Telegraful Român, 1922 (Anul 71, nr. 1-101)

1922-09-15 / nr. 69

marginea ortodoxismului. P. S. Sa răspunde că cu drag a venit până la marginea turmei Sale, ca să și vadă credincioșii, să le asculte năcazurile și să le dea povețe. Se face intrarea în bise­rică și vizitarea ei. După aceasta P. S. Sa cu suita descinde la casa parohială, unde se fac recepțiuni: parohul reformat Kusztos cu pres­­biterii, primăria comunală cu secretarul și co­mitetul parohial In frunte cu parohul Roșca. P. S. Sa cu suita întreagă a fost găzduit la casa ospitală a parohului. Mercuri dimineața în biserica din Trăznea s’a făcut serviciu divin din partea P. S. Sale, asistat de suită, preotul din loc Remus Roșea și Alexandru Dog din Ciumărna, înaintea po­porului, care — fiind zi de lucru — totuș a umplut cu desăvârșire biserica. După termina­rea serviciului a ținut P. S La o cuvântare bine reușită, — se putea ceti de pe fețele credincioși­lor aprobarea. Cu măestrie s’au combinat păr­țile credinței, cu cele naționale și sociale. Intrarea triumfală în Zălazi Însuflețirea cu care a fost primit P. S. Sa în acest oraș, nu se poate descrie. Că a succes primirea și sărbările din acest oraș, meritul cel mai mare îl are comitetul parohial din loc, în frunte cu epitropul bisericii noastre de acolo și prefect județan dl Dr. Iulian Andrei Domșa, fiu de preot din o veche, familie de preot or­todox român, cu dragoste mare cătră biserica strămoșească și neamul românesc. Mare parte a avut la reușita primirii ar­mata noastră iubită din loc, Reg. 17 vânători, notabilitățile județului și orașului, în fine toată inteligența din acest oraș fără deosebire de neam și lege. Plecarea spre Zălau s’a făcut din Trăznea. La marginea orezului se tra­tă uriașa poartă triumfală, împodobită cu verdeață, drapele na­ționale, cu tabla pe care se poate ceti, «întru mulți ani, stăpâne! Bine ați venit». La poartă era adunat tot ce are orașul mai select: reprezentanții confesiunilor, comi­tetul parohial, prefectul, subprefectul cu toate autoritățile, corpul ofițeresc cu muzica militară, școale etc. Orașul pavoazat cu drapele națio­­nale, clopotele de la biserici glăsuesc a zi de sărbătoare. Totul sărbătoresc. Arhiereul des­cinde din automobil, păr. Roșca bineventează,­­ îi răspunde P. S. Sa. La poarta triumfală a fost bineventat P. S. Sa de prezidentul comitetului parohial I. Ciupe, revizor școlar prin o cuvântare adânc simțită, iar din partea orașului de consilierul Almási. P. S. Sa Ie-a răspuns în călduroase cuvinte. Apoi împreună cu suita și toată asistența intră in capelă, umplându­se localul destul de încăpător. Aer sărbătoresc, mirosul florilor și cântecul băeților în cor «Pe stăpânul» te înalță în sfere mai înalte. Prot. Pletosu întonează «îm­părate ceresc», după terminarea căruia P. S. Sa rostește o cuvântare, care atât după fond, cât formă a fost clasică în felul său. La început explică însemnătatea vizitațiunilor canonice, care care va rămânea pe veci podoaba satului nostru, după cum sfânta Cruce înălțată pe turn, e podoaba bisericii noastre. Promitem, iubiți parohieni, societății «Mor­mintele E'O’lor», că vom ști păstra cu sfințenie această «Sfântă Troiță», dăruită nouă. Locul pe care este așezată, va fi de azi înainte loc sfânt. N­ vom îngrădi și înfrumseț»; de azi înainte, înaintea acestei «Sfinte Troițe» — vom ieși cu procesiunile noastre bisericești; iar voi trecători pe acest loc veți sta puțin, cugetând ce în­seamnă această cruce! Descoperiți vă capetele, faceți vă semnul Sf. cruci și rugați vă pentru Eroii dispăruți. In fine, cătră voi mă adresez, suflete ale vitejilor soldați români, ale căror trupuri sânt îngropate o parte în cimitirul bisericii noastre de aici, și o parte resfirate pe dealul din apro­piere «Măgura», «Valea Mielului», «Drumul Carului» «Valea Grădștei», vă rog pomeniți vă un moment, din somnul vostru și ascultați glasul meu: De azi înainte, viteze suflete, voi nu mai sânteți uitate, voi, prin moarte ați ajuns la viață, în veci veți fi pomeniți prin acest sfânt semn ce s’a înălțat aici, și numele vostru va fi scris în