Telegraful Român, 1928 (Anul 76, nr. 1-90)

1928-01-01 / nr. 1-2

2 11*# TELEGRAFUL ROMAN la adunările eparhiale, din mitropolia noastră, reprezentanţii clerului şi poporului au constatat că viaţa morală şi materială a credincioşilor înaintează, peste tot, în calea cea bună. Adunările s’au ocupat şi de raportul dintre biserică şi viaţa publică. In această privinţă, Consiliul arhiepiscopiei ortodoxe române de Alba Iulia şi Sibiu, — pornind dela o campanie electorală în care s’au adus atacuri , adresa bisericii şi a preoţimii noastre, — declară că biserica nu se poate restrânge la tărâmul ei pur spiritual, lăsând afacerile ei publice în grija bărbaţilor poltici. « Astăzi, — spune acelaş Consilu, — când creştinismul nu mai e de caracter contemplativ, ci e conceput ca o forţă dinamică a întregii vieţi individuale şi colective, biserica nu e în situaţia de a urma sfaturile celor ce ne îndrumă să ne restrângem la domeniile pur spirituale, ci simţim o imperativă chemare de a proclama, că şi viaţa politică e în funcţie de conştiinţă şi de afirmare a principiilor sfintei evanghelii. In viaţa publică ies la suprafaţă atâtea simptome îngrijitoare, care cheamă biserica să le vindece. Ele sânt expresia unor anume lacune adânc înrădăcinate in însăşi natura ordinei sociale, care are nevoie de reîncreştinare. In conflictele dintre partidele politice, chemarea bisericii e să intervie împăciuitoare, adresându se lor: « Voi sunteţi fraţi, şi să trezească în ei conştiinţa postulatelor frăţiei. Biserica nu va pregeta nici un moment să absenteze de la datoria ei în viaţa publică, oricâtă îndârjire ar depune cavalerii anarhiei morale şi demagogia electorală în excluderea ei de pe terenul vieţii publice». * Tinera societate religioasă «Sf. Gheorghe» este organizată în 80% din parohiile cu preoţi în Arhiepiscopia Ardealului. Autoritatea bisericească exercită controlul general asupra acestei societăţi, în care iniţiativa şi conducerea preoţilor noştri găseşte larg câmp de activitate pastorală. Prezenţa lor, în mijlocul tinerimii, se dovedeşte mereu dintre cele mai binefăcătoare. Astfel, organizarea tineretului aduit, în societatea «Sf. Gheorghe», aparţine îndatoririlor preoţimii conştiente de răspunderea sa. * Chestia concordatului cu papalitatea, după tratative suspendate şi reluate în timp de ani de ze, a ocupat opinia publică de la noi şi în 1927, fără ca ele să ajungă la resultat definitiv. Ce însemnează un concordat al României încheiat — de la egal la egal — cu Scaunul papal, am arătat cu altă ocazie în coloanele acestei foi. Cartea, nu de mult apărută, a dlui Tudor Popescu din Bucureşti, expune lămurit şi documentat pricolul concordatului pentru viitorul ţării şi al neamului. Acelaş pericol este accentuat şi din partea consiliilor eparhale ale episcopiilor noastre. * Increstăm la acest loc şi conferenţa pastorali din luna lui Mii. Şi adecă: în 26 şi 27 Mai 1927 s’au întrunit toţi Drokonopii arhidiecezei ardelene la Sibiu în conferenţa pastorală. S’au ţinut patru şedinţe în două zile, în care I. P. S. Sa Arhiepiscopul şi Mtropolitul Nicolae, printr’o cuvântare mai lungă, au examinat problemele de cuprins religios, moral, cultural, administrativ şi economic ale vieţii noastre bisericeşti, iar P. C. protopopi şi consilierii arhiepiscopeşti au intervenit în discuţii fiecare cu experienţele, nedumeririle, părerile şi cazurile tractului său. Punerea în practică a ideilor şi propunerilor desbătute în conferenţă, — privitoare la: predică, pregătire duhovnicească, propagandă religioasă prin tipar, Societatea Sf. Gheorghe, problema sectelor, disciplina clerului, jurnalul pastoral sol, — va contribui în mare măsură pentru a da dorite roade îa activitatea preoţimii. * Cititorii noştri cunosc rezoluţie aduse de conferenţa de la Lausanne, din August, unde biserica ortodoxă a avut numeroşi delegaţi. 1. P. S. S. Mitropolitul Nectarie a adus conferenţei salutul bisericii ortodoxe române şi al patriarhiei, dorind conferenţei succes deplin pentru a putea ajunge la o unire a bisericilor creştine. * In toamnă s’au deschis la Siiu, Seminarul teologic şi Şcoala de cântăreţi, două instituţii a căror necesitate era de mult simţită. Un număr, considerabil din cale afară, de tineri s’a prezentat pentru a fi primit în aceste aşezăminte ale sfintei noastre biserici. A întrunit în sesiune ordinară, în biserica catedrală din Sibiu, pe zilele 26 octomvrie şi următoarele, congresul naţional-bisericesc al mitropoliei din Ardeal, Bănat, Crişana şi Maramurăş, s’a ocupat de variatele probleme ce privesc condiţiile actuale ale vieţii religioase în raport cu misiunea bisericii.