Telegraful Roman, 1934 (Anul 82, nr. 1-54)

1934-07-22 / nr. 30

Anul LXXXII Sibiu, 22 Iulie 1934 Telegraful Roman Organ național-bisericesc — întemeiat în 1853 de mitropolitul Andreiu Șaguna fIPHRE SEPTHMANHL Abonamentul: Un an 500 Lei. — Șase luni 250 Lei. — Trei luni 125 Lei. — Pentru străinătate un an 900 Lei. — Pentru America 4 Dolari. Articole și corespondente se adresează Redacției Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori nefrancate se refuză. — Articole nepublicate nu se înapoiază. Prețul inserțiunilor un șir petit 6 Lei pentru odată, dacă se publică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit. Abonamentele și inserțiunile se adresează Administrației ziarului Telegraful Român, Sibiu, strada Mitropoliei Nr. 45 Nr. 30 Sărăcia spirituală și întărirea duhovnicească — O constatare și o soluție — Scriu în continuare și cu refe­rințe la rândurile mele (din numărul 23 al ziarului nostru), cari voiam să fie altceva, decât o mai mult sau mai puțin reușită expresie a bucuriei la care ne dă dreptul revirimentul spi­ritual ce se constată faptic în sânul omenirii zilelor noastre, încheiam cele scrise acolo cu un îndemn în care fă­ceam oarecare distincție între cei ce-L urmează demult pe Hristos, și între­­­ cei­ cari încă n’au pornit pe calea care duce la El (fie că n’au aflat-o încă, fie că după ce au descoperit-o, spiritul veacului i-a atras de partea crezului său amăgitor, fie din alte numeroase motive, care diferă după oameni și lo­curi­. Și, pe drept! Cred că ne găsim toți de acord să recunoaștem și să spunem că dacă pofta unei vieți noui, unei vieți povățuite de comandamen­tele Evangheliei există, că dacă auto­ritatea bisericească — vorbim de stă­rile dela noi de-acasă! — depune seri­oase și fructuoase sforțări pentru sa­tisfacerea acestei vitale trebuințe a sufletului, apoi totuși, când ne dăm silința să examinăm mai deaproape mădularele marelui corp al bisericii lui Hristos, suntem deadreptul izbiți de puținătatea și inconsistența vieții spirituale pe care o întâlnim la mulți, dacă în locul acesteia nu-i cumva ceva mai grav, absență totală de viață du­hovnicească. Mai bine decât cineva din afară de el, observă acest lucru fiecare creștin în parte când pătrunde adânc în sine însuși și constată că este departe de a avea viață sufletească pe care ar trebui să o aibă. Puterea exemplului Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că există suflete strălucite care radiază bunele miresme cu care le-a înzestrat cuvântul lui Dumnezeu și umbletul în căile Lui. Aceste distinse făpturi, sânt ele înseși o predică — o predică mută, dar continuă, — pen­tru semenii lor. Ele lucrează cu folos în sufletele celor cu cari vin în atin­gere, prin acel negreșelnic mijloc de educare căruia i-am spus cândva pu­terea exemplului. De multe ori mai cu folos decât o predică adresată unei colectivități căci, ca să întrebuințez o prea frumoasă expresie întâlnită de curând în coloanele unui confrate de publicistică de la Sibiu, nu trebue să se uite un lucru: dacă vorbele elo­cvente și sincere mișcă, exemplele con­crete, cuceresc! Obișnuit însă, oamenii virtuoși nu se arată oriunde. Ei știu bine că nu virtutea — în splendida ei unitate sau într’una din strălucitoa­­rele-i fețe — se răsfață la răspântiile ulițelor. Nu! Acolo «predică» și «pil­­duește» obrășnicia sau altă soră a ei din acel sumbru convoi pustiitor de suflete. De aceea, ca unii cari — pe drept se simt îngrețoșați de cele ce se petrec în jurul lor, ei se țin departe de clocotul patimilor, în vârtejul că­rora ar putea să fie misionari sau vic­time. De vrei să-i găsești, îi cauți Du­mineca la Liturghie și peste săptămână la datorie sau prin colțuri îmburuenite de mizerie, unde mâna lor harnică direge, cu devotată iubire de Dumne­zeu și de oameni, lipsuri multe. Necesitatea ajutorului reciproc Dată fiind