Telegraful Român, 1921 (Anul 69, nr. 2-87)
1921-11-25 / nr. 81
Anul LXIX. Abonamantul: Un an 80 Lei. — Şase luni 40 Lei. •.... 1 1 ~ Trei luni 20 Lei. ............. Ziarul apare Marţia şi Vinerea \ *$* Sibiu, 12/25 Noemvrie 1921 Corespondenţele sǎ se adreseze Redacţiei «Telegrafului Român», Strada Măcelarilor Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se Înapoiază. ** cX .5 XV a Nr. 81 — Preţul inserţiunilor, după Invocală ~ Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei ziarului «Telegraful Român», Sibiu, Strada Măcelarilor Nr. 45. Distrugerea şcoalelor confesionale Hotărârea congresului naţional bisericesc, publicată în întregime în corpul ziarului nostru, fixează mai întâi în principiu incontestabilul drept al bisericii de a întemeia şi întreţinea şcoale cu caracter confesional, aceasta cu atât mai vârtos la noi, unde şcoala confesională a bisericii ortodoxe a fost, este şi va rămânea prin excelenţă şcoală naţională, pusă în serviciul celor mai vitale interese ale statului. După această constatare continuă hotărârea congresuală astfel: «Spre a se putea studia mai temeinic întregul complex de probleme în raportul dintre stat şi biserică, guvernul este rugat să îndrume o anchetă, în care reprezentanţii sei vor discuta chestiunea cu delegaţii bisericii. Până la rezolvirea definitivă a chestiunii, guvernul va fi rugat să pună la dispoziţia bisericii, cu putere retroactivă dela 1 Octomvrie 1920, mijloacele materiale necesare pentru ca corpul didactic al şcoalelor confesionale să fie retribuit întocmai ca cel de la şcoalele statului. «Congresul naţional-bisericesc autorizează consistorul mitropolitan de a întreprinde paşii trebuincioşi în sensul acestor hotărâri congresuale pentru o armonică conlucrare a bisericii cu statul în soluţionarea chestiei şcoalelor confesionale■». Orice român cu judecata dreaptă şi cu durere pentru viitorul statului şi al neamului românesc cu bucurie a trebuit să fee act de intenţia curată şi de tonul conciliant, ce să desprind din hotărârea congresuală. Biserica ortodoxă română a făcut o concesiune intransigenţei sale conservative, când cu ramură de oliv în mâna dreaptă s’a apropiat de guvernul ţării româneşti rugându-l să trimită o anchetă, în care reprezentanţii bisericii şi ai guvernului, umbriţi de duhul păcii şi de căldura dragostei dintre fraţi, să studieze complexul problemei şi în armonică conlucrare să soluţioneze chestia şcoalelor confesionale, iar până atunci învăţătorilor confesionali să li se deie retribuţie întru toate egală cu retribuţia învăţătorilor de stat. Biserica deci a făcut o concesie punctului său de vedere rigid de mai nainte şi de dragul intereselor superioare ale statului a lăsat să se întrevadă, că e gata a aduce chiar şi suprema jertfă, dar prin studierea chestiunei în anchetă a dorit să ştie: cum şi pentru ce? Biserica a voit, ca din jocul acesta, pe care organele guvernului l’au înscenat în jurul şcoalelor noastre confesionale şi care în timpul din urmă a devenit foarte frivol, să scoată corpul învăţătoresc. Biserica n’a cerut vreun favor excepţional, la care o îndreptăţiau suferinţele trecutului, ci a pretins, ca în conformitate cu dispoziţiile art. de lege XXVII din 1907, azi încă în deplină vigoare în Ardeal, şi în conformitate cu ordonanţa secretariatului general din Cluj Nr. 20.300/919 să se acoarde şi corpului didactic în funcţiune la şcoalele confesionale aceiaşi retribuţie, de care beneficiează învăţătorii de stat, cu începere din 1 octomvrie 1920. A pretins deci respectarea dispoziţiilor legale în viaţă. Intenţia bisericii a fost ca de o parte să asigure mersul normal al învăţământului, sec alele conteste-n aprivi-punerea învăţătorilor la adăpostul grijilor de traiu, iar de altă parte să ferească corpul învăţătoresc de săvârşirea unor acte, menite a-i micşora valoarea şi a-i întuneca prestigiul. Cu multă durere sufletească trebue să constatăm azi, că Biserica