cartea vieții... TELEGRAFUL ROMAN înlocuesc epistolele pastorale, fiindcă nu-i destul să scrii cuiva, ci dacă voești să­­ miști sufletul, trebue să te pogori între turma cuvântătoare, cu cuvântul viu. După terminarea vorbirii P. S. Sa a dat binecuvântarea asupra credincioșilor. ___________ (Urmează) 3 Citind ziare Este vorbă de încoronarea de la Alba-Iulia și partidele politice. Universul constată că se repetă o greșală. Anul trecut, — scrie numitul ziar, — când se anunțase solemnitatea încoronăr­i suveranilor, partidul liberal a comunicat că nu va participa la serbări, din cauza păcatelor guvernării Ave­­rescu. De astădată, partidul național de peste munți a luat aceeași hotărâre, motivată de ex­cesele electorale ce impută actualului guvern. Iată o mentalitate profund greșită: încoronarea nu are caracter de partid, și prin urmare nu poate servi ca prilej de mani­­festațiune politică. Este un eveniment național: el atinge vârful piramidei aurite, pe care s’au scris marile acte ale istoriei noastre moderne: încoronarea este a țării și a Suveranilor. Ea și-a făcut datoria cu un avânt admirabil. Ei au știut să se identifice cu națiunea într’un chip care le asigură o pagină de slavă în istorie. Nemulțumirile partidelor politice, chiar atunci când sânt îndreptățite, nu trebue să-și întindă acțiunea și în sfera unor manifestațiuni menite să dea aureola cuvenită triumfului virtuților na­ționale. La botezul Principelui Mircea unii oameni politici s’au abținut. Știm că o parte din ei re­gretă, încoronarea are un caracter mai general și mai înalt. Ce ar folosi regretele ulterioare? Politicianii au făcut destule greșeli. Să n’o facă și pe aceasta. Au timp destul pentru răfueli. Să cruțe serbările de la Alba-Iulia, unde, inde­­ferent de partidele politice, neamul întreg va glorifica abnegațiunea și jertfele poporului din vechiul regat, rezistența uimitoare a fraților din teritoriile eliberate și unite, politica instinctului național, triumfătoare, mulțămită înțelepciunii fruntașilor neamului în ziua cea mare, însufle­țirea și devotamentul dinastiei, care a știut să împărtășească cu poporul aspirațiunile, dure­rile și bucuriile lui. Sperăm că până în cele din urmă, se vor pricepe și se vor simți toate acestea: armoniza cultura Răsăritului cu aceea a Apusu­lui după învățătura creștină, și că noi nu putem să vorbim de o reformă până ce mai întâi nu pornim de la acest principiu. Iată ceea ce eu aș fi vorbit la congresul învățătorilor. Ca o ruptură de suflet, le aș fi spus, că neunirea lor cu preoții este începutul drumului ce duce la prăpastie, că, în chipul acesta, ni se stânge neamul, și aceasta nu se poate. Ci în unirea între preoți și învățători stă cel dintâi pas spre împlinirea mărețului vis cultural al patriei noastre, căreia noi trebuie să-i jertfim totul, și cu atât mai mult unele mici neînțelegeri. Biserica și școala Unul dintre cei mai distinși profesori uni­versitari români, dl Marin Ștefănescu de la Cluj, a publicat zilele acestea în ziarul Patria un luminos articol despre raportul ce trebue să existe între preoți și învățători. Iată ce spune scriitorul, pătruns de dragoste și prevedere pen­tru neamul nostru. Gândul despărțirii între biserică și școală nu a fost, nu este, nu poate fi al cugetării românești. El ar putea să fie al orcărei alte națiuni,­­ dar nu al nostru. Cea ce ne caracterizează, între altele, pe noi, este faptul de a fi avut o biserică națională și un naționalism religios. Trebue să știm, că o cultură nu propășește prin falsificarea principiului său vital, ci prin evoluția firească­ a acestuia. Și este o falsificare a esenței sufletului românesc, tendința de a în­drepta școala pe o cale nepăsătoare față de religie, și cu cât mai grav anti­religioasă. Căci, ceea ce a alcătuit tăria noastră in trecut, și ceea ce va face mândria noastră culturală în viitor, a fost și va fi armonia de la baza cugetării noastre, armonie între credință și știință, între naționalism și umanitarism, între democrație și aristocrație, între experiență și rațiune, între positivism și metafizicianism, între