Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)
1911-01-01 / nr. 1
------------------------------------------------------—— telegraful roman ulul didactic „deja cunoscut la necunoscut, deja apropiat la depărtat“. In adevăr, cum poate învăța un copil cu folos istoria țării sale, pe care el n’o cunoaște decât de pe harta geografică, câtă vreme el n’a pătruns în istoria ținutului său pe care-l cunoaște, de care e aproape, și cu care e concrescut sufletește. Deși planul de învățământ nu prevede în cadrul învățământului istoric și propunerea istoriei locale și regionale, el totuș pare a o cere în legătură cu învățământul intuitiv, cu geografia și cu științele naturale. Ar fi o pagubă nespusă, dacă școala ar neglija a se ocupa, măcar și numai în aceste cadre, cu istoria regională, deși ea se poate propune foarte bine în legătură cu istoria generală a patriei, dacă învățătorul va ținea să facă totdeauna o concentrație bună și învățământul să fie intuitiv. Un rău mare pentru viața noastră școlară și culturală e însă nu numai acela, că istoria regională nu se propune, ci mai cu samă acela, că în cele mai multe părți istoria regională nici nu e cunoscută. De aceea, considerând marea importanță educativă, atât din punct de vedere național, cât și patriotic a legendelor, tradițiilor și peste tot a istoriei locale, e timpul suprem ca toți cei chemați, să studieze trecutul „micei patrii“ și să-l utiliseze la timpul său în școli. Pentru a promova această cerință imperioasă a culturei noastre, P. V. consistor arhidiecezan a luat dispoziții ca în conferințele învățătorești din anul 1911 fiecare învățător să prezinte o colecție de legende și tradiții istorice din satul său. Pe calea aceasta se va putea reconstrui, cu timpul, istoria locală a fiecărui sat, care istorie va putea servi ca bază sigură la cultura socială, națională și patriotică a cetățenilor de mâne. Dr. Onisifor Ghibu. Sa, protosincelul și directorul seminarial Dr. E. R. Roșca, nu mai e critică, ci necuviință, insultă murdară și calomnie ordinară, care nu poate decât să umplă de scârbă și de indignare pe toți cei cu suflet curat. Condamnăm cu toată asprimea astfel de porniri. Protestăm cu toată puterea cuvântului în contra acestui mod de apreciare a activității bărbatului corect și cinstit, pus în fruntea seminarului nostru „Andreian“, și respingem cu indignare insultele ce i se aduc, din partea unui necunoscut erou al condeiului, care atacă din tufă, fără să aibă curajul a se arăta lumii, și într’o foaie, în fruntea căreia stă, ca proprietar, durere, un dignitor al bisericii noastre, P. C. Sa protosincelul Ciorogariu! O necuviință. Organizarea preoțimei. Păreri din cercurile preoțimei noastre arhidiecezane. „Eși ta sămânătorul să-și samene sămânța sa și a căzut sămânța între spini, spinii o au înecat și rod n’a putut aduce“. Fie-mi permis să asamăn chestia, ideea organizării preoțimii, cu această parabolă a sfintei scripturi Dar pănă când unii frați ne numesc spini pe noi, cari ne opunem nefericitei idei a organizării — și ideea o consideră de sămânță, noi judecăm astfel: înseși ideea organizării e neghina, e spinul, care copleșește orice năzuință mai nobilă a preoțimii, care risipește fără vre-un folos real forțele noastre intelectuale, adeoă sămânța sămânătorului. Cine are urechi de auzit să audă! E o mică prisă prin care trecem noi preoții ortodoxi din mitropolie. Autoritățile bisericești privesc cu indulgență frământările noastre inutile, și prin tăcerea lor pare că ar da îndemn aderenților organizării să pășească tot mai temerar față de inimicii organizării. Articolii de ziar ai mirenilor scriși cu toată obiectivitatea au vărsat numai pleu pe focul ce ardea deja, iar preoții mai bătrâni, înzestrați cu frumoase experiențe din viața pastorală, cei cu praxă bogată din viața bisericească, cei ce știu mai bine decât autoritățile, mai bine decât mirenii, lipsele, neajunsele, înclinările și aspirațiunile preoților, dintre cari unii mai vehemenți au ridicat flamura ideii de organizare, acești preoți venerabili asemenea stau nepăsători în fața acestei lupte nefaste. Deși