Telegraful Român, 1933 (Anul 81, nr. 1-79)

1933-07-22 / nr. 56

Anul LXXXI Sibiu, 22 Iulie 1933 Organ național-bisericesc.— Întemeiat în 1853 de mitropolitul Andrein Șaguna APARE SHPTHMHNHL Dela Casa M. S. Regelui I. P. S. Sa Mitropolitul NICOLAE al Ardealului a primit, de la Casa M. Sale Regelui, pe lista Nr. 439, a colectei pentru zidirea bisericii ortodoxe din Blaj, suma de zece mii Lei donată de M. S. Regele CAROL II, și suma de cinci mii Lei donată de M. S. Regina MARIA. Lista aceasta poartă autografele MM. LL. Prea­iubitul nostru Suveran și marea noastră Regina Maria, după pilda cucernicilor Voevozi ai țărilor românești, îi înveșnicesc numele Lor ca ctitori ai bisericii ortodoxe din Blaj, al cărui sfânt altar va înălța, pentru MM. LL., evlavioase rugăciuni de lungă și fericită viață, binecuvântată de crucea ortodoxă. Rugăm pe bunul Dumnezeu să ocrotească în veci Tronul și glorioasa noastră Dinastie! Nr. 56 Forțele umane » în raport cu cele divine de Dr. GH. PREDA medic primar, director superior. Religie și știință Cu ocazia adunării generale a secției eparhiale a Forului din Sibiu, am sugerat ideea ca organizațiile cern­trale să caute (în colaborare cu oa­menii de știință) studierea mijloacelor prin care s-ar strânge și mai mult raporturile între știință și religie. Cred că atât credincioșii mireni cari nu se pun pe principiul că oice organizație sau aranjament sânt în afară de Dumnezeul etern și veșnic, cât și intelectualiști neexclusiviști, cari admit că dincolo de principiul de relațiuni există un intens domeniu ce încă aparține religiei și credinței reli­gioase, pot face sforțări ca să rezolve pe calea rațiunei raporturile dintre religie și știință atât pentru binele lor comun, cât și pentru o mai bună ja­lonare a celor ce doresc să lucreze în spiritul „Frăției Ortodoxe Române“. Prin cele cuprinse în acest arti­col se aduce, cred, o contribuție mai mult, la apropierea raporturilor dintre știință și religie. Sforțări omenești Dacă observăm de aproape cele ce se petrec în jurul nostru, ceea ce noi avem, ceea ce contribue să înles­nească satisfacerea atâtor trebuințe și plăceri, putem vedea cum transfor­mările din natură executate de om, sânt plecate din necesitatea de mo­dificări, din aspirația spre bine, din dorința de a perfecționa viața. Aceste transformări au loc în anumite limite și situația omului, în raport cu divinitatea, este tragică. Tragedia vine tot atât prin contrastul imens între opera ce o visează și mijloacele de care dispune, cât și prin disproporția mare dintre instrumen­tele de care dispune, față de forțele relativ infime pe care poate să le utilizeze. Nu intenționez ca om de știință să depreciez rezultatele sforțărilor omenești. Omul a parvenit în adevăr să măsoare pământul, să cântărească lumea, a mers cu studiul său asupra materiei încât să o poată descom­pune, a întrezărit aspectele evoluției universale, a adus în serviciul său aerul, apa, lumina, focul, electricitatea, undele etc. Mai mult, își face iluzii de reforme cosmice, precum ar fi: creearea unei primăveri eterne, redre­sând axa terestră pe un plan eliptic și derivând Qulfstreamul. Jumătate serios, jumătate în glumă omul se gândește la călătorii în aștri. Nu este vorba numai de voiajul în stratosferă al lui Piccard, dar la Institutul din Franța un premiu așteaptă pe feri­citul cercetător, care ar face și ar primi vre-un semn de la un astru ce­resc (Planeta Marte este exclusă ca una ce — probabil —a se crede mai bine cunoscută). Alte noui orizonturi și noui probleme Dar oare aceste preumblări prin aștri, oare civilizarea — să zic, — a căii laptelui, nu mi-ar deschide noui orizonturi, noui aspirațiuni ? Am fi mai fericiți și mai schimbați în natura noastră intimă prin aceste descope­riri? Nu am vedea ca și în prezent că descoperirea este utilizată de om chiar contra omenirei ? Cine ar putea oare să spună dacă — de exemplu — viitoarea descoperire a forțelor captate prin disociația interatomică, nu ar servi chiar la exterminarea umanității ? Ceea ce putem spune pentru un moment este că fiecare descoperire, fiecare cunoștință nouă, lărgește din ce în ce mai mult câmpul necunos­cutului. Savantul se simte astăzi mai departe de știința perfectă ca igno­­norantul, iar omul virtuos se simte mai puțin apropiat de idealul moral, ca ticălosul vulgar. Probleme noui se ridică mereu, la fiecare pas în calea omului. De abia eșim din un segment de necu­noscute și intrăm în altul și mai mare, și mai puternic. Cine poate ști câte sânt și cine poate avea cheia enig­mei lor? A. Comte a vroit cu pozitivismul său să bareze calea cercetărilor, dar nu a reușit. Omul a lucrat și va lucra mereu cu profit sau perderi în che­stiuni care par (pentru un moment) absurde. Și așa trebue să fie căci, dacă ar lucra altfel, atunci cu ade­vărat ar însemna că se dirijează spre animalitate, iar dacă s’ar lăsa în pa­sivitate nu ar putea avea mulțumirile, și satisfacțiile sufletești ale activității sale. Mergând mereu înainte Este dat însă omului să vadă, că toate resursele utilizate de el, toate cele adunate, sântrmitate și îndreptate chiar contra lui. Toate par puse în slujba negativului și formează o operă