Telegraful Roman, 1937 (Anul 85, nr. 1-52)

1937-01-01 / nr. 1

2 nime aprobări in opinia publică din toată ţara. Unul din aceste glasuri aprobătoare spune, că bine s’a făcut la Silim, când se osândesc comuniştii, arătându-i cum sânt: de vrăjmaşi ai bisericii şi ai iubirii creştine. Faţă de curentele sociale şi politice ale vremii, ortodoxia românească intră în rostul ei originar de luptătoare în veac: „pastorala îndeamnă poporul şi preoţimea să stârpească în tot locul comunismul în numele tradiţiei noastre naţionale şi creştineşti. Ea este o operă de ale cărei urmări societatea se va resimţi». Societăţile ortodoxe In scopul de a ţinea vie conştiinţa ortodoxă în poporul nostru şi a-i desăvârşi cât mai mult caracterul ortodox — manifestat în neadormită activitate — îş urmează cu zor lucrarea toate societăţile relgioase câre le avem. Asociaţia clerului «A. Şaguna» (întrunită în al 15-lea congres anual la Turda), FOR-ul (şi-a ţinut al 3-lea congres la Arad), Oastea Domnului (adunată la Sibiu în al 5-lea congres), Societăţile „Sf. Gheorghe” a tineretului şi Reuniunile de femei. Toate aceste asociaţii, sprijinitoare ale Bisericii ortodoxe naţionale, îşi desfăşoară activitatea: în pătura socială a clerului, în cea a intelectualilor mireni, ca şi în rândurile tineretului adult, ale femeilor, şi în ale ţărănimii şi muncitorimii din Ardealul nostru, unde ortodoxia neamului se afirmă ca un factor de căpetenie chemat să ne călăuzească şi de aici înainte, în vremuri bune şi rele, şi în deosebi în epocile de tranziţie, când o lume veche s’a năruit, şi una nouă este pe drum să-i ia locul. Grupate în jurul altarului strămoşesc, aşezămintele noastre amintite fac dovadă, că mântuirea şi fericirea le găsim numai în împlinirea datoriilor ce le avem faţă de acest altar, înfăţişare învederat românească, şi totuşi nu pot grăi româneşte... Dacă în curs de câţiva ani se va continua nobila şi româneasca muncă, ajutând sfânta noastră biserică spre a fi reînviată în mijlocul oamenilor, cari fără voinţa lor s’au îndepărtat de lege şi limbă, vrednicia apostolilor culturali dela şcoalele secundare din Ţara veche se va înscrie cu laudă meritată în istoria oropsiţilor fraţi din acele părţi ardeleneşti ale ţării. Din ajutorul material, ce li s’a oferit până acum, fac parte: troiţe, clopote de biserici, odăjdii, cărţi religioase, tablouri istorice şi chiar biblioteci întregi... Sfinţiri de biserici s’au săvârşit în numeroase localităţi. Pomenim, la acest loc — în legătură cu cele înşirate mai sus şi petrecute în regiunea secuiască, — sfinţirea bisericii din capitala de judeţ, Miercurea Ciucului, unde zilele de 8 şi 9 Noemvrie au lăsat urme neşterse în sufletele credincioşilor din întreg judeţul şi, în acelaş timp, imbold puternic în activitatea de întărire a ortodoxei şi a naţionalismului în partea locului. Târnosirea primei biserici ortodoxe din judeţul Ciuc a făcut-o însuşi I. P. S. Mitropolit Nicolae, înconjurat de P. C. Părinţi consilieri de la centru, protopopii din Braşov şi din Oituz, şi un mare număr de preoţi, şi în asistenţa fruntaşilor localnici şi a poporului. Cu cât mai mult se va înzdrăveni curentul de opinie publică în favoarea românilor secuizaţi, şi cu cât autorităţile chemate îşi vor împlini mai conştiincios obligaţiunile faţă de dânşii, cu atât mai mult va spori şi prestigiul conducătorilor şi folosul general al judeţului redat ortodoxiei şi românismului. Jurni Mele româneşti a venit în praful dosagilor dascălului Cionca... adăpat