Telegraful Român, 1928 (Anul 76, nr. 1-90)

1928-01-01 / nr. 1-2

­ BIGUETECA CENTRALA 1 Anul LXXVI­I In­t. Sibiu, 1 Ianuar 1928 Nr. 1—2 Telegraful„ Organ naţional bisericesc Abonamentul: Un an 500 Lei. — Şase luni 250 Lei. — Trei luni 130 Lei. — Pentru strâ­d­are un an 900 Lei. — Pentru America 4 Dolari. Ziarul apare Marfia şi Vinerea Corespondenţele să se adreseze Redacţiei Telegraful Român strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori ne­francate se refuză Articole nepublicate nu se InapolazA P­reţul Inserţiunilor: un şir petit 6 Lei pentru odată, dacă se pu­blică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit şi­ insertiunile să se adroi^t^...Vd.inistraţiei ziarului Te­legraful Român, Sibiu, str. Mitropoliei 45 AN NOU II întâmpinăm, ca şi pe cel care s’a dus, cu lumina nădejdei în suflete. Tot mai înainte. Tot spre mai bine. Şi vremea trece peste noi, după legile, ce i-au fost orânduite dintru început. La «mai binele» nu mai vine. Căci nu poate veni din lumea din afară de noi, în care îl căutăm. Cu concepţia unei vieţi, în care totul vine de a gata, d­e care lipseşte bucuria înfăptuirei şi a înfrângerei greutăţilor, ne depărtăm mereu de acel «mai bine» pe care ni-1 dorim. Intru sudoarea feţei tale vei mânca pânea ta. Este norma dată de Urz­­orul vieţei noastre pământene. Dar în vremile ce s’au scurs, tocmai îndeplinirea acestei dumnezeeşti dispoziţii i s’a părut omului cea mai grea povară. Şi’n loc de a vedea în muncă izvorul fericirei, în Ioc de a cinsti sfnţenia muncei, ticăloşia ome­nească a îngenunch­at-o în faţa forţei brutale, considerându-o drept osândă a celor învinşi. A fost şi este considerată drept nenorocire munca, singura care apropie pe om de divinita­tea creatoare. Alături de dumne­zeire, ea singură creiază. Odată cu disconsiderarea ei, şi mulţu­mirea şi-a întors privirile de la neamul omenesc. Căci a dispre­ţuit pe cea mai nobilă dintre virtuţi, lăsând practicarea ei pe seama robilor şi a froţilor. Şi ruşinea frânilor albe, trans­parente de nelucrare, ruşinea mâ­nilor veştejite de trândăvie o mai îndurăm şi o vom mai în­dura, câtă vreme rătăcirea ome­nească va stărui în păcatul de a considera munca drept înjosire. Tindem spre «mai bine», dar nu vrem să înţelegem că ne am abătut din calea, pe care Crea­torul nostru ne a arătat o spre dânsul. Câtă vreme se va mânca pâne nemuncită, împăcarea nu se poate să ăşlui în suflete. Iar «mai binele» este vestitorul acestei îm­păcări. Zilele se duc şi vin, fiecare punând la încercare virtutea noa­stră. Sufletul împăcat cu sine şi antrenat pe dumnezeescul drum al muncii, se va simţi înălţat în faţa fie­ărei greutăţi doveditoare a voiniciei lui. Suflet voinic dorim celor de un sânge şi de-o lege cu noi. Suflet, care să nu se întunece în faţa trecătoarelor prirmjdii, nici să se cutremure în faţa greută­ţilor, cari, odată biruite, dau ar­mecul vieţii omeneşti. Dumnezeu şi-a creat lumea aceasta podoabă a mărirei Lui. Frumoase sunt toate câte fiin­ţează în natură, urmând legile Lui. Singur omul şi-a uitat că trebue să fie frumos prin gându­rile şi prin realizările lui, urmând aceleaşi legi. Creat după chipul şi asemă­narea Ziditorului, el s’a înjosit prin răutate şi lene. Şi cât de frumos îi tălmăcise psalmistul rostul lui în viaţă: «Ferice băr­batul ce nu merge la sfatul ne­curaţilor şi pe calea păcătoşilor cu stă şi la şederile pierzătorilor nu şede»... Aprindeţi din nou în sufle­tele fiilor neamului nostru flacăra credinţei în cuvântul Adevărului, şi atunci vom străluci între po­poare. Tălmăciţi-i învăţătura Dom­nului în lumina dragostei de oa­meni, în lumina dragostei de muncă, şi a respectului dreptăţei. Astfel armat, poporul nostru va putea privi cu încredere în viitor. Va putea aştepta cu bu­curia sufletului voinic încercările, pe cari vremea le va abate spre dânsul. Şi atunci urarea «An nou fericit», nu