con­trară aceleia ce dorea să o îndepli­nească. Acest fapt constitue odată mai mult dovada relativității resurselor omenești și a faptului că toate trans­formările ca și tot progresul dirijat în vederea perfecțiunei are loc între anumite limite. Transformarea inde­finită însă în limite finite, relativitatea resurselor omenești, ne mai indică cum forțe necunoscute, forțe supra­umane s’au amestecat, au dirijat sau dirijează pe cele umane. Umanitatea precum se arată astăzi, este atât de avansată pe calea pe care a apucat, încât prin forțele umane nu se poate nici opri în loc, nici îndrepta pe altă cale și nici nu se poate întoarce îndărăt. Această umanitate se prezintă întocmai ca un călător care a luat drumul îngust pentru a se înfunda în pădure. El întâlnește în calea sa vă­găuni, stânci, mărăcini care-l fac să sângereze, bestii care-l fac să lupte. Dar, prin această luptă și împrejurări, el și-a exercitat mușchii, și-a lărgit gândirea. A putut alături de priveliști teribile să admire și pe cele gran­dioase. Alături de nemulțumiri a putut avea și mulțumiri. Nu a putut găsi nicăeri un azil definitiv. S’a oprit ici și calea sub acoperișuri slabe, ame­nințătoare, nu mai poate însă reveni de unde a plecat și merge mereu îna­inte plin de speranțe și de aspirațiuni. Poate nu va găsi paradisul visat, dar regiuni mai ospitaliere, poate va ră­tăci tot atât cât pământul îi va per­mite să trăiască, poate va muri cu­rând. El va avea mulțumirea de a se fi ofelit împrejurărilor și în acelaș timp de a fi putut zări din când în când cerul imens și strălucirea ste­lelor, dacă aceasta nu consitue o con­solare pentru aștri zăriți, pentru el este un reconfort și un stimulent. Orice s-ar spune, umanitatea ră­mâne în situația acestui călător (ne­putincios pot zice față de forțele su­praumane, față de Cel atotputernic), veșnic în mișcare, veșnic în acțiune, veșnic în tatonare, veșnic în adaptare, ne­renunțând un singur moment nici la gândirea sa vastă nici la speranța sa infinită. Pe un fond omenesc identic și prin crize mai mult sau mai puțin acute, va continua deci să înflorească și să se ofilească civilizații diverse, fiecare din ele profitând de resursele moștenite de la ascensori și aceasta va merge tot atât cât viața nu va dispare pe pământ. Dacă dorim să ne bu­curăm de plăcerile vieții, trebue să acționăm, să luptăm ca și turistul din pădure, să căutăm să ne adaptăm cât mai satisfăcător. In criza de azi apel la morala religioasă Din respect pentru rațiunea clară și pentru experiența unită la un în­țelept scepticism, ar trebui și în criza de astăzi să lucrăm astfel ca partea animalică din noi să o facem să fie cât mai robustă, cea socială cât mai disciplinată, iar cea psihică așa fel în­cât, purtând ea cârma asupra celor­lalte, să ocrotească sănătatea celei dintâi și soliditatea celei de a doua. In adaptația noastră trebue să urmărim mai multe principii, care nu pot fi tratate în cuprinsul acestui ar­ticol, atențiunea noastră însă trebue îndreptată asupra regulelor noastre de conduită, care pot deriva din na­tura noastră, dar și din un drept su­perior pe care ni-1 dă legea sacră morală. Această lege formează trunchiul comun științei și religiei și în el poate să găsim argumentele apropierei dintre credința religioasă și cea științifică. In discursul de deschidere a adu­­nărei generale a «Astrei» din 1931, arătam în detaliu criza morală de astăzi, și, pentru realizarea echilibrului între forțele noastre psihice, făceam apel la morala religioasă. Am constatat mai târziu cu plă­cere cum mulți sociologi (dintre care J. Luchaire) ajung la aceleași con­cluzii, iar biserica a luat atitudinea cuvenită. O alianță universală pentru o amiciție internațională prin biserică (în care sânt reprezentanții tuturor bisericilor creștine) lucrează pentru o pregătire morală între indivizi și po­poare, iar congresul internațional al religiilor în vederea soluționărei pro­blemelor actuale ce va avea loc anul acesta la Chicago, sperăm că va găsi mijloace pentru o dezarmare a in­stinctelor reacționare. Să fim foarte atenți, căci astăzi prin amestecul moralei în toate che­stiunile (mai ales în cele politice) s’a ajuns din nefericire să se decoreze, cu pretexte morale, jocul intereselor. Din toate părțile se aude apelul la simțul moral. Nu mai poți distinge pe cel de bună credință, de cel de rea credință. Toți s’ar simți ușurați să vadă odată pe scena oficială pe ade­vărații factori morali, căci nu trebue să se uite faptul că în mintea poporului nostru prosperitatea materială ca și cer­cetarea progresului social, nu se separă niciodată de cercetarea virtuților și de divinitate. Obiecțiuni Mulți mi-ar putea obiecta că dezarmarea imoralității nu este leacul care să suprime criza economică de astăzi (șomajul, frontierele, vămile, prohibiția etc.) sau cea culturală (de care am vorbit cu altă ocazie). Ace­stora le răspund că dacă greutățile zilelor epocei prezente m­-au adus­ neîncredere și frică, este foarte ade­vărat că această neîncredere s’a du­blat de greutățile vieții. Greutatea apoi dublată a vieții a desvoltat și mai mult neîncrederea, încât o face să apară ca răul cel mai principal care trebue atacat.

Next