Telegraful Roman, 1910 (Anul 58, nr. 1-141)
1910-01-14 / nr. 4
Anul LV 111. Sibiin, Joi 14/27 Ianuarie 1910. Nr. 4. ----------------------------------------- -------------- țj B B--------------------------------------------------„Tin-nmnnm.». ... — a —l imr TmnTM rmiT nni.i »■ [UNK] [UNK]mrrrrr n- «TTf I — ""f1ITMl HIWWMB1MlfWilg.>«ii*lnl 1.1 MJÉKM—— n— — —— ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserținnile să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. măcelarilor Nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii.. — de două ori 24 fii.. — de trei ori 30 mi. rândul cu litere garmond. Reforma sinodala în România. Văzând cum discuțiile pe tema reformei sinodale în România iau dimensiuni tot mai mari și mai îngrijitoare pentru biserica ortodoxă română, am crezut că e bine să-și preciseze și ziarul nostru de nou punctul său de vedere, ca organ al mitropoliei gr. ort. române dela noi. Am rugat deci pe unul dintre dignitorii bisericii noastre să ne comunice părerile cercurilor noastre înalte bisericești în chestia aceasta, și am fost fericiți a primi, drept răspuns, articolul care urmează, asupra căruia atragem atențiunea deosebită a cetitorilor noștri. In regatul român s’a încins o discuție înfocată pe tema: dacă legea despre înființarea consistorului superior în biserica ortodoxă română de acolo este sau nu conformă cu canoanele bisericii orientale, s’a scris în ziare și în broșuri mult, pro și contra, fără a se ajunge la vre-un resultat. Nu intenționăm prin scrierea acestor rânduri a ne arunca și noi în scena luptei purtate cu o patimă neobicinuită în biserică, cu atât mai puțin vom încerca a da o deslegare a chestiunii pe terenul teoriei, perzându-ne în noianul vast al canoanelor, cari s’au adus cândva de biserica universală. In scopul lămurirei chestiunii ce ne preocupă și ce trebue să ne intereseze și pe noi Românii ortodoxi din monarhia austro-ungară, vom atinge numai pe scurt unele puncte principiale, privitoare la stadiul în care stăm bisericește față de dreptul canonic. Dacă facem o reprivire asupra legislațiunii bisericești, de la început pănă astăzi, ne convingem, că în biserică și în special în biserica orientală a dominat principiul representative care și-a aflat espresiune în sinoade, unde prin canoane s’au regulat trebile bisericești în toate direcțiunile. Hotărârile s’au adus prin sfinții părinți ai bisericei, întruniți in sinoade locale și ecumenice. Canoanele ce s’au adus, unele privesc dogmele religiunii creștine, cari bazânduse pe sfânta scriptură și îndeosebi pe învățăturile evangelice, sunt pentru toate timpurile neschimbăcioase, iar alte canoane au regulat administrația, justiția, disciplina bisericească, tot pe baza sfintei scripturi și a tradiției sfinte. Aceste canoane în multe privințe au fost influențate și determinate de stările din afară culturale, civile și politice, în deosebitele state. Cu privire la categoria din urmă a canoanelor, a fost lucru natural, că biserica încă pănă era representată în sinoadele ecumenice a abrogat sau schimbat unele din canoane, altele de sine au devenit obsolete în decursul timpului, și aceasta s’a întâmplat spre binele și salutea bisericei. Din aceste considerațiuni, dacă ar mai fi astăzi posibilă în orice formă întrunirea bisericilor în sinoade ecumenice, cel mai bun și necesar lucru ar fi, ca să se statorească acum, după o mie de ani, cari din canoanele acestea ale bisericei mai corespund împrejurărilor de astăzi, și cari nu? Cele din urmă apoi să se delăture, și alte nouă, după referințele timpului, să se aducă, căci legile și canoanele trebue să fie spre binele bisericei, nu spre stricăciunea ei. Canonul 2 al sinodului din Trulla obligă, cu adevărat, pe întreaga biserică a observa prescrierile canonice ; cu toate acestea admite, ca biserica, întrunită în sinoade, pe lângă observarea învățăturilor fundamentale evangelice, să poată delătura norme vechi și staturi alte nouă, după trebuințele timpului, căci biserica așa crede, că Duhul sfânt și astăzi luminează pe representanții bisericei întruniți în sinoade pentru a recru, căci dacă ai îndrăzni un moment să uiți unde te găsești, numaidecât s’ar găsi cineva, ca să te ia de guler să ta dea afară pe ușă. Cu