Telegraful Roman, 1938 (Anul 86, nr. 1-52)

1938-01-02 / nr. 1

2 getă la societatea din jurul tău*. Nu spune destul acest anunţ? Nu aş putea scrie ceva deosebit asupra pedagogiei din şcoala secun­dară germană, căci acolo încă nu am asistat la prea multe prelegeri. Dar pot înfăţişa o icoană a unei şcoli pri­mare. (Desigur, nici şcoala secundară nu poate avea altă ţinută). Mă încu­met să vorbesc ceva în legătură cu şcoala primară a universităţii din Jena. Ori, mai degrabă, despre şcoala mo­del a distinsului profesor de peda­gogie Dr. P. Petersen. In numita şcoală, întreagă activi­tate a elevilor se razimă pe spiritul de sociabilitate şi camaraderie frăţească. Pentru a fi cât mai aproape de me­diul social, şcoala nu are clase, ci grupuri. Salele de învăţământ nu au bănci, ci măsuţe mobile. Pentru fie­care obiect de învăţământ, sala ia o altă înfăţişare. (Ex.: la religie, elevii orânduiesc scăunelele cât mai ase­mănător cu cele din biserica evan­ghelică), învăţătorul este un prieten mai vârstnic. La intrarea în clasă, elevii dau mâna cu el şi-l întreabă ce mai e nou în popor. Şcolarii se asociază după simpatie şi lucrează în grupuri. Cei mai pricepuţi ajută celor mai puţin ajutoraţi, iar învăţătorul in­tervine numai acolo unde este soli­citat. Cei ce pot, pregătesc mâncare pentru camarazii lor şi, la vreme, se hrănesc cu toţii. La începutul fiecărei săptămâni, elevii se întrunesc într’o singură sală, unde trăiesc câteva ore într’o mică societate: cântă, îşi pove­stesc de prin cărţi şi de pe acasă etc. Sport, înot, etc. — toate se fac în grup. Nu se observă între ei o atitudine arogantă, ori un spirit de clasă socială. Ei ştiu că sunt fiii ace­­luiaş popor şi că vor avea să con­­lucre armonic în tot restul vieţii. Nu este apreciat aici în destul noul spirit social german? Dar în chip deosebit trebue ob­servată şi contopirea întregului tine­ret şcolar într’o singură organizaţie: tineretul hitlerist, îmbrăcaţi în uni­forme speciale, având steagurile lor, muzica lor proprie, comandanţii lor , copiii (şcolar­i) din G­rmania, în­tovărăşiţi de dascăli, se întrunesc, săptămânal, la educaţie colectivă. Sunt de invidiat pentru disciplina în care fac totul şi pentru camaraderia care domneşte între ei. Când i-am văzut mai întâi mereu ocupaţi mi-am făcut o idee greşită, îmi închipueam că micuţii aceştia nu au destulă vreme pentru joc şi sburdălnicii. Dar realitatea stă în aceea, că ei găsesc o adevărată recreaţie în exerciţiile colective. Ei se simt de pe acum făcând parte din fiinţa naţiunii lor şi de aceea mani­festează numai mândrie şi curaj. Ei se simt de acum în slujba patriei, în slujba colectivităţii germane şi aceasta le e de ajuns. Iată, dar, aspectul unei tinerimi care merge pe drum sigur. Iată noul câmp de activitate al pedagogiei şi şcoalei germane: binele social, colec­tivitatea naţională. Iată şi o apreciere a omenescului din noi şi o înăbuşire a tendinţelor destrămătoare. Prin cul­tivarea colectivităţii naţionale, prin în­tărirea acestei realităţi etnice se poate, desigur, merge la o însănătoşire a în­­tregei societăţi umane. Ceea ce stă însă în contradicţie cu prea sarbătul «pacifism» universal şi cu «înfrăţirea popoarelor», dar concordă cu ideea creştină despre realitatea naţiunii şi a rolului ei în viaţa omenirii. Jena (Germania), Dec. 1937. D. CĂLUGĂR FOIŞOARA* Despre smerenie de Prof. GH. MAIOR, profesor Iar pentru totalitate aduce armonia, mult dorita ar­monie dintre societate şi individ şi dintre acesta şi socie­tate. Când toţi oamenii ar fi smeriţi, am vedea