturghice, pentru alții ar fi numai să-și găsească chipul cum să împărtășească enoriașilor aceste cunoștinți și timpul po­trivit când să le împărtășească. Cred că acesta ar fi nu numai un material instructiv, dar și atrăgător. Luând cunoștință de însemnarea lu­crurilor sfinte, oamenii vor căpăta și dra­goste pentru ele, iar această dragoste îi va apropia de biserică, de care mulți sunt prea departe, prea străini. Și mulți poate fără voia lor. Și datoria păstorilor e de a-și aduna și ținea împrejurul lor toată turma.*) Th. D. Speranția. 1 Redacțiunea. *) Ideea dlui Speranția e foarte bună. Ne-am bătut capul și noi mai de multe ori cu ea. Și fiindcă avem o astfel de carte, tâlcuitoare de lucrurile bi­sericești și de părțile singuratice ale sfintei liturgii, carte însă, care e prea puțin cunoscută, ori poate că nu e cunoscută de loc. Epitomul lui Dimitrie Cichindeal, tradus din sârbește,­­ promitem că ne vom supune sarcinei de a prelucra de nou cartea și a o publica în coloanele ziariului nostru, scoțin­­du-o și în broșură separată.

Next