toate acestea, nu e numai din vina oamenilor lucrul acesta, nu e numai din vina publicului. Publicul, oamenii le fac acestea, pentru că nu știu ce fac. Ce și zic oamenii? Lasă că se roagă preotul pentru noi, noi nu știm să ne rugăm așa de bina ca el. Oamenii știu că, dacă se șue în trăsură, lasă pe cai să tragă, nu e nevoe să mai împingă și dânșii. Dar cu rugăciunea nu e așa. Poate să se roage preotul, și o mie de preoți și de vlădici, e tot degeaba pentru tine. Ei se roagă numai pentru dânșii și pentru acei cari își unesc cu dânșii gândul și inima. De aceea în biserică se zice : Ca într’un gând să mărturisim. Intr’un gândi.. Dar dacă gândul tău e pe dealuri, dacă gândul tău sboară în conversații la lucruri lumești, atunci numai e într’un gând, atunci e necuviință, atunci e păcat, să nesocotești cele sfinte. Și mai bine era să nu intri în locașul Domnului. Dar, cum zic, publicul le face acestea din neștiință. Publicul n’are nici habar de ceea ce se petrece, de tainile ce se închipuesc în timpul sfintei slujbe. In școli se învăța „religie“, adică să învăța fel de fel de lucruri privitoare la gura trebile bisericești. Aceasta se vede și din canonul 30 al aceluiași sinod trulian, din care reiese, că chiar și bisericile particulare pot avea un drept bisericesc particular pentru administrațiunea din afară, și pentru îndreptarea vieții bisericești, după împrejurările locale. Bineînțeles, aceasta nu se refere la canoanele de cuprins dogmatic, de cari nimenea nu se poate atinge, și cari pentru toate timpurile sunt nestrămutabile. Bisericile orientale particulare naționale de astăzi din vecinătatea noastră, începând cu Rusia, Bulgaria, Muntenegru, în măsură mai mică, și Grecia și Sârbia, ba chiar și patriarhia din Constantinopole, apoi metropoliile din Carloviț și din Sibiiu, adevărat, cu multă precauțiune și cumpătare, au ușat de acest drept și au organisat și regulat administrația bisericească conform referințelor timpului, trebuințelor locale și împrejurărilor politice. Toate aceste biserici au des chis calea în administrația bisericească și în regularea trebilor bisericești și pe seama elementului mirean și a preoților de mir, prin ce biserica s'a întărit și a căpătat o pulsațiune de viața mai vie și mai trainică în tot organismul și în toate membrele ei, după ce aceștia sunt in posițiune a cunoaște și judeca mai bine trebuințele turmei cuvântătoare ce o păstoresc. Pe lângă această chestiune pare a se întoarce de present toată discuția la biserica din regatul român. Pentru a ilustra și mai bine situațiunea și pentru cei mai puțin inițiați în materie de drept canonic, vom aduce un exemplu. Canoanele dispun, că episcopul este domn, stăpân (despota), el este totul în toate, judecătoriu, administrator, voia lui este hotăritoare, averea bisericei o chivernisește el după a sa pricepere, fiind respunzătoriu numai înaintea lui Dumnezeu, etc. religie, se învață despre persecuții, despre fel de fel de eretici și erezii, se învăța despre diferiții Vlădici și Mitropoliți și Papi, și despre certele din biserică, dar nu se învăța ce se face, ce se petrece, ce se închipuește în sfânta slujbă a liturghiei. De aceea vezi adesea în biserică chiar oameni de oarecare condiție, cari stau în strană, ori chiar șed în strană, în momentele sfintei prefaceri a pânei și a vinului, când dator sunt credincioșii, dacă nu îngenunche, cel puțin în picioare să stea cu fața la pământ, și afară din strană. Ce știu să facă la noi oamenii? Pac și ei la cruci. Pac cruce și când se potrivește și când nu. Om de bună condiție, ca și cea din urmă babă, face la cruci, atâta știe. De câțiva ani autoritatea superioară școlară a avut în vedere lucrurile acestea la facerea programelor de religie, dar pănă când învățăturile acestea să dea tot efectul, ar putea să facă ceva și preoți. Preoții ar trebui să se gândească să facă un fel de predici, sau mai bine un fel de lecții, în carn rând pe rând și câte puțin să explice credincioșilor din poporul lor, ce însemnează fiecare lucru ce este în biserică, și ce însemnează fiecare mișcare din timpul sfintei slujbe. De pildă: Ce însemnează proscomidia și locul proscomidiei, eșirea cu sf. evanghelie, eșirea cu sfintele daruri, sf. masă, ușile împărătești