Telegraful Român, 1921 (Anul 69, nr. 2-87)

1921-11-25 / nr. 81

Anul LXIX. Abonamantul: Un an 80 Lei. — Şase luni 40 Lei. •.... 1 1 ~ Trei luni 20 Lei. ............. Ziarul apare Marţia şi Vinerea \ *$* Sibiu, 12/25 Noemvrie 1921 Corespondenţele sǎ se adreseze Redacţiei «Telegrafului Român», Strada Măcelarilor Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se Înapoiază. ** cX .5­ X­V a Nr. 81 — Preţul inserţiunilor, după Invocală ~ Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei ziarului «Telegraful Ro­mân», Sibiu, Strada Măcelarilor Nr. 45. Distrugerea şcoalelor confesionale Hotărârea congresului naţional bise­ricesc, publicată în întregime în corpul ziarului nostru, fixează mai întâi în prin­cipiu incontestabilul drept al bisericii de a întemeia şi întreţinea şcoale cu caracter confesional, aceasta cu atât mai vârtos la noi, unde şcoala confesională a bise­ricii ortodoxe a fost, este şi va rămânea prin excelenţă şcoală naţională, pusă în serviciul celor mai vitale interese ale sta­tului. După această constatare continuă hotărârea congresuală astfel: «Spre a se putea studia mai temeinic întregul complex de probleme în raportul dintre stat şi biserică, guvernul este rugat să îndrume o anchetă, în care reprezen­tanţii sei vor discuta chestiunea cu delegaţii bisericii. Până la rezolvirea definitivă a chestiunii, guvernul va fi rugat să pună la dispoziţia bisericii, cu putere retroactivă dela 1 Octomvrie 1920, mijloacele materiale necesare pentru ca corpul didactic al şcoa­lelor confesionale să fie retribuit întocmai ca cel de la şcoalele statului. «Congresul naţional-bisericesc autori­zează consistorul mitropolitan de a între­prinde paşii trebuincioşi în sensul acestor hotărâri congresuale pentru o armonică conlucrare a bisericii cu statul în soluţio­narea chestiei şcoalelor confesionale■». Orice român cu judecata dreaptă şi cu durere pentru viitorul statului şi al nea­mului românesc cu bucurie a trebuit să fee act de intenţia curată şi de tonul con­ciliant, ce să desprind din hotărârea con­gresuală. Biserica ortodoxă română a fă­cut o concesiune intransigenţei sale con­servative, când cu ramură de oliv în mâna dreaptă s’a apropiat de guvernul ţării ro­mâneşti rugându-l să trimită o anchetă, în care reprezentanţii bisericii şi ai gu­vernului, umbriţi de duhul păcii şi de căl­dura dragostei dintre fraţi, să studieze complexul problemei şi în armonică con­lucrare să soluţioneze chestia şcoalelor confesionale, iar până atunci învăţătorilor confesionali să li se deie retribuţie în­tru toate egală cu retribuţia învăţătorilor de stat. Biserica deci a făcut o concesie punc­tului său de vedere rigid de mai nainte şi de dragul intereselor superioare ale sta­tului a lăsat să se întrevadă, că e gata a aduce chiar şi suprema jertfă, dar prin studierea chestiunei în anchetă a dorit să ştie: cum şi pentru ce? Biserica a voit, ca din jocul acesta, pe care organele guvernului l’au înscenat în jurul şcoalelor noastre confesionale şi care în timpul din urmă a devenit foarte frivol, să scoată corpul învăţătoresc. Bi­serica n’a cerut vreun favor excepţional, la care o îndreptăţiau suferinţele trecu­tului, ci a pretins, ca în conformitate cu dispoziţiile art. de lege XXVII din 1907, azi încă în deplină vigoare în Ardeal, şi în conformitate cu ordonanţa secretaria­tului general din Cluj Nr. 20.300/919 să se ac­oarde şi corpului didactic în funcţiune la şcoalele confesionale aceiaşi retribuţie, de care beneficiează învăţătorii de stat, cu începere din 1 octomvrie 1920. A pre­tins deci respectarea dispoziţiilor legale în viaţă. Intenţia bisericii a fost ca de o parte să asigure mersul normal al învăţămân­tul­ui, sec alele conteste-n aprivi-punerea învăţătorilor la adăpostul grijilor de traiu, iar de altă parte să ferească corpul învă­ţătoresc de săvârşirea unor acte, menite a-i micşora valoarea şi a-i întuneca prestigiul. Cu multă durere sufletească trebue să constatăm azi, că Biserica