va mai fi o banală frază convenţională, ci convin­gerea realităţei, ce se va înfăptui. An nou. Prilej de nouă în­cercare a virtuţei. An nou. Pers­pectiva unui nou şir de sforţări în munca sfântă, ce înalţă şi pu­rifică. An nou. Culme pe care vom simţi suprema bucurie, pri­vind înapoi la prăpăstiile, peste cari am trecut. Şi vom simţi su­premul farmec, privind înainte piscurile, ce sprijinesc cerul cu frunţile lor, spre care ne vom avânta. Neam nou prin mila ce Dom­nul a revărsat-o spre dânsul, ri­­dicându 1 din întunerec la lumina libertăţei. Neam nou să devie prin primenirea lui cu Cuvântul. Şi veac nou să şi croiască prin munca şi prin credinţa lui. Fie ca anul ce vine să fie urzitorul sufletului nou, prin care ne vom înălţa. Prin care ne vom arăta vrednici de minunea, pe care a făcut-o cu noi cerul. Vred­nici de jertfa, pe care o m­e de ani au adus o înaintaşii noştri, ca să ajungem unde suntem astăzi. I. V. Soricu. La început de an (…) Când vechiul an este pe sfârşite, dar cel nou îşi ve­steşte zorile, să ne oprim pe o clipă şi, — deşi trăim în înfrigu­rări grăbite ale vremilor tele­grafiei fără fir, — să ne luăm răgazul, în mijlocul creştineştilor sărbători ale iernii, să reprivim­ asupra evenimentelor anului mo­t şi a efectelor produse, de cele mai însemnate dintre ele, în ra­port cu biserica noastră şi cre­dincioşii săi.* Neamul românesc a trecut, în 1927, prin grele încercări. Moartea marelui şi iub­­ului Su­veran Ferdinand­­, unul din fac­torii principali ai înfăptuirii uni­tăţii noastre politice, a pătruns dureros toată suflarea românească şi a prilejuit îngrijorări în sufle­tele patriotice ale ţării întregite, cu jertfe uriaşe, între hotare ce pe dreptate ni se cuvin. Treptele tronului le urcă Mi­hai I, înconjurat de neţărmurită dragoste şi încredere a ţării. Până în anul când Regele Mihai I, astăzi minor, va putea să şi exer­cite prerogativele prevăzute de le­gile statului, înalta Regenţă, — A. S. R Principele Nicolae, I. P. S. S. Patriarhul Miron, şi dl Gheorghe Buzdugan, — va ve­ghea la aplicarea conştiincioasă a constituţiei şi a legilor. * Ordinea constituţională de succesiune la tron, pusă pe un moment în discuţie nouă, a amu­ţit având fără a da naştere la sbuciumări de prisos în vremea, când ne trebue în deosebi pace şi liniştită muncă în consolidarea neîntreruptă a statului şi a bise­ricii sale dominante. Dispariţia ilustrului bărbat de stat Ion I. C. Brătianu în cea­sul când mai vârtos erau de tre­buinţă luminile şi energia sa, în greutăţile mari prin care trece ţara, a sguduit sufletele atât ale prietenilor, cât şi ale adversarilor săi politici. Biserica rid­iată, pe timpul guvernării sale, la rangul de patriarhie, păstrează cu scum­­pătate amintirea­­necrednciosu­­lui său fiu, şi nu uită nici faptul că lui i se datoreşte salvarea mo­numentului istoric bisericesc din Albacul munţilor noştri. A * Iniţiativa refacerii sfintei Mă­năstiri Brâncoveanu de la Sâm­băta de sus, în judeţul Făgăra­şului, este întâmpinată cu pro­fundă cucernicie jertfelnică şi în­cununată, până acum, din partea corporaţiunilor şi particularilor, din toate colţurile patriei, cu ofrande ce trec cifra de trei mi­lioane de lei. Contribuirile de bună voie se urmează şi în anul în care intrăm, în scopul de a ridica din ruină cât mai neîntârziat unul din vechile altare ardeleneşti, adăugându-i podoabe nouă. * Am prăznuit după cuviinţă semicentenarul răsboiului pen­tru independenţă, care a înrâurit în mod binefăcător şi asupra ro­mânilor trăiţi sub alte juguri stră­ine, ceva­ mai apăsătoare şi mai rafinate decât era al osmanlcilor. Sărbarea a scos la iveală şi ră­sunetul acelui răsboi în sufletele ardelenilor prigoniţi, cari au ră­spuns cu obolul lor oferit din frăţească iubire pentru ostaşii ro­mâni răniţi şi pentru alinarea su­ferinţelor familiilor acelor viteji ai răsboiului de neatârnare.

Next