rolul principal întru aplanarea divergențelor nu noi, cei mai tineri, ci seniorii îl au. Autoritățile noastre bisericești, apoi membrii corporațiunilor noastre constituționale, și pressfințiții arhierei, de unde puteau ști ceea ce de un șir lung de ani se petrece în sinul preoțimii? De unde puteau cunoaște lipsele și nistansele noastre, când între noi și dânșii de mult s’a ridicat un mur chinezesc? Astfel, că nici murmurul de nemulțămire, nici discuția pătimașă cu care era întimpinat câte un circular jignitor pentru preoți, nici indignarea ce au produs unele disposiții ale regulamentelor votate de sinoadele eparhiale și de măritul congres, n’au putut străbate la auzul corporațiunilor și autorităților noastre bisericești. Focul nemulțămirii a ars ca un jăratic ascuns în cenușe, pănă în ziua când a răsărit ideea organizării. Atunci această idee crezută de mântuitoare a aprins cu flăcări mari focul latent, și acum acest foc de pae umple de groază pe cei ce nu cunosc puterea materiei care arde. Se va potoli însă în curând această flacără, dar focul latent nu se va stânga, ci poate va aștepta o altă idee, un alt combustibil, ca se-l aprindă cu flăcări din nou, repețindu-se acest proces pănă când preoțimei i se va asigura rolul ce i se cuvine în viața publică bisericească. O datorință ni se impune nouă tuturor celor ce dorim pacea și buna înțelegere în biserică, că prin clarificarea situației să contribuim la delăturarea acestor stări triste, prin exprimarea încrederei noastre nețărmurite față de cei puși să conducă destinele bisericii, să delăturăm divergintele ce s’au iscat între preoți și autoritățile lor. Iar de altă parte, prin combaterea ideii de organizare a preoților ce se proiectează, să punem stavilă pornirilor păgubitoare, să facem să dispară neînțelegerile și frământările inutile, iar risipa de forțe intelectuale să înceteze. Declar, că nu m’am ținut și nu mă țin chemat să fac cu acest început. Doream să observ în chestia aceasta o atitudine pasivă, dar împrejurări neprevăzute m’au forțat să scriu cucitul 8 Oct. v. p. un articol pentru „Revista Preoților*, oare nefiind pe placul oilor redactori nu s’a publicat și abia în nr. 34 apărut la 27 Nov. (10 Dec.) a. o. am fost învrednicit în rubrica „Poșta redacției“ de un răspuns laconic. Acea scrisoare a mea cuprindea condusul preoțimii din traotul Abrud, adus într’o conferență ținută la 8 Oct. o. și aprobată cu vreo 2 săptămâni mai târziu într’o întrunire a preoților de dincolo de dealul mare, ținută în Zlatna. Se înțelege, luasem asupra-mi de obligământul să trimit unei foi oarecare condusul respectiv — și eu am fost atât de naiv să-l trimit pentru publicare chiar ,Rev. Preoților*. In sine condusul, prin care preoțimea din tractul acesta declară, că „organizarea preoților din mitropolie n’o află nici de justificată, nici de realisabilă, că fiind chiar realisabilă o socotește de păgubitoare pentru biserică, deci nu trimite din finul său delegat pentru conferență anunțată* — a fost destul de jignitor pentru frații de la „R. P.* , dar că m’a pus păcatele să mai și motivez condusul, ba să-i face Revistei* și o critică obiectivă, a fost motiv suficient, să nu-mi publice scrisoarea redactorul revistei numite. Așa am ajuns, ca pentru a putea satisface obligământului meu față de colegii din tract, să cer pentru acest articol ospitalitatea coloanelor „Telegrafului Român”. E următorul: Organizarea canonică a preoțimii. Preoțimea tuturor confesiunilor creștine își are organizația sa basată pe canoane — și această organizație o putem numi organizația canonică a clerului. Clerul având deja organizația sa precizată prin canoanele bisericii, nu poate adera la o altă organizare, fie chiar și pentru promovarea scopurilor salutare, deoarece acea orgenizare e anticanonică, prin urmare neadmisibilă. Cepul organizării preoților e arhiereul, singurul chemat, ca direct sau indirect, prin organele sale, prin protopresbiteri să controleze activitatea pastorală a preoților, să se îngrijască, ca faptele, moravurile, preoților să fie în conformitate cu cerințele canonice, să ne dea îndemn de a lucra