sălăşluin­­du-se pe pământ o mai dreaptă preţuire a celor dumne­­zeeşti şi a celor vrednice de laudă făptuite de oameni, am vedea şi o mai exactă preţuire a fiecărui om ca făp­tură a lui Dumnezeu, şi am vedea sălăşluindu-se şi ro­dind pe pământ pacea care creşte din lăuntrul oamenilor, şi bunavoirea prin adevărul şi dreptatea, cari ar trăi viu între muritori. Iată cum în locul ucigătoarei trufii cu cortegiul ei de curtezani macabri pe pământ ar domni binele, binele omului singuratic şi al mulţimii, binele după care oftăm atât de mult şi de care un duh hain ne depărtează mereu. Intr'adevăr binele, decât s'au bucurat fiii pământului, l-au dobândit numai prin munca celor smeriţi, pe când răul, — şi vai cât rău! — l-au adus cei trufaşi. Certu­rile, desbinările, răsboaiele, distrugerile, ura cu tot ve­ninul ei ucigător, sunt opera celor îngâmfaţi. Pe când şcoala pentru cei mulţi, orfelinatele, azilele spitalele, ope­­rile de binefacere, de mari creaţii, sunt rezultatul muncii unui smerit sf. Vasile cel Mare, a unui anonim călugăr, sau a unui muritor crezut de rând şi care n'avea un cuib, n’avea o haină sau o bucată de pâne pentru el şi pentru familie. Cred că sânt roade, cari o arată atâta de folosi­toare şi de necesară şi şi de dorit, încât nu ne putem lipsi de ea nici azi, şi ar merita să o cultivăm. Dar trebue să ne aşteptăm şi la obiecţiuni. Mi se poate spune: „Cum băgăm de seamă sme­renia însemnează să te ţii ceva mai puţin decât eşti, atunci cum se împacă aceasta cu demnitatea ? Este o dem­nitate în om, la care nu putem renunţa". înainte de a răspunde vreau să ne lămurim iarăş. Ce este demnitatea ? Un vlăstar de acum 60 de ani al familiei princiare austriace Windischgrätz la o masă de gală (întâmplarea mi-a povestit-o o martoră) a rostit un toast, în care între altele a spus şi următoarele cuvinte : „Omul începe numai dele nobil în sus; în jos nu sunt decât dobitoace". Cu ce îşi motiva acestă afirmare şi atitudine? Cu demnitatea! Cu tot cultul demnităţii sui generis, un alt vlăstar al acelei familii acum vre-o 16—17 ani nu s’a sfiit să fal­sifice franci francezi ! Un creştin adevărat, un smerit, chiar prinţ de era, n'o făcea nici pe una, nici pe alta. Ca Windischgrätz-ii ne sfidează unul cu averea, altul cu rangul, altul cu titlurile, altul cu pregătirea, altul cu ori­ginea, cu neamurile, altul cu frumseţea şi chiar cu vir­tutea, încât par nişte păgâni din vechea anticitatea treziţi acum pe lume, cari n'au auzit şi nu pot înţelelege ce e smerenia. Toţi îşi motivează felul de a se purta cu dem­nitatea. Ingăduiţi-mi să-i zic pe adevăratul ei nume: trufie, trufie otrăvitoare, care a înveninat viaţa multora, şi care-i face pe oameni atâta de antipatici, de nesuferit! Oare îţi cere, iubite creştine, legea ta să te lapezi de tine însuţi, să te dispreţueşti astfel, încât să ajungi o bucată de hârtie mototolită călcată de toţi în picioare în noroiul străzii? Aceasta ar însemna să renunţi la demni­tate. Arătaţi-mi o învăţătură religioasă sau filosofică, care să te îndemne mai mult decât creştinismul să stai mai lângă Domnul, deci la mai mare înălţime morală. Cre­ştinul smerit, dacă se socoteşte cu un deget mai mic decât este în realitate, nu uită niciodată de demnitate, * care după doctrina lui şi exemplele ce i s'au dat, însem­nează exacta ta preţuire, dar fără a jigni pe altul şi fără a pretinde să ţi-o dea cu de-a sila în o măsură oarecare, căci „ce e mai mult decât aceasta, dela cel viclean este". Smerenie nu însemnează abdicare dela demnitate, ci grije de a nu cădea niciodată din