Telegraful Român, 1930 (Anul 78, nr. 1-91)

1930-01-01 / nr. 1-2

___________________________ pentru aceasta nu-ţi pot aduce nici oamenii, nici împrejurările, nici anii. Dumnezeu a lăsat legi, în­vaţă a le cunoaşte şi a le urma şi vei vedea cum cresc puterile tale, cum se concretizează în în­făptuiri, cum se revarsă alină­­toare peste tine şi peste cei din jurul tău. Cum te transformi în­­tr’un ostaş viteaz al adevărului, cum te înalţi spre izvorul de lumină. Fie ca în noul an să ne dăm sama de rătăcirile, în care am alunecat. Fie ca între mar­ginile lui să marcăm întoarcerea spre adevărul etern. Să învăţăm a preţui duhovniceasca bucurie a binelui şi a frumosului. Atunci urarea — pe care azi o rostim fără a ne da sama de ce trebue să înţelegem prin ea, — va exprima în adevăr dorinţa ca de aproapele nostru să stră­lucească prin fapte, al căror ecou se va resimţi întru mulţi ani­ I U. Soricu Cuvintele Domniţei la Crăciun şi Anul nou A. S. R. Principesa Ileana a spus la radio următoarele cuvinte pline de înţeles: „Azi, în preajma sfintelor sărbători, Regina ţării m-a tri­mes să vă urez bine, fericire, sănătate şi voie bună la Cră­ciun şi Anul Nou. In acelaş timp vin să vă aduc vouă acelora care lucraţi în Societatea „Principele Mir­­cea“ viile mulţumiri ale Re­ginei Noastre, pentru munca ce o închinaţi împlinirii idea­lului Societăţii care poartă numele iubitului Ei fiu. „ Crăciunul, acum 2000 de ani în inima neprihănită a unei fecioare s’a coborât lu­mina celei mai mari fericiri ce putea avea o femee, să ţină la sânu-i pe pruncul ei. Astfel a ales Dumnezeu să se coboare între noi, fericind în primul rând pe o femee. — iară voi, mamele de astăzi, amintiţi-vă de aceasta şi înăl­ţaţi o rugă sinceră din adân­cul inimii cătră acest Prunc nevinovat, pentru sănătatea odraslelor voastre, să crea­scă mari, puternici, drepţi, să urmeze calea adevărului, spre binele neamului şi­ al ţării ro­mâneşti. Mama ţării, Regina, din marea ei durere, când acum 13 ani şi-a perdut pe cel mai mic fiu, s-a gândit la toţi co­piii sărmani şi şi-a îndreptat dragostea şi energia ca să-i ajute şi să-i ocrotească. Mulţi au uitat acel copil al ţării noastre cu părul bălai şi ochii căprui ce n’a văzut din lumea aceasta decât fru­mosul, înainte s’o părăsească pentru una mai fericită. To­tuşi, în numele lui se lucrează, se face bine şi se întăresc atâtea vieţi plăpânde; şi iată cum Domnul a lăsat ca din durere să se reverse bună­tate şi fericire pe pământ. E Crăciunul, dincolo de mări şi ţări în negura timpu­rilor, umilii păstori ce-şi ve­gheau turmele, au văzut o lu­mină mare şi un glas le grăi prima urare de Crăciun, urare ce v’o fac şi eu azi: „Mărire Celui de sus, pe pământ pace, şi între oameni bunăvoire!“ coordona de comun acord mişcarea ce trebuia începută în Ardeal în sen­sul afirmării voinţei poporului român pe baza pincipiilor wilsoniene. Con­siliul naţional central din Arad, care sta zilnic în legătură, prin curieri speciali, cu toate consiliile naţionale din Ardeal, recunoscând dreptatea punctului de vedere al fraţilor de la Sibiu, li-a trimis vorbă acestora că, întru­cât sunt mai aproape de graniţa română, să caute să între ei, cum vor şti mai bine, în relaţiuni cu sfe­­rele conducătoare de la Iaşi, cărora să le ceară totodată intrarea cât mai urgentă a trupelor române în Ardeal. Plecarea profes. Dr. N. Bălan şi a căpitanului Victor Precup din Sibiu în Moldova Pentru ducerea la bun sfârşit a acestei delicate şi periculoase misiuni, s-a oferit profesorul Dr. Nicolae Bălan, care, nefiind căsătorit, nu-şi risca eventual şi soarta familiei sale. Cu­rajosul profesor a pus, pentru plecare, consiliului naţional următoarele două condiţiuni: a) drumul să-l facă cu automobilul şi b) să fie însoţit de un ofiţer român din armata