cu Zel și abnegațiune în via Domnului. El se îngrijește de creșterea noastră pentru a putea deveni preoți luminați, el se îngrijește de hrana noastră spirituală, aprobând și editând cărți folositoare, el prin punerea mânilor sale ne dă darul Duhului sfânt, înrolându-ne între membrii clerului, el are dreptul a ne disciplina, dacă în activitatea noastră pastorală am trecut peste hotarele permise. Deci toate nestansele ce le întâmpinăm în calitatea noastră de duhovnici, de administratori ai tainelor sfinte, de slujitori ai altarului, trebue să le aducem la cunoștința arhiereului, care le va îndrepta. Datorințele și drepturile noastre sunt normate prin canoanele bisericii, asemenea și raportui ce trebue să existe între membrii clerului. Tot această organizație o vedem și la clerul catolic, cu mica deosebire, că arhiereul are dreptul să transfereze pe preot dintr’un loc într’altul. In sânul bisericii catolice s’au mai format în cadrul acestei organizări și altele, pentru sprijinirea și promovarea unuia din scopurile ce sunt urmărite prin organizarea generală a clerului, cum a fost propaganda catolicfi, încreștinarea păgânilor cu ajutorul misionarilor, etc. etc. Astfel s’au format după necesitățile timpului diferitele orduri monahale, precum al Iezuiților, Benedectinilor, Capuținilor, societatea contra francmazonilor, și altele multe. Dacă unii din frații noștri au intentenția să organiseze o societate pentru propaganda ortodoxă, sau pentru combaterea sectelor religioase, cari încep a cuceri teren și în biserica noastră, sau pentru alte scopuri asemenea acestora, o pot face fără multă vorbă, în cadrul organisației canonice a clerului. Dar nu e necesar, ca toți preoții din întreaga mitropolie să între ca membri în această nouă organizație, ci numai cei ce posed știința și cunoștințele necesare, precum și aceia cari au vocațiune pentru așa ceva. Mi-a reflectat „Revista Pr.” că eu ași confunia organizarea canonică a bisericii. Apoi răspund, că în cadrul organizației canonice a bisericii, să cuprinde și organizația canonică a clerului. Biserica ort. generală are de cap pe însuși Mântuitorul Isus. Și în cadrul acestei organizări se cuprind nu numai preoții, ci și mirenii, cari fără a eși din cadrul canonic pentru administrarea bisericei și conducerea ei s’au organizat pe baza „statutului organic“ în biserică autonomă și constituțională. Iosif Domboș (Va urma) preot. Din tractul Săliștei. Constatări. Am fost totdeauna de părerea, că cei puși în serviciul obștei, ale-sc în poziții oricât de înalte, sunt datori să tolereze, ca activitatea lor să pe discutată și supusă a iticei publice. Bineînțeles [UNK], activitatea, iar nu persoana lor, și iarăși bine înțeles, unei critici făcute în mod cuviincios, cu obiectivitate, și mai ales cu dreptate. O astfel de critică poate să fie mimat de folos obștei. Dar aceea ce face un cutare Spadă în numărul de Crăciun al ziarului „Tribuna“ din Arad cu Preacuvioșia mare — a apusat pe un paroh, pentru că acesta a uitat să publice Te Deumul ce era să se țină la ziua onomastică a împăratului. Parohul a fost provocat să-și trimită autorităților politice cărticica de mai sus. Vailie, sărac părinte ! Mai bine întrelăsat publicarea sărbătorii sfinților apostoli Petru și Pave). Dacă ași fi eu la cârma afacerilor bisericești, ași obliga pe păstorii sufletești ca să mai aibă încă o cărticică pentru monografia comunei.* *) Fiecare comună își are istoriile, proverbele și tradițiunile ei. Unele date se găsesc în însemnările matriculelor, altele trăesc în memoria bătrânilor, cari, ceea ce au auzit de la strămoși spun mai departe altora. Dacă le adună preotul pe toate acestea, are o carte prețioasă, și dacă însemnează în aceasta an de an întâmplările extraordinare, de ei, recoltă bună sau rea, timpul de răsboiu, plăgile naturii, unele nefericiri personale sau familiare, generația viitoare le va ceti toate acestea cu interes, iar câte o întâmplare se va pertracta desigur și în școală, se va povesti bucuros în familii, sau se va spune străinilor cari cercetează comun». Susțin, că acei parohi, cari descriu vreun ținut, scriu