n’a fost înţeleasă, că mâna ei dreaptă, întinsă frăţeşte spre pace a fost brusc refuzată. Deşi ne lipseşte o rezoluţie categorică, în scris, dela ministerul instrucţiunei publice, sântem siliţi să concludem la acest refuz din actele şi faptele, cari ne-au surprins în zilele din urmă. Dacă interesele superioare ale statului pretind imperios statificarea întregului învăţământ, dacă şcoalele confesionale de azi constitue un pericol iminent pentru ţară şi dacă hotărîrea congresului naţional-bisericesc, între astfel de împrejurări, e inacceptabilă, trebuia să ni se spună lucrul acesta, fapt ales, așa cum vorbește românul, şi în consecință să se fi prezentat corpurilor legiuitoare un proiect de lege. In loc însă de aceasta procedură logică și cu aparențe de legalitate, organele guvernului au recurs la subterfugii şi pentru distrugerea şcoalelor noastre confesionale au inventat o formulă, într’adevăr «sui generis», căci n’are păreche în istoricul şcoalei române din Ardeal, bogat în lovituri piezişe. Formula e pe cât de simplă, pe atât de ilegală, absurdă şi revoltătoare. Iată formula: învăţătorii confesionali, împinşi de mizerie şi amăgiţi de lozinca statificării cu orice preţ, dau petiţii la secretariatul general din Cluj cerând să fie statificaţi. Neavând însă în Ardeal şcoale primare de stat după lege organizate, se iveşte întrebarea: la ce şcoală să fie numit învăţătorul statificat? Intru resolvarea acestei probleme s’a iscodit fraza absurdă «statificarea pe loc» adecă fiecare învăţător să statifică pentru comuna în care se găseşte în prezent fără ca statul să aibă acolo şcoală organizată. In urma acestei «statificări pe loc» şcoala confesională rămâne fără învăţători, deci instrucţiunea stagnează. Aci intervine apoi aplicarea ordonanţei Nr. 33567 din 1 August 1921, prin care revizorii şcolari au fost împuterniciţi a rechiziţiona cu ajutorul organelor administrative toate ediciile şcoalelor confesionale, în cari instrucţiunea stagnează şi a le pune la dispoziţia şcoalei de stat, în curs de organizare. Evident, Secretariatul general însuşi creiază motivul, pe care î l invoacă apoi pentru nimicirea şcoalei confesionale. In realitate instrucţiunea nici nu stagnează, căci în acelaş ordin, prin care se decretează statificarea pe loc a învăţătorului Oprea Steia g* »priMte şi constatarea, că şcoala confesională nu funcţionează, se ordonă deci rechiziţionarea edificiului cu întreg I inventarul şi se pune la dispoziţia învă- | ţătorului de stat. Când soseşte ordinul revizorului, învăţătorul întrerupe predarea îl ceteşte şi apoi spune elevilor: din clipa aceasta sânt învăţător de stat, iar şcoala confesională a încetat. Statificarea pe loc înseamnă deci: prefacerea şcoalelor confesionale în şcoale de stat, ca prin farmec, fără tratative în anchete fără stagnarea instrucţiunii, fără încunoştiinţarea autorităţilor bisericeşti superioare, dar cu violarea dreptului de proprietate şi cu totala desconsiderare a legilor în vigoare. In zilele acestea a sosit la revizoratul şcolar din Sibiu un ordin prin care peste cincizeci (50) de şcoale confesionale din judeţul Sibiului, cu peste 80 de învăţători, se despoaie de caracterul lor confesional după calapodul indicat mai sus. E ilegală această procedură, deoarece nu se desfiinţează în massă şcoalele confesionale cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în §§-ii 11, 12 şi 13 art. de lege 38 din 1868 şi a dispoziţiilor categorice din §§-ii 25, 26 şi 27 art. de lege XXVII din 1907 şi ni se expropiază edificiile şcolare cu desconsiderarea §-lui 9 art. de lege 41 din 1881, care normează procedura de expropriere. Prin o trăsătură de condeiu ni s’au desfiinţat cele mai bune şcoale confesionale din Ardeal, mândria noastră şi podoaba bisericii ortodoxe române, toate şcoalele din «margine» începând dela Şugag şi până la Avrig, împreună cu Reşinarul istoric. Se poate admite aşa ceva într’un stat de drept?