la marile credinţe naţionale ale mitropolitului Şaguna»... In aceeaş cuvântare de deschidere a adunări festive M. S. a ţinut să scoată la iveală faptul, ca serbarea de 75 de ani ai «Astrei» «a fost luminată prin cuvântarea atât de frumoasă a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Sibiului... ca toți cei ce simt româneşte şi creştiniste să-şi întindă mâna peste nevoile, peste micile deosebiri ale zilei»... Credem că putem statoli faptul ce reiese din modul cum s’au desfăşurat serbările «Astei» la Blaj, şi anume că : Biericii ortodoxe române i s’au recunoscut şi la aceste festivităţi întâietatea şi caracterul ei de dominantă. Cărturari şi figuri marcante din toate păturile sociale atât din Braşov, cât şi din alte oraşe ale ţării s’au adunat în bătrânul şi romanticul Braşov, să comemoreze pe fostul profesor şi luptător naţionalist Ion Al. Lapedatu şi să sărbătorească pe fiii săi gemeni Alexandru şi Ion la împlinirea vârstei lor de 60 de ani. Serbarea a fost patronată de I. P. S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, care in cuvinte înduioşătoare a schiţat figura celui ce a fost vrednic dascăl, iscusit publicist şi talentat poet, răposat la o vârstă când neamul românesc lega de activitatea lui cele mai frumoase şi îndreptăţite nădejdi, dar pentru numeroasele merite, cu care fraţii Alexandru şi Ion Lapedatu şi-au încununat cei 60 de ani ai vieţii, le împărtăşeşte binecuvântarea sfintei noastre biserici, doindu-le lungă viaţă şi multă sănătate, spre bucuria lor şi a neamului. A fost la Braşov o comemorare şi sărbătorire cu multe şi folositoare învăţăminte. Aiu adus smeriţilor călugări pentru vrednciile lor în pătrarea credinţei. Volumul II din lucrarea Hristos în şcoală, carte datrită laboriosului diacon Dumitru Călgăr, face deosebită onoare autoruri şi mare bucurie ş sprijin acelora petru cari s’a scris. Seria Teologie şi Seria Dactică, precum şi Bilioteca populară «Popasuri Duhoviceşti», imprimate în Tipografia Aridecezană, Sibiu, conţin an de an şt mai preţioase publicaţii. Rămâne să ne şi folosim de ele în cercuri ât mai întinse. Profesori şi elevi In misiuni Opera de înfrăţire prin contopire sufletească este admirabil susţinută prin exemplul dat de profesori şi elevi ai şcoalelor secundare din vechea Ţară. Coborând pe plaiuri din regiunea secuizată, pionierii culturali aduc ajutor moral şi material în ofensiva cu bună dreptate a reromaniării celor ce poartă în figură și îmbrăcăminte * FOIȘOARA * „In Hristos“, adică hristofori Studenţilor mei Există două chipuri de-a sluji pe Hri■tosi cu gura ei cu propria-ţi viaţă. Primul se cheamă propovăduire. Al doilea — trăire. Dacă unui creştin de rând — ca să nu-şi ruşineze acest nume — i se cere numai al doilea chip de slujire, de la noi se pretind amândouă. Dacă de la un mirean se aşteaptă, pentru a fi desăvârşit, să fie doar purtător de Hristos şi nu necondiţionat şi cuvântător de Hristos, noi suntem îndatoraţi să fim in egală măsură hristologi şi hristofori. Pentru un cleric — înţeleg aci şi pe studentul In teologie — aceste două noţiuni nu pot fi separate. Amândouă trebue să fuzioneze permanent, să se împletească statornic în existenţa sa pământească. Altfel va fi vai lui, ca odinioară cărturarilor şi fariseilor făţarnici cari înconjurau marea şi uscatul ca să facă un prozelit şi când colo, zideau un fiu al Gheenei, încă odată cât ei (comp. Mat. 23, 15). Altfel, „povăţuitor orb* (Mat. 23, 16) se va chema şi mâna Domnului ii va lovi ca pe unul care