* Propunerea guvernului liberal, făcută spre sfârşitul anului, în scop de unire a tuturor factorilor politici pentru alcătuirea unui guvern naţional, nu a fost acceptată, şi opoziţia îşi pregăteşte armele de luptă parlamentară şi extraparlamentară. Anul 1928 primeşte astfel, în atmosferă cam încărcată, o grea moştenire. Să sperăm că vremea şi împrejurările îşi vor lua sarcina să lumineze şi să îndrepte minţile tuturor celor chemaţi să fie conducători ai staului nou românesc, care are mari prieteni, dar are şi mulţi duşmani. FOIŞOARA — Despre rugăciune — Meditaţie ţinută, la conferenţa de toamnă a preoţimii tractului Zarand — Fraţilor, — una din armele puternice, cu care noi păstorii sufleteşti ne apărăm turma cuvântătoare şi nutreţinem legătura cu divinitatea, este rugăciunea. De aceea aflat am de biie să-mi aleg, ca subiect al meditaţiei de astăzi, această puternică urmă a noastră: rugăciunea, şi, după slabele puteri, să vă îndrept pe câteva momente gândul spre ea. Rog să mă ascultaţi. Rugăciunea este fundamentul vieţii religioase. Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţi părinţi bisericeşti o numesc: o întreţinere şi o vorbire a sufletului cu Dumnezeu. Sufletul, — schintee dumnezeească, — prin rugăciune Întreţine legătura cu isvorul de unde a venit. De aceea, o numeşte fericitul Augustin: înălţare a sufletului nostru la Dumnezeu. Icoană plastică a rugăciunii se găseşte in Psalmul 41: «In ce clip doreşte cerbul spre isvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine, Dumnezeule. Insetat-a sufletul meu spre tine, Dumnezeul cel tare tare, cel viu». Rugăciunea este ceva inerent tuturor creaturilor. Este suspinul oricărei fiinţe după Atotputernicul creeator. De aceea toate făpturile lui Dumnezeu se roagă, fiecare in felul său. Până şi astrele de pe cer, In mută rugăciune, preamăresc pe ziditorul. Mântuitorul nostru Isus Hristos simţea necesitatea rugăciunii. De multe ori se aminteşte in sfânta Evanghelie, că El se ruga Tatălui ceresc, că El nopţi întregi petrecea In rugăciuni. El, pe lângă Dumnezeu adevărat, era şi om adevărat, şi natura Sa omenească reclama necesitatea rugăciunii. Dar cum această natură nu era supusă păcatelor, şi rugăciunea Lui se deosebea Intru toate de rugăciunea muritorilor. Ea era rugăciunea unui om Dumnezeu, a unui suflet nedespărţit de puterea Sa dumnezeească (in ipostasul cuvântului). Nouă nu ne este permis să Intrăm In tainele unei asftel de rugăciuni. Dar atât putem zice, că sufletul Mântuitorului era atunci — când se rugă — mai adânc cufundat in sinul dumnezeirii, şi că rugăciunea Lui eră rugăciune de lacrimi, de luptă dureroasă, de jertfre a persoanei sale proprii înaintea Părintelui Său ceresc pentru binele şi fericirea noastră umană. (Predici de Tarnovschi şi Voiutschi, Tom. II, pag. 160). Era rugăciunea plină de cel mai desăvârşit altruism. Ei, Domnul nostru Isus Hristos, ne învaţă modul adevărat de rugăciune (la Matei 6, 6), când zice: «Iar tu, când te rogi, Intră In cămara ta, şi incuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău cel Intru ascuns»... A te ruga «Intui ascuns» nu trebue luat In sensul îngust al cuvântului. Sub «cămara ta» Inţeleg inima omului, şi atunci uşa inimii tale o poţi lncuia chiar şi când te afli pe drum, In tren, In societate, In sgomotul cel mai mare, pentru a te concentra «intru ascuns» la rugăciune. Dar mai trebue ceva, înainte de a-ţi începe rugăciunea, reculege-te, pregăteşte-te, prepară-ţi o atmosferă prielnică. Când cămara Biserica papistă și (v.) Revista franceză «Lunion des Églises» în Nr. din 10 Iulie- August 1927, într’un articol întitulat Diversele «teorii» ale uniunii bisericilor, referându-se la conferentele relgoase dela Londra, Stokholm, Helsingfors, Brna și Lozano întrunite cu scopul de a rezolvi problema dficilă a ununii bisericilor şi mai ales scontând un studiu în chestiune, publicat în Ortodoxia de M B. Antoniades, profesor la şcoala teologică din Halka, expune punctul de vedere al bisericii papiste, referitor la această problemă de importanţă universală. Acest punct de vedere se apreciază precum urmează: Biserica romano-catolică se consideră ca singura biserică adevărată a lui Isus Hristos şi depozitara comorilor complecte ale adevărurilor revelate, astfel celor ce uniunea bisericilor cer comuniune cu ea, le impune ca condiţie necesară aderarea absolută la toate dogmele ce le propovădueşte. Dar nu intezice orice examen prealabil celor ce caută încă lumina. Pretinde o aderare luminată, rezonabilă, dar respinge fideismul. In ce priveşte însă chestiunea dogmatică — spre a nu trezi iluzni înşelătoare — bserici romană nicicând nu va ceda un pas. Ceea ce ea a decretat odată, că este adevăr revelat, nu poate permite să fie negat ori tras la îndoială de cineva. Prin urmare pentru ea nu va fi chestiunea de dogme fundamentale, cari trebue reţinute şi de dogme secundare cari pot fi abandonate. Credinţa ce li se atribue acestora nu se măsoară cu importanţa lor, ci cu autoritatea divină care le-a revelat, astfel nu poate micşora cu- Nr. 1-2