austro-ungară, om de încredere şi de curaj. In acest scop a fost luat un automobil „Benz“ de la armata germană, care începuse să se retragă, iar Dr. Valeriu Liuba, actual inspector de siguranţă în Timi­şoara, care era comandantul legiunii naţionale din judeţul Sibiu, i-a pus la dispoziţie ca tovarăş de drum pe căpitanul din legiune Victor Precup, cu 1 şofeur. Plecarea din Sibiu a avut loc în dimineaţa zilei de Joi, 1/14 Noemvrie. Profesorul Bălan îmbrăcase şi el uni­forma militară austriacă, ca ordonanţă a căp. Precup, punându-şi costumul civil într’un geamantan. Itinerariul fixat era: de la Sibiu la Mediaş, Tărgu- Murăş, Reghin, Bistriţa, Dorna-Vatra, Paşcani, Iaşi. Teama îndrăzneţilor misionari era de Târgu-Murăş, vestit centru unguresc. Traversarea oraşului, chiar prin centru, s’a făcut însă fără nici un inconvenient, graţie faptului că automobilul arborase tricolorul in­ Sibiu, 13/XI 1918. gureşc, care, după eşirea din oraş, a fost înlocuit apoi tot drumul cu tri­colorul românesc. Misiunea a sosit la Reghin în acea zi la amiazi. Aici Drul Bălan a luat imediat, în scop informativ, contact cu membrii consiliului naţio­nal român şi apoi cu primarul ora­şului, un sas, care şi-a declarat că lumea de acolo aşteaptă intrarea ar­matei române. A doua zi, sosind la Bistriţa, şeful misiunii s’a întâlnit cu dnii Dr. V. Pahone şi Dr. D. Loghin, membri ai consiliului naţional din judeţul Bistriţa-Năsăud, cari i-au dat lămuriri asupra stării spiritelor de acolo. De aci înainte drumul spre Dorna-Vatra peste muntele Măgura calului, la Triplex Confinium, a fost mai greu din cauza zăpezii, care făcea automobilul să derapeze. Totuşi, cu ajutorul ţăranilor români din partea locului, cari au pus boii să tragă maşina, au ajuns cu bine la Dorna- Vatra, unde deja sosise un prim deta­şament de trupe româneşti, sub co­manda unui maior, care a avut bună­voinţa să le pună la dispoziţie un vagon şi o platformă pentru transpor­tul automobilului până la Iţcani. Se renunţase la traiectul cu maşina peste muntele Mestecăniş din cauza zăpezii prea mari. A treia zi misiunea a sosit în Paşcani, unde prof. Bălan şi căpitanul Precup s-au întâlnit cu regretatul prof. Solomon Halită, care mergea în Ar­deal, trimis de Ion I. C. Brătianu, ducând bani şi instrucţiuni pentru consiliul naţional central. Contactul prof. Bălan cu bărbaţii conducători din Iaşi In ziua de Duminecă, 5/18 No­emvrie, misiunea sosise la Iaşi. A doua zi, Luni, prof. N. Bălan şi căp. Victor Precup s-au prezintat dlui ge­neral C. Coanda, preşedintele consi­liului de miniştri, căruia, după ce i-au făcut un raport detailat asupra situa­ţiei din Ardeal, i-au cerut să trimită acolo cât mai repede armată, care este aşteptată de populaţie cu o vie nerăbdare şi în frigurile entuziasmului. Dl general Coanda, la despărţire, a recomandat profesorului Bălan să vază şi pe Ion I. C. Brătianu, ceea ce, bine­înţeles, era în programul său, dar el înţelegea să vază mai întâi pe şeful marelui cartier general. De la locuinţa primului ministru, Bălan şi căpitanul Precup s’au dus direct la marele cartier general, unde au fost primiţi cu multă afabilitate de Valeriu Liuba comandantul legiunii române." 21 Căpitanul Victor Precup, care purta legitimaţiunea de voluntar Nr. 692 a legiunii române din Sibiu, avea cu dânsul urmă­torul act: „Legitimaţie pentru P D. căpitanul V. Precup, care este persoană de încredere şi trimisul legiunii române şi al comitetului na­ţional român. Toate oficiile și organele ofi­ciale sunt rugate a da numitului domn mână de ajutor în misiunea sa. TELEGRAFUL ROMAN___________________ Din pastoralele arhiereşti­­ de Crăciun I ...Nemărginita dragoste a lui Dumnezeu faţă de oameni s’a arătat, iubiţii mei, prin naşterea Mântuito­rului Isus, carele luând chipul şi firea