I n loc s’o deschidă, „închide Impărăţia cerurilor înaintea oamenilor, încât nici ei nu intră şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lasă (Mat. 23, 13). Există aşadar două categorii de „diaconi“ ai lui Hristos şi ai Bisericii Lui. Unii sunt cei cari îşi năruesc propovăduirea cu propriile lor insuficienţe. Ceilalţi, îşi pilduesc propovăduirea cu propria lor viaţă. Cei dintâi sunt numai hristologi. Ceilalţi sunt hristologi şi hristofori. Despre unii ca cei dintâi, Mântuitorul însuşi spune „că ei zic, dar nu fac, — că leagă sarcini grele şi cu anevoe de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, Insă ei nici cu degetul nu voesc sa le mişte* (Mat. 23, 3—4). Ceilalţi, nu ei mai trăesc, ci ca odinioară In Pavel, Hristos trâeşte In ei (Gal. 2, 20). Cei dintâi au rămas la formalismul întortochiat al Vechiului Testament. Cei din urmă au ajuns la înoirea Noului Testament. Cei dintâi formează un tip de „diaconie*: farisaic. Ceilalţi o altă formă de „dulce*: creştină sau, am putea spune tot aşa de bine: paulină. Hulim ades întâiul fel de slujire şi tot de atâtea ori îl trăim. Admirăm pe cel din urmă şi anevoie ne urnim să-l îndeplinim. Aşteptăm să vedem pe Dumnezeu făcând minuni cu noi, întorcându-ne la El ca oarecând pe Pavel. Ci iată că nu este adevăr în aşteptările noastre. Nu trebue să uităm că în ceea ce priveşte chipul în care a fost el întors la Hristos, Pavel a fost un caz unic. Noi toţi putem deveni un alt Pavel şi fără ca lumina de sus să ne prăbuşească numaidecât în ţăria drumului care suia de la Ierusalim la Damasc. Lumina aceasta strălucitoare, care lămureşte inimile ca şi cu foc, e chiar aici în faţa noastră. Dar să rupem gândul o clipă, dragii mei, abătându-l către marele neajuns al vieţii preoţeşti pe care l-am atins, în treacăt, la început. Acest neajuns se chiamă lipsa unei vieţi duhovniceşti mai intense, mai adânci, mai conforme cu chemarea preotului. Indrăsnesc să spun că tot răul cât îl avem în viaţa religioasă a poporului nostru, vine în bună parte de acolo că prea suntem obişnuiţi să împingem mai către uşe imperativul creştin al propriei noastre Inairi întru Domnul. Prea puţini slujitori ai sfintelor altare — să nu ne sfiim a o spune — sunt preoţi întregi prin viaţa lor. Prea puţini sunt cei cărora li se potriveşte mărita apreciere: „Iată un preot la care totul predicat* Ne tăvălim într’un formalism sterp şi în Ioc să lucrăm cele împreunate cu apostolia noastră din prisosul inimii — cum ar fi firesc — ne facem mai mult de ochii lumii. Pornim să facem din mulţimile pe cari le chemăm la Dumnezeu tot atâţia „oameni noui“, când noi înşine trăim ades şi fără Hristos şi inainte de Hristos. Cu asta nu vreau să spun — ferească Domnul — că nimic bun n’ar fi întru noi. Ci doar aceea că însănătoşirea sufletească a lumii trebue s’o începem cu propria noastră persoană. Cunoaşteţi dictonul: neiubitei noastre preoţimi şi bunilor cei tori le dorim, ca noul an 1937 să le prilejuească momente de reculedire, sana te ipsum, şi apoi vezi de vindecarea altora. Eu ar zice: o preote, curăţeşte-te întâi pe tine, ca să poţi secera snopii mântuirii altora. Am definit idealul de viaţă creştină la care trebue să nâzuim noi toţi cu atributul „paulină*. Şi pe drept. Căci titanica operă de evanghelizare a unei lumi mare... cât lumea, pe care a săvârşit-o acest neostoit apostol, nu vreau să admit in ruptul capului că are a se datora vreunui pretins verb fascinator pe care l-ar fi avut ei, ci exclusiv imensei