școală și biserică. iată ceea ce trebuiau sau trebuie să consi­dere, înainte de orce alte amănunte, aceia cari își propun să reformeze învățământul românesc. Ei trebuiau sau trebuie ca mai întâi să țină seama de principiul pe care au să fie clădite amănuntele. Și acest principiu este armonia. Aceia, cari voiesc să ne dea o nouă peda­gogie sau o nouă metodologie, să citească pe reprezentanții cugetării noastre, și să caute firul care îi leagă pe toți aceștia. Atunci ei vor vedea, că neamul acesta românesc are o menire pe acest pământ, și că această menire este de a Pentru educația religioasă Explicarea Evangheliei se numește noua carte publicată de dl 5. Mehedinți, in prefața acestei cărți, menite a da cititorilor material de gândit în chestiunea religioasă, autorul dă lă­muririle următoare: In mijlocul atâtor curente destructive, care împing poporul român spre disoluțiune, opera constructivă are prea puțini partizani. Lucrarea de față cearcă să ajute puterile sănătoase ale neamului. Dela 1914, lângă «Evanghelia» am adăugat în Dumineca Poporului și oarecari lămuriri. Unii profesori au găsit că acele mici tâlcuiri cu ca­racter popular sânt înțelese chiar de copii, și m’au îndemnat să le înfățișez în chipul unei cărți de școală. Totuși împlinirea acestui gând a întârziat ani de zile, până ce în primăvara trecută, stu­denții teologi m’au îndemnat să înfățișez pro­blema religioasă auditorilor universității din Bu­curești și publicului doritor de a cugeta asupra acestei mari chestiuni. Cu această ocazie, mi-am dat seamă de laturea etică a educației noastre, care are nevoie de o îngrijire mai mare decât or­icând în trecut. In adevăr, poporul românesc a ajuns tocmai la răspântia de unde începe sau o mare înălțare, sau o grabnică lunecare și cădere. E bătător la ochi că peste 1500 de sate din regatul Româ­niei au rămas fără preoți. E caracteristică apoi împrejurarea, că în congrese didactice, unii au cerut eliminarea educației religioase,­­ când este știut că rolul precumpănitor al Anglo Saxonilor în istoria modernă este sprijinit mai ales pe temeiul religios al vieții lor. Mai târziu, când își fac și francezii soco­teala istorică a vieții lor, în marea revoluție de la 1793, punctul de plecare nu a mai fost religia ci filosofia. Contractul social, drepturile omului și alte idei de un interes prea relativ­­ care au sporit scepticismul și au sguduit mereu statul, secând puterea de viață a marelui popor francez, osândit azi la o adevărată stagnare față de ve­cinii tot mai numeroși și mai ofensivi în lupta pentru existență). In sfârșit, în vremurile noastre, revoluția rusească, lipsită nu numai de religie, dar și de filosofie, a adus o vastă împărăție la fărâmare, anarhie și nihilism, cum duc toate mișcările, pornite dintr’o concepție pur materialistă a vieții. Iată de ce, în momentul întregirii hota­relor României, se pune lămurit întrebarea: mai păstrează poporul român simțul pentru cele eterne, cum îi aveau părinți noștri începând cu Geto Dacii, sau, în loc de a-și măsura prețul vieții în raport cu înalta concepție a datoriei, va luneca și el în sceptism și vulgaritate a încredințat că timpul de față are o însem­nătate unică în toată desfășurarea vieții popo­rului român, știind apoi că «toată sămănătura de la Decebal și Traian până în zilele noastre trebue să dea roade, acuma sau nici odată»; și că «viața modernă fără populație deasă este cu neputință», iar sporul demografic și econo­mic este imposibil dacă sufletul nu e sănătos, adecă dacă omul nu are ochii spre idealul care licărește în zarea eternității, mi am dat seamă că poporul român trebue îndrumat mai mult ca ori și când spre o educație religioasă. — Aceasta este numai­decât necesar pentru higi­ena lui morală, și e o condiție indispensabilă pentru progresul statului. De aceea, după multe amânări, am dat urmare îndemnului de a scrie această carte, ca o împlinire la Altă creștere — Școala Muncel. Toate studiile sânt însemnate pentru pregătirea tineretului, dar cele mai însemnate dintre toate sânt cele care pot ridica pe om peste nivelul

Next