omenească, s’a supus tuturor pati­milor şi suferinţelor In lume, numai pentruca să ridice omenimea din în­tuneric, şi o spele de noroiul păca­telor, să facă cu putinţă oamenilor a-şi ajunge menirea pentru carea au fost zidiţi, adecă: fericirea. Şi această fericire adevărată, mai înaltă şi sublimă, este rodul strânsei le­gâturi, a unirii omului cu Dum­nezeu, a v­enirii lui nu şi cu Dum­nezeu, a contopirii omului cu voinţa lui Dumnezeu, cunoscându-L, şi cu­­noscându L iubindu L, şi iubindu-L preamărindu-L. Această fericire a fost primej­duită prin păcatul strămoşesc, care a rupt legătura cu Dumnezeu, înstră­inând pe oameni de Dumnezeu până intru atâta, încât, după cum ne des­copere istoria, atât sfântă, adecă sfânta Scriptură, cât şi cea lumească, oa­menii au ajuns a nu mai cunoaşte pe Dumnezeu, ci s’au închinat ido­lilor şi feluritelor vietăţi. Necuno­­scându L, nici nu L-au iubit, şi ne­­iubindu-L nici nu L-au preamărit. Când spun acestea, iubiţilor, imi sună in urechi glasul necredin­cioşilor şi puţin credincioşilor: se poate vorbi de fericire atunci, când In lume sunt atâţia săraci, flămânzi, goi, asupriţi? Când sunt atâţia schi­lozi şi cuprinşi de diferite boale? Când lumea e plină de mizerie? Se mai poate vorbi intre astfel de im­prejuriri de fericire? Unde e ea? Fără îndoială lumea este plină de mizerii şi de dureri. Şi astfel, cel care ţine ca cel mai mare bun pe lume: domnia, rangul înalt in viata de toate zilele, in societate, frumseţa, bogăţia, viaţa luxoasă, aceia va susţinea, că in lume nefericirea stăpâneşte, fiind fericiţi numai cei ce sunt in domnii, ranguri inalte, nu bogăţii, cari îşi pe­trec viaţa in lux şi desmerdări sau se pot lăuda cu frumseţă trupească. Dară, iubiţii mei, nu trebue să se uite un lucru. Dacă este mizerie in lume, aceasta e urmare a pica­tului strămoşesc, care a atras pedeapsa şi blăstămul lui Dumnezeu nu numai asupra omului, ci şi asupra pămân­tului, căci a zis Dumnezeu: «Blăstă­­mat să fie pământul din cauza ta, cu dureri vei mânca dintr’insul in toate zilele vieţei tale»... Pământul s’a ne­curăţit prin acel păcat şi se necură­­ţeşte intr’una prin păcatele ce le să­vârşesc oamenii, prin ucideri, furti­şaguri, destrăbălare, scurt, prin fapte cari nici n’ar trebui să se pomenească intre creştini. Apoi sunt mizerii, care înşişi oamenii şi le fac, aşa: sărăcesc, ajung In strâmtoare, la golătate şi foame prin viaţă risipitoare, ajung la boală prin viaţă uşuratică sau destră­bălată. Toate acestea nu Dumnezeu le voieşte, căci El urăşte răutatea şi păcatul, ci oamenii înşişi prin propria lor lucrare şi voinţă şi le câştigă. Situaţia înaltă in societate, bo­găţia, luxul? Acestea sunt numai lu­cruri sclipitoare, pe din afară, sub care se ascund foarte adesea cele mai mari dureri sufleteşti şi trupeşti, şi care nu arareori au atras după sine cele mai mari nenorociri pentru cei înzestraţi cu aceste bunuri pământeşti şi pentru urmaşii lor, chiar şi sinu­cideri. Dară eu, iubiţii mei, nici nu vo­­iesc să vorbesc de această fericire pământească şi falsă şi nici de mize­riile, relele ce sunt in lume, şi care, durere, din ce in ce tot mai mult se înmulţesc. Eu am dorit şi doresc să vor­besc de fericirea, să zic sufletească, de cea duhovnicească, care străbate toată fiinţa omului aici pe pimnnt şi care nici­odată nu se pierde şi care este premergătoarea fericire­ veşnice de carea va fi părtaş omul In lumina cerească in urma impreunei vieţuiri cu Dumnezeu. De fericirea, care pur­cede din înseşi Dumnezeu, din graţia şi harul Său, ce se re­varsă asupra omului şi ii ridică deasupra mizerii or lumii, mulţumită rescumpiririi nea­mului omenesc de sub sarcina păca­tului, săvârşită prin Domnul nostru Isus Hristos, Carele venind in lume, născuindu-se din Preacurata Fecioară Nr. 1-2

Next