puteri duhovniceşti care se sălăşluise în sufletul său. Iară puterea era tristos. Acest „Hristos*, nu-i pentru sfântul apostol Pavel o persoană de domeniul celor trecute vremi cu care comunică numai prin studierea predaniilor vechi ce-i grăiau despre El, nici numai o „somitate istorică*, ci o realitate şi o putere a prezentului, o energie (comp. Fii. 3, 21; Col. 1, 29; Efes. 1, 19), ale cărei puteri de viaţă dătătoare se vădesc zilnic în el (cf. A. Deissmann — Paulus, 1925, p. 107—108). Ori de mânca, ori de bea, sau orice altceva făcea, toate „în Hristos* le săvârşea. In viaţa lui se vede mai lămurit ca oriunde altundeva, cât de lipite deolaltă sunt cele două însuşiri pe cari am vrea să le vedem aşternându-se pe făptura morală a fieştecărui preot: hristolog şi hristofor. Căci, dragii mei, a fi hristofor înseamnă a purta în tine pe Hristos, a te afla — ca odinioară Pavel — „In Hristos*. TELEGRAFUL ROMAN La Blaj şi la Braşov Cu ocazia jubileului de 75 ani de exstenţă a Asociaţiunii „Astra», la Blaj, unde au asistat M. S Regele Carol II, Măria Sa Marele Voevod Mihai, Înaltul guvern, precum şi Arhiereii bisericilor româneşti ardelene, a grăit Suveranul şi pomenind cu evlavie şi recunoştinţă pe cei ce şi au pus sufletul şi dragostea pentru conducerea Asociaţiunii, a făcut mărturisirea zicând: «Fiinţa Mea culturală, substratul românesc al sufletului Meu, este un produs indirect al «Astrei», căci este un produs al dascălilor ardeleni, temelia cul Tipărituri de seamă Cărţi şi cărticele, de sufletească zidire, s’au pus la dispozia cetitorilor. Intre cele apărute, locul întâi se cuvine Bibliei, în traducere nouă, de mult aşteptată, şi repede desfăcută. Se pregăteşte astfel a doua edţie, în traducerea I. P. S. Sale Mitropolitului Ncodem al Moldovei şi a P. C. preoţi Gr. Pişculescu şi V. Radu. Autorul monumentalei opere, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ugaria, ed. II, păr. Ştefan Meteş, ne dârueşte în acest an cartea : Mănăstirile româneşti din Transivania şi Ungaria, oma Nr. 1 lte evenimente In cronica noastră fugară nu putem lăsa neremarcate, între alte însemnate evenimnte ale anului, şi următoarele: Misiunea în Anglia a delegaţiei sfintei noastre Bserici în frunte cu I. P. S. Patriarh Ihron, — ca o urmare a deosebite atenţiuni ce se dă acestei Biserici în ţările apusului; prăznuirea în cadre neobşnuite, a zilei de 1 Decmvrie, al cărui program la Sibiu s’a desfăşurat sub înalta ocrotire a I. P. 3. Mitropolit Nicolae al Ardealului, a fost o manifestare de solidaritate şi răspuns cuvenit uneltirilor duşmae dela vestul ţării; omagiul adus de neamul românesc neînfricatlui luptător Stelian Popescu, care ea director al cotidianului Universul este de 20 de ani misionarul naţional şi apărătorul aspiraţiilor noastre ca român şi creştin, datorită însufleţirii şi hărniciei dăscălimi din judeţul Sibiului, s’a făcut în toamnă develirea bustului marelui vasal Gleorghe Lazăr la Avrig; memoria desenizatorului de drumuri nouă în cultura românească s’a preamărit în cuvântările rostite de înaltul chiriarh dela Sibiu şi de alţi reputaţi oratori . Sf. Siiui şi clerul nostru ortodox şi-au ţinut de plăcută datorie să aducă mulţumiri dlor miniştri Dr. C. Angelescu şi V. Samandi de la Culte, pentru tot ce au făptuit întru ajutorarea preoţiiri ortodoxe sprijinind cu toată tăria justile ei cereri. Unii miniştri fac promisiunea, că vor căuta să întărească prestiul Bisericii ortodoxe române, ca onstituție fundamentală în statul românesc. *