istoricul vreunui oraș sau sat, sau adună datele în scopul acesta, merită mai mare laudă decât aceia, cari compun vre-o cărticică de rugăciuni, sau vre-un Vademecum.1enevoe afli deja — în arhivul tău — un început în privința aceasta. Trebue deci să iai scrisoare de scrisoare și unde afli ceva vrednic, decopiază, și dacă se adună mai multe însemnări, adună-le după obiect, asemenea și te auzi de la oamenii din sat. In felul acesta ajungi — după luni sau ani de zile — în posesiunea unei schițe istorice a parohiei tale, cel mai frumos fruct al diligenței tale. Este înrudită cu aceasta și de asemenea de recomandat așa numita moarte familiară“. In aceasta este reservat pentru fiecare familie o coală separată, pe care vine inclus numele membrilor din familie, timpul, ziua, luna și anul nașterii și a cununiei, a părinților și a copiilor. Intr’o rubrică ceva mai mare sunt de a se induce momentele familiare mai însemnate, de. edificări, cumpărări mai mari, emigrări, mutarea (schimbarea) copiilor în alte părți prin cununie, și în sfârșit caracterisarea spirituală a familiei. Cea din urmă să fie însă, in justiția et veritate, sine ira et odio. Și apostolii au caracterisat pe Hymenaeus, pe Alexandru (luprătorul de aramă) și pe Diotropheus. In anul prim mai are preotul de împlinit ceva ca este împreunat cu bătaie de cap, și ici-colo cu supărări, și anume, statorirea temporală a dotației. Isprăvește afacerea aceasta cât mai în grabă, cu cea mai mare conștiențiositate însă. Suum pusque. Te rog însă să nu te uiți la diferința de vreo câțiva floreni, și se pertraptezi in continuu afacerea aceasta la judecătorie. Obvin pasuri, când este dator preotul de a urma din cuvânt în cuvânt glasul Domnului: „Și celui ce voește să se judece cu tine și să-ți fee mantia ta, lasă-i și vestmântul” (Mat. 5, 40). Mă înveselește împrejurarea, că dotațiunea ta nu este împreunată cu obligamentul de edificare. Fiindcă datorința aceasta totdeauna pansează parohului neplăceri, atunci cănd își ocupă parohia și când o părăsește, ba și atunci — se înțelege, altora — când moare beneficiantul. Câte plângeri nu am auzit eu deja în privința aceasta! Intr’un loc fostul paroh a fost fără samă neglijent în ce privește ținerea caselor parohiale în stare bună, în alt lo comisiunea esmisă pentru constatarea usurpării edificiului a judecat strâmb, apoi în alt loc suma pentru acoperirea cheltrelilor de edificare nu ajunge, colo iarăși parohul are pretensiuni exigerate față de antecesorul său. De tot conștienții și drept arareori e afacerea aceasta fiată, și Cele ce le scriu aici se refer la Săliște și la traotul Săliștei. Prin ele voiesc să constat anumite lucruri ce s’au petrecut în timpul din urmă în Săliște și în jurul ei, precum și urmările bune, îndemnurile nobile ce au isvorât din ele. S’a zis de nenumărate ori, că dacă Săliștea s’a desvoltat pe toate terenele așa încât în multe privințe poate servi de model multor comune mai bine situate, care unii îi trag la răspundere și după 10—20 de ani .. . In fața unei comisiuni venite să constate ușurparea casei, — amploiatul esmis a însemnat suma de 30 pruoeri pentru repararea unei odăi, ce era în stare foarte bună. Pentru ce sunt scești crețari? întrebă parohul. „Dacă nu însemnez nimic, vor crede, că nici nu am fost în odaia aceasta“, — fu răspunsul. Fericit, care nu are de a face cu atari lucruri. Iubitul meu, nu e așa, că îmi vei urma sfaturilor date cu privire la ținerea în ordine a matriculelor și la împlinirea datorințelor? Da, să mă asculți, și cumpără negreață, cerneală roșie, hârtie bună, liniar și peruză. Cum e începutul, așa va fi și continuarea și sfârșitul. De aceea, mai ales acum, la început nu te lasă răpit de neglijență ci fă totul ooreot și în ordine. Dzeu este zeul ordinei. El fie cu tine! * O astfel de carte ne este impusă nouă preoților prin circ, cont. Nr. 2142 bis. 1903, pct. 10. 1 „Mergi cu mine 11. Cuprinde îndrumări și direcții la anumite cașuri sau ocasiuni. Trad. Vorbe înțelepte. Omul e făcut din lut. Nu e mirar deci, că sunt oameni, cari nu tind spr luminișul veriurilor, ci spre nordul pământului.