și ușile celelalte, etc. etc. Frumoase cuvinte sunt acestea și se potriviau atunci, când episcopul era idealisat; lumea însă tot mai mult s’a convins, că nu toți episcopii sunt ca îngerii, și între ei se află și oameni cu slăbiciuni omenești. Ce ne sunt bune canoanele, dacă un episcop a putut abuza cu ușurință de averea bisericei, de aceea avere, care s’a adunat creițărește dela poporul sărac, spre scopuri culturale și bisericești? Ceea ce s’a întâmplat, nu la noi, ci la alții. Domnitori lumești, împărații, regii și principii, încă au avut putere discreționară de moarte și viață asupra supușilor lor; cu progresarea civilisațiunei însă ei au adzis de aceste prerogative, și ajungând la valoare principiile constituționale și-au împărțit sarcinile regimului cu miniștrii responsabili și cu representanții țărilor. Au nu tot aceeași ar trebui să fie și pe terenul bisericesc, mai ales că în biserică de la începutul ei a domnit principiul representativ constituțional ? Metropolitul Șaguna, care cunoștea canoanele și le înțelegea mai bine decât alți contimporani, a resignat la prerogativele puterii episcopale, ce i-o asigurau canoanele și a căutat ce este bine și de folos pentru biserica sa, pe care a condus-o cu glorie. A adunat în jurul său pe toți bărbații luminați, preoți și mireni, în consistorii și sinoade, pentru a lucra și lupta împreună la ridicarea bisericii sale spre o stare mai bună. Șaguna a introdus epitropiile bisericești pentru administrarea averii de la episcopie, și cu mireni, ca administrația ei să fie pe viitoria controlată. Încă de când a introdus metropolitul Șaguna statutul organic în metropolia noastră s’au aflat cârtitori asupra faptei lui, cari cu provocare la canoane au condamnat fapta. Metropolitul însă tot cu provocare la canoane, pe care le cunoș F0ISOARĂ. In biserică. Cunoscutul profesor și literat din București Th. D. Speranția publică în numărul din urmă al „Albinei” articolul de mai la vale, al cărui conținut, cu toate că sună la adresa publicului din regatul român, ori mai bine, din capitala regatului român, poate că se potrivește idealea și la publicul nostru cercetător de sfânta biserică, de aceea îl reproducem, după cum urmează: E cu desăvârșire departe de buna cuviință felul cum s’au obișnuit la noi oamenii să stea în biserică. Ai crede, că biserica e un loc de întâlnire cu orice fel de scopuri, numai cu gândul de a sta omul un moment să se gândească la Dumnezeu, să se reculeagă de ce a făcut și de ce e pe cale să facă, — nu. Preotul oficiază, și închipuește lucrurile dumnezeești, patimile mântuitorului, sfânta transubstanțiune a pânei și a vinului în cinstitul trup și sânge al celui ce de bună voie și fără de păcat s’a jertfit pentru lume, — iar oamenii stau de vorbă, vorbesc de treburi, vorbesc de rău pe alții, clevetesc, și se strică de râs. Nu mai zic, că în bisericile streine, prin alte țări nu s’ar suferi asemenea luni când vor ști oamenii ce însemnează ceea ce văd și ce se petrece sub ochii lor, fără voia lor vor fi cu gândul acolo, fără voia lor vor urmări sfânta slujbă. Și cred că nu ar fi greu lucrul acesta. Pentru unii ar fi prilej să mai citească, să-și reîmprospăteze cunoștințele lor liturghice, pentru alții ar fi numai să-și găsească chipul cum să împărtășească enoriașilor aceste cunoștinți și timpul potrivit când să le împărtășească. Cred că acesta ar fi nu numai un material instructiv, dar și atrăgător. Luând cunoștință de însemnarea lucrurilor sfinte, oamenii vor căpăta și dragoste pentru ele, iar această dragoste îi va apropia de biserică, de care mulți sunt prea departe, prea străini. Și mulți poate fără voia lor. Și datoria păstorilor e de a-și aduna și ținea împrejurul lor toată turma.*) Th. D. Speranția. 1 Redacțiunea. *) Ideea dlui Speranția e foarte bună. Ne-am bătut capul și noi mai de multe ori cu ea. Și fiindcă avem o astfel de carte, tâlcuitoare de lucrurile bisericești și de părțile singuratice ale sfintei liturgii, carte însă, care e prea puțin cunoscută, ori poate că nu e cunoscută de loc. Epitomul lui Dimitrie Cichindeal, tradus din sârbește, promitem că ne vom supune sarcinei de a prelucra de nou cartea și a o publica în coloanele ziariului nostru, scoțindu-o și în broșură separată.