mărirea de fiu al lui Dumnezeu. Atât şi nimic mai mult. Restul e titlul lucrului sau însuşi lucru­ ce ai de împlinit pe lume. Repet, nu e abdicare, ci dimpotrivă o corectă şi binefăcătoare cul­tivare şi întrebuinţare a demnităţii. Fiindcă a propoveduit şi a practicat virtutea sme­reniei, în numele demnităţii, al civilizaţiei şi al culturii create de el, — ce paradox! — e numit religie pentru sclavi. Religie pentru sclavi? Singura care a putut des­fiinţa sclavajul? Ce neînţelegere! Ce nesocotire! Sclavii Romei au ajuns mai sus pe scara demnităţii şi a mora­lităţii decât a cesarii ei, şi mai tari decât toţi puternicii puternicei împărăţii laolaltă, tocmai prin puterea smere­niei şi a roadelor ei, la care i-a deprins creştinismul, salvatorul culturii antice în ce avea ea bun. Doar sme­renia creştină ca virtute însemnează muncă titanică de disciplinare interioară, de supunere liber voită şi con­simţită voinţii celei mai supreme, în slujba cătră cel mai frumos ideal, care s'a dat vreodată pământului! Prin ea se ajunge la înoirea omului, fără de care nimic nu se face cu oricâte reforme sgomotoase de alt ordin am veni, nu prin trufia, care naşte violenţa cu mii de chipuri, la infinit, ca două oglinzi plane paralele puse faţă în faţă imaginea cuiva, ca trufia care naşte vendetta ce nu se mai curmă în veac. „Cer nou şi pământ nou", aceasta a adus-o smerenia Domnului şi smerenia creştinilor, şi aceasta o doreşte omenirea. Căci nu prin trufie au ajuns albii să stea în fruntea oamenilor. Şi a­sta în frunte nu aparţin rasei, nici nu e un rod al ei, ci al forţelor creatoare interioare, pe cari Abonaţi organul naţional-bisericesc TELEGRAFUL ROMAN Invităm iubiţii noştri cetitori şi abo­naţi ca, în cercul cunoscuţilor şi priete­nilor cari se interesează mai dinadins de organe de publicitate naţionale şi bise­riceşti, să stăruiască spre răspândirea vechiului nostru ziar, întemeiat în 1853 de Şaguna. Telegraful Român, sprijinit de con­­dee încercate şi viguroase, va contribui şi mai departe, cu articole, informaţii, note, de interes general, la desăvârşirea muncii necurmate ce o poartă pentru neam şi biserică. — Abonamentele se fac prin mandat­­poştal, adresat către: Administraţia Telegraful Român, Sibiu. Rugăm a se scrie legibil: numele abonatului şi locuinţa să. Redacţia şi Administraţia Telegrafului Român C. preoţi să stea in fruntea mişcării Oastea Domnului TELEGRAFUL, ROMÂN Ecoul colindelor... Sunt nenumărate drumurile cari duc la adevărurile cu respiraţie efemeră şi fiecare din ele are ispititoare arabe­scuri. Dar e unul singur drumul care duce la adevărul absolut şi mersul lui e fără de abatere: drumul Betleemului. Drumul magilor şi al păstorilor. Drumul tuturor creştinilor din cele douăzeci de veacuri de creştinism. Drumul copiilor cari colindă patetic şi evocator, în căde­rea fulgilor de nea. Şi drumul nostru, al acelora cari nu mai colindăm. Naşterea Mântuitorului în Betleemul Iudeii a însemnat fără îndoială suprema revelare şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Iar Evanghelia Sa a deschis omului nu simple şi discrete orizonturi metafizice, ci însuşi făgaşul deplinei restauraţii spi­rituale, cu verzi şi odihnitoare f­gădu­­inţi, cu pervazul iluminat al veşniciei. Evanghelia Domnului e fântâna afundă ca oceanul, e mina insondabilă din care-şi extrage seva lui neperitoare, sufletul omului. Arşiţa sufletelor noastre n'o putem potoli decât la isvoarele curate şi înviorătoare ale sfintei Evanghelii. In calea vieţii noastre nu găsim popasuri mai ziditoare de suflet, nu