n’a fost în­ţeleasă, că mâna ei dreaptă, întinsă fră­ţeşte spre pace a fost brusc refuzată. Deşi ne lipseşte o rezoluţie categorică, în scris, dela ministerul instrucţiunei publice, sân­­tem siliţi să concludem la acest refuz din actele şi faptele, cari ne-au surprins în zilele din urmă. Dacă interesele superioare ale sta­tului pretind imperios statificarea între­gului învăţământ, dacă şcoalele confesio­nale de azi constitue un pericol iminent pentru ţară şi dacă hotărîrea congresului naţional-bisericesc, între astfel de împre­jurări, e inacceptabilă, trebuia să ni­ se spună lucrul acesta, fapt­ ales, așa cum vorbește românul, şi în consecință să se fi prezentat corpurilor legiuitoare un pro­iect de lege. In loc însă de aceasta pro­cedură logică și cu aparențe de legalitate, organele guvernului au recurs la subter­fugii şi pentru distrugerea şcoalelor noa­stre confesionale au inventat o formulă, într’adevăr «sui generis», căci n’are pă­­reche în istoricul şcoalei române din Ar­deal, bogat în lovituri piezişe. Formula e pe cât de simplă, pe atât de ilegală, ab­surdă şi revoltătoare. Iată formula: învă­ţătorii confesionali, împinşi de mizerie şi amăgiţi de lozinca statificării cu orice preţ, dau petiţii la secretariatul general din Cluj cerând­ să fie statificaţi. Neavând însă în Ardeal şcoale primare de stat după lege organizate, se iveşte întrebarea: la ce şcoală să fie numit învăţătorul statificat? Intru resolvarea acestei probleme s’a iscodit fraza absurdă «statificarea pe loc» adecă fiecare învăţător să statifică pentru comuna în care se găseşte în prezent fără ca statul să aibă acolo şcoală organizată. In urma acestei «statificări pe loc» şcoala confesională rămâne fără învăţători, deci instrucţiunea stagnează. Aci intervine apoi aplicarea ordonanţei Nr. 33567 din 1 Au­gust 1921, prin care revizorii şcolari au fost împuterniciţi a rechiziţiona cu ajutorul or­ganelor administrative toate ed­­iciile şcoa­lelor confesionale, în cari instrucţiunea stagnează şi a le pune la dispoziţia şcoalei de stat, în curs de organizare. Evident, Secretariatul general însuşi creiază moti­vul, pe care î l invoacă apoi pentru nimici­rea şcoalei confesionale. In realitate in­strucţiunea nici nu stagnează, căci în acelaş ordin, prin care se decretează sta­tificarea pe loc a învăţătorului Oprea Steia g* »priMte şi constatarea, că şcoala confesională nu funcţionează, se ordonă deci rechiziţionarea edificiului cu întreg I inventarul şi se pune la dispoziţia învă- | ţătorului de stat. Când soseşte ordinul revizorului, învăţătorul întrerupe predarea îl ceteşte şi apoi spune elevilor: din clipa aceasta sânt învăţător de stat, iar şcoala confesională a încetat. Statificarea pe loc înseamnă deci: pre­facerea şcoalelor confesionale în şcoale de stat, ca prin far­mec, fără tratative în an­chete fără stagnarea instrucţiunii, fără în­­cunoştiinţarea autorităţilor bisericeşti supe­rioare, dar cu violarea dreptului de pro­prietate şi cu totala desconsiderare a legilor în vigoare. In zilele acestea a sosit la revizora­tul şcolar din Sibiu un ordin prin care peste cincizeci (50) de şcoale confe­sionale din judeţul Sibiului, cu peste 80 de învăţători, se despoaie de caracterul lor confesional după calapodul indicat mai sus. E ilegală această procedură, de­oarece nu­ se desfiinţează în massă şcoa­lele confesionale cu încălcarea dispozi­ţiilor cuprinse în §§-ii 11, 12 şi 13 art. de lege 38 din 1868 şi a dispoziţiilor ca­tegorice din §§-ii 25, 26 şi 27 art. de lege XXVII din 1907 şi ni­ se expropiază edificiile şcolare cu desconsiderarea §-lui 9 art. de lege 41 din 1881, care nor­mează procedura de expropriere. Prin o trăsătură de condeiu ni s’au desfiinţat cele mai bune şcoale confesio­nale din Ardeal, mândria noastră şi po­doaba bisericii ortodoxe române, toate şcoalele din «margine» începând dela Şu­­gag şi până la Avrig, împreună cu Reşi­­narul istoric. Se poate admite aşa ceva într’un stat de drept?

Next