realitatea sărăciei spi­rituale în atâtea și atâtea suflete, ca și existența acelei categorii de cre­dincioși avansați în practica percep­­telor evanghelice, se ivește întrebarea: oare aceștia din urmă n’ar putea fi întrebuințați pentru propășirea duhov­nicească a celorlalți?... Și de cine?... Și cum?... Răspund afirmativ — deo­camdată pentru prima secțiune a în­trebării. Și iată de ce! Setea sufletească există. Ea se cere astâmpărată. Preotul, duhovnicul, nu totdeauna poate fi pretutindeni. Omul încă, sufletește, oricât ar fi de avansat, nu poate ră­mânea mereu în acelaș stadiu, căci un suflet staționar e un suflet care dă îndărăt. Dumnezeu însuși vrea să se slujască de acele suflete bineplăcute Lui, pentru dobândirea acelora ce zac în întuneric, departe de El, căcă și aceștia sânt fiii Săi. Cuvintele Dom­nului: Eu sânt vița, voi sânteți mlă­­dițele... (loan 15. 5) care nu conduc la necesitatea ajutorului reciproc pen­tru sporirea în viața duhovnicească ? De repetate ori ne mai spune apoi Mântuitorul: Aceasta este porunca mea: ca să vă iubiți unul pe altul, cum v'am iubit și eu pe voi (loan 15.12). Și noi știm cum a iubit Hristos nea­mul omenesc, ne gândim, dintre cele multe, la Golgota. E de tot clar că cea mai puternică dovadă a iubirii ce-o nutrește un om pentru semenii săi, se vădește în silința de a direge și a pune pe calea cea bună viața su­fletească a altora. La originea vieții spirituale a sfântului Apostol Pavel e drumul Damascului (pe care-l petrece omenirea astăzi, când își frânge nepu­tincioasă mânile căutând la cer) dar și intervenția de Dumnezeu voită a smeritului creștin Anania, care pune o bază solidă gândurilor marelui con­vertit (F. Ap. cap. 9). La rândul său, sf. Apostol Pavel, la Antiohia, când Sf. Petru a alunecat de la adevăr, inter­vine și-l îndreaptă (Galateni cap. 2). Și cu aceste considerații, am intrat într’o plină problemă de pastorație, în cuprinsul căreia tactul și experi­ența atâtor sfințiți preoți pătrund mai adânc decât această modestă însăilare de gânduri. Dacă acest soi de oameni sunt avansați în viața duhovnicească și dacă Dumnezeu însuși vrea să se slu­jască de ei pentru dobândirea și întărirea altora, mai rămâne să vedem cum și cine are să împlinească această dum­nezeiască dorință? Anticipez câteva gânduri, în această privință: în primul rănd preotul, căruia acești creștini buni pot fi de mare folos în asistența su­fletelor de cari este răspunzător nu atât înaintea superiorilor săi ierarhici, cât mai cu seamă în fața lui Dumnezeu. Cum ? Când preotul găsește în turma sa unul sau mai mulți din acești cre­știni, să i pună în contact cu cei mai puțin înaintați, cari caută și trebue să urce și ei cât mai sus. Felul de cercetare a credincioșilor Din diferite pricini, preoții nu pot totdeauna și suficient împlini una din cele mai de seamă îndatoriri pastorale ale lor: Cercetarea credincioșilor acasă la ei. De dorit ar fi să o facă, să-i caute cât mai des, ca duhovnic și ca prieten. Să stee de vorbă cu ei, să-i deprindă a-i spune nevoile lor, grijile lor sufletești, luptele lor, căderile lor și să le arate cu părintească iubire, ca la scaunul sfintei spovedanii, cum lupta pentru mântuirea sufletului e aspră și cum te prăbușești de-atâtea­­ori până să ieși, în cele din urmă, biruitor. De dorit ar fi să le mai arate apoi că păcatul nu este numai neas­cultarea de poruncile dumnezeești și bisericești, ci că mai mare decât acesta este lipsa unui contact viu și statornic cu Dumnezeu. In nici un caz nu trebue neglijat ce-am spus aici: preotul să-și facă părtași de lucru du­hovnicesc pe creștinii buni, îndemnân­­du-i și înlesnindu-se un contact strâns cu ceilalți. Această metodă e cât se poate de eficace. Niciodată nu dă greș. Ea poate fi aplicată cu acelaș folos în școală, catehetul (îndeosebi­) căutând să spargă ghiața dintre copiii buni și copiii