găsim ostroave mai senine şi mai pline de lumina cea neînserată a cerului decât învăţăturile cu­prinse în sfânta Evanghelie. Răsadul idealurilor eterne îl găsim în această Carte a Cărţilor, care spintecă veacurile cu adevărurile ei biruitoare. In ea găsim îndemnuri calde şi călăuzire fără greş către o viaţă mai bună şi către fericirea după care veşnic însetează sufletele noa­stre. In ea a fi om alinare pentru toate durerile şi pentru toate sentinţele dure ale vieţii noastre. Iar când deşarte şi pământeşti preocupări ne întunecă zarea cerului şi viaţa cotidiană, ne condamnă atât de fără milă la platitudine şi in­utilă istovire, în Cuvântul Mântuitorului nostru Isus Hristos, aflăm întărire, îm­păcare şi reculegere. In stepa dezolantă a sufletului nostru, Cuvântul lui Dum­nezeu e «­izvorul de apă săltătoare întru viaţa veşnică». Izvor răcoritor, cu pajişti înflorite, cu apă vie şi nestricătoare. Toate acele sibiline dedesupturi cari alcătuesc marea şi întunecata simfonie a vieţii noastre, pot să primească deslegarea de­finitivă abia atunci când ne-am aplecat ochii sufletului nostru pe paginile sfintei Evanghelii, ca să descifrăm din ele, în­­tr’un moment de supremă luciditate spi­rituală, adevărurile pe cari trebue să ne clădim destinul nostru omenesc. Hristos s­ a născut în ieslea din Bet­leemul Iudeii. Şi bate la fereastra sufle­tului nostru, pentru harică sălăşluire. «Stau la uşă şi bat», spune Sf. Scrip­tură. Această bătae tainică şi revelatoare îţi aduce aminte şi de data asta că firul timpului se va rupe cândva şi pentru tine şi necunoscuturile spre cari te vor purta paşii tăi de mâne te învită stă­ruitor să te opreşti şi să asculţi chema­rea divină, chemarea Pruncului Isus ce s’a născut în ieslea din peştera Betlee­mului şi cere să-L laşi să se nască în chip mistic şi în ieslea sufletului tău. — Opreşte-te/ Nu vei găsi nicăiri în altă parte merinde duhovnicească mai sănătoasă şi mai plină de viaţă decât aceia pe care ţi-o îmbie Evanghelia Domnului prin Biserica Sa şi prin slujitorii Săi. Iar dacă te-ai oprit şi trăeşti în conul de lumină neapusă al învăţăturilor evan­ghelice, lasă-ţi sufletul să respire năval­nic, cu nădejdea profundă de a se ri­dica tot mai sus, la cerul din care pur­cede. Sufletul tău să fie harfă providen­ţială de cântare şi vopae cerească. Nu ajunge să-ţi faci un vad timid spre inima cerului. Nu ajunge să te găseşti pe linia concepţiilor de viaţă de la care nimic şi nimeni nu te mai poate abate. Pe linia supremelor şi adevăratelor regăsiri sufle­teşti. Sufletele cari şi au găsit făgaşul lor mântuitor, făgaşul renaşterii lor, tre­bue să cunoască revărsările puternice de viaţă, să fie lavă fierbinte, să trăiască fiorul marilor înălţări spre tăriile de azur. Sufletul care trăeşte în umbra sfin­telor altare, trebue să cunoască iureşul neptunic spre înalturile cerului şi să poarte, în fiecare fibră, rouă lui dumnezeească, să cunoască încordările intense şi ardoa­rea de fiecare clipă de a se încadra în transcendent, în veşnicie. Să vibreze pu­ternic şi să se ridice transfigurat spre culmile de lumină albă a dumnezeirii... V. Sămărtinean Nr. 11.931-1937. Comunicare Se aduce la cunoştinţă, că erezii după Păr. Isaia Popa din Ocna-Sibiului, decedat la 26 Noemvrie 1937, în baza § 5 din regulamentul fondului de ajutorare preo­ţesc au primit de la Cassa arhidiecezană din Sibiu, în numerar, fără nici o reţinere, ajutorul de Lei 40.000. Sibiu, din şedinţa secţiei economice a Consiliului arhiepiscopesc dela 21 De­cemvrie 1937. Consiliul arhiepiscopesc Nr. 1

Next