mai puțin buni. Dacă școlarii mediocri, cu toate îndemnurile profe­sorului, nu se decid să urce, să le dea un ajutor, coborând (o coborâre cu tendințe, cu scop bun) pe cei distinși între ei. Ea poate fi aplicată cu acelaș succes în parohiile de la orașe, unde vântul indiferenței în­ materie de re­ligie bate destul de frecvent. — Pre­gătirea aleasă ce se dă preoțimii în școlile noastre de teologie, înzestrează pe viitorul preot cu o frumoasă cul­tură profană, filosofică și științifică, alături de cea religioasă. Aceasta îi dă putință să capteze bunăvoința și interesul cutăror intelectuali, pentru problemele de viață spirituală-reli­­gioasă, de care stătuseră departe până aci. Odată convinși, cuceriți câțiva, ei trebue folosiți pentru cucerirea altora. * FOI­ȘO­ARA* Figuri din vechea ziaristică ardeleană NICOLAE CR­IS­TEA 1834—1902 Activitatea lui Nicolae Cristea con­stituie unul din cele mai frumoase capitole ale pressei ardelene. Ea poate sta, fără exagerare, alături de acea a lui Barițiu, Slavici și frații Murășeni, nu numai prin valoarea ei intelectuală, ci în deosebi prin înrâurirea de lungă durată, ce a exerci­tat-o asupra conștiinței românești din Ardeal, în epoca celor mai mari frămân­tări naționale. Importanța acestei activități publi­ciste rezidă, pe lângă personalitatea­ auto­rului, în faptul, că ea se afirma în co­­r­­oanele Telegrafului Român, ziarul, căruia patronajul mitropolitului Andrei Șaguna îi creiase un prestigiu covârșitor în direc­țiunea opiniei publice de dincoace de Car­­pați. Nicolae Cristea se remarcase încă din liceul de la Sibiu printre tinerii emi­nenți, cari aveau să formeze mai târziu garda de onoare a lui Șaguna, în luptele epice pentru emanciparea poporului ro­­­mânesc. Copilăria trăită în umbrele ctitoriei lui Mihai Viteazul din Ocna-Sibiului, ca și figura cuceritoare a Vlădicului con­ducător de neam, l-au împins și pe Cristea ca pe atâția bărbați de seamă ai vremii sale, spre teologia ortodoxă, la Academia de drept din loc. Trece apoi de unde însă îl scoase ochiul ager al lui Șaguna, spre a-l trimite, ca bursier, la Universi­tatea­ din Lipsca. Cristea făcu, aici, timp de 3 ani, studii temeinice de filosofie, atrăgând asupra sa atențiunea cercurilor universitare, prin conferințele ce le ținuse despre istoria Românilor. Dar tocmai ca și Rechnitz la Heidelberg, Cristea izbuti să-și câștige prețuirea sumei științifice din Lipsca, printr'un act de curaj și de dem­­nitate. Anume vestitul istoric 11. Treitschucé, făcând un curs despre anul 1848 în Eu­­ropa, prezentase într’o lumină nefavorabilă mișcările Românilor din Transilvania. Cristea neputând­ accepta această jignire adusă neamului său, adresă profesorului o scrisoare amănunțită, dovedindu-i ine­­xactitatea afirmațiunilor debitateT­Jm loial. Treitschke i-a mulțumit în scris și într’o lecție următoare se simți obligat să recti­fice de pe catedră expunerile greșite ce făcuse, dând satisfacție complectă tânăru­­lui student ardelean. Vă închipuiți impre­sia provocată în Universitate de gestul schițat, cum și prestigiul ce i l-a adus ne­cunoscutul valah de pe malurile Cibinului. In toamna anului 1863, Nicolae Cristea se înapoiază la Sibiu, unde Șaguna îl numește de îndată profesor la Seminarul teologic. Ori­cât de mult ținea la catedra, pe care o servise cu devotament timp de un deceniu, gazetăria îl ispitește așa de intens, încât, deodată cu profesoratul, intră și în redacția Telegrafului Român. Colaborarea lui întâlni prețuirea ne­așteptată a mitropolitului Șaguna, care îi și încredință conducerea ziarului său în 1865, după retragerea distinsului scrii­­tor Zaharie Boiu, însemnătatea acestei numiri o ilustrează și faptul, că pe când în cursul celor 13 ani de existență a Te­legrafului (1863 —180$ Șaguna schim­base 6 redactori, de aci înainte nu numai că